Read synchronized with  Chinese  English  French  German  Italian  Portuguese  Russian  Spanisch 
Jane Eyre.  Charlotte Bronte
Capitolul 22.
< Prev. Chapter  |  Next Chapter >
Font: 

Domnul Rochester nu-mi dăduse voie să lipsesc decât o săptămână şi totuşi n-am pără­sit Gatesheadul decât peste o lună. Am vrut să plec ime­diat după înmormântare, dar Georgiana mă rugă să rămân până când va putea să plece la Londra, unde fusese în sfârşit poftită de către unchiul ei, domnul Gibson, care venise să se ocupe de înmormântarea doamnei Reed şi să pună ordine în afacerile familiei.

Georgiana spunea că-i e groază să rămână singură cu soră-sa, la care nu putea găsi nici compătimire în jalea ei, nici sprijin în spaimele ei şi nici măcar ajutor la pre­gătirile de drum. I-am îndurat deci tânguirile cu toată răbdarea de care am fost în stare şi mi-am dat toată si­linţa să-i cos şi să-i împachetez cât mai grijuliu toaletele. E adevărat că ea trândăvea pe când eu lucram şi îmi ziceam în sinea mea: "Dacă ar trebui să trăim împreună, verişoaro, cu totul altfel s-ar petrece lucrurile. Nu m-aş resemna deloc să duc eu toate poverile! Ţi-aş lăsa partea ta de muncă şi te-aş sili s-o faci, căci nimeni altul nu s-ar atinge de ea. Ţi-aş cere, de asemenea, să păstrezi pentru tine unele tânguiri numai pe jumătate sincere; cum însă ştiu că legăturile noastre vor fi de foarte scurtă durată şi lucrurile de acum se petrec în momente deosebit de triste, accept să am răbdare şi să fiu îngăduitoare."

În sfârşit, o văzui pe Georgiana plecată. Acum însă veni rândul Elizei să mă roage să mai rămân o săptămână. Spunea că planurile ei îi răpeau tot timpul şi toată aten­ţia. Făcea pregătiri de plecare spre o ţară necunoscută; se închidea în odaia ei şi sta zăvorâtă toată ziua umplând cufere, golind sertare, arzându-şi hârtiile, fără să schimbe o vorbă cu cineva. Îmi ceru să am grijă de casă, să pri­mesc vizitele şi să răspund la scrisorile de condoleanţe.

Într-o dimineaţă îmi spuse că puteam pleca şi adăugă:

— Îţi mulţumesc pentru serviciile preţioase şi purta­rea ta discretă! E o mare deosebire între a sta cu cineva ca dumneata şi cu o fiinţă ca Georgiana; îţi vezi de tre­buri şi nu eşti pentru nimeni o povară. Mâine – urmă dânsa – plec pe continent, la un aşezământ religios de lângă Lille, o mănăstire cum spuneţi voi, unde am să fiu liniştită şi nestânjenită de nimeni. Câtăva vreme mă voi consacra studiului dogmelor romano-catolice şi voi cerceta cu grijă această religie; dacă, după cum mi se pare acum, mă voi convinge că e cea mai prielnică pentru îndeplinirea cuviincioasă şi ordonată a tuturor lucrurilor, voi îmbrăţişa dogmele Romei şi probabil mă voi călugări.

Nu arătai nici o uimire când îmi comunică hotărârea ei şi nu încercai deloc s-o abat de la ea. "Iată ceva care ţi se potriveşte de minune, gândii eu. Deie Domnul să-ţi afli mulţumire!"

La despărţire, îmi zise:

— La revedere, verişoară Jane Eyre; îţi urez noroc, căci nu eşti lipsită de înţelepciune.

— Nici ţie nu-ţi lipseşte, verişoară Eliza, îi răspunsei, mă gândesc că, în mai puţin de un an, mintea o să-ţi fie de vis între pereţii unei mănăstiri franceze... Ori asta nu mă priveşte şi dacă aşa-ţi place, prea puţin interesează.

— Ai dreptate, spuse ea.

Şi cu aceste cuvinte o pornirăm fiecare pe alt drum. Cum n-o să mai am prilej să vorbesc nici de ea, nici de sora ei, înştiinţez numaidecât pe cititor că Georgiana s-a măritat cu un nobil bogat şi foarte bătrân, iar Eliza s-a călugărit şi e acum stareţa mânăstirii unde şi-a făcut no­viciatul şi căreia i-a donat toată averea ei.

Până atunci nu ştiam ce simţi când te întorci acasă după o lipsă, fie ea îndelungată sau scurtă. Nu încerca­sem niciodată acest simţământ. Aflasem doar, în copilă­rie, ce însemna să mă întorc la Gateshead după o plim­bare lungă: eram dojenită din pricina chipului meu rece şi trist; mai târziu, la Lowood, ştiam ce însemna să mă întorc de la biserică: tânjeam după o mâncare hrănitoare şi un foc bun, dar nu puteam avea nici una, nici alta. Nici una din aceste întoarceri nu era foarte plăcută sau foarte de dorit; nu eram atrasă ca de un magnet, a că­rui putere creşte pe măsură ce te apropii. Cât despre în­toarcerea la Thornfield, aceea urma să fie trăită de-abia de-acum încolo.

Călătoria mi se păru plicticoasă, grozav de plicticoasă: cincizeci de mile străbătute în prima zi, o noapte petre­cută la han şi iarăşi cincizeci de mile în ziua a doua. În cele dintâi douăsprezece ceasuri m-am gândit la ultimele clipe ale doamnei Reed, îi vedeam faţa galbenă şi-i auzeam glasul straniu de schimbat. Îmi veneau în minte ziua înmormântării, coşciugul, dricul, şirul negru de fermieri şi servitori – fuseseră puţine rude – mormântul proaspăt deschis, biserica tăcută, slujba solemnă. Apoi m-am gândit la Eliza şi Georgiana; o vedeam pe una în chip de re­gină necontestată a unui bal fastuos, pe cealaltă închisă în chilia unei mânăstiri şi cugetam la însuşirile şi firile lor deosebite. Sosirea la vreme de seară în marele oraş... îmi risipi aceste gânduri şi noaptea ele luară cu totul altă cale: întinsă pe un pat de han, am uitat trecutul şi m-am întors către viitor.

Reveneam deci la Thornfield; dar câtă vreme aveam să mai rămân? Eram încredinţată că nu mult. Primisem o scrisoare de la doamna Fairfax şi buna doamnă mă ves­tea că în timpul lipsei mele oaspeţii domnului Rochester părăsiseră castelul, iar dânsul se afla de trei săptămâni la

Londra, fiind aşteptat să se întoarcă peste cincisprezece zile. Presupunea că se dusese pentru pregătirile de nuntă, deoarece pomenise de cumpărarea unei trăsuri noi. Îmi mai spunea că ideea căsătoriei lui cu domnişoara Ingram i se părea încă ciudată, dar că, după câte vorbea toată lumea şi după cele văzute de ea însăşi, nu mai încape îndoială că nunta urma să aibă loc foarte curând.

"Te-ai dovedi ciudat de neîncrezătoare dacă te-ai mai îndoi, îmi zisei în gând. Eu una nu mai am nici un fel de dubiu."

Şi atunci veni de la sine întrebarea: "Unde o să mă duc?" Toată noaptea o visai pe domnişoara Ingram. În­tr-unul din aceste vise, spre dimineaţă, o văzui închizându-mi porţile Thornfieldului şi arătându-mi drumul, în vreme ce domnul Rochester sta cu braţele încrucişate şi se făcea că ne priveşte pe amândouă, zâmbind ironic.

Nu scrisesem doamnei Fairfax când sosesc, pentru că nu voiam să-mi trimită trăsura sau căruţa la Millcote. Aveam de gând să fac singură drumul acela, pe jos: şi într-adevăr, cu toată liniştea, după ce mi-am lăsat gea­mantanul în grija rândaşului, părăsii Hanul lui George într-o seară de iunie pe la orele şase şi apucai pe ve­chiul drum ce duce spre Thornfield. Urma să merg aproape tot timpul prin mijlocul câmpului pe-o cale foarte puţin bătută la vremea aceea.

Era o seară de vară, blândă şi frumoasă, dar fără stră­lucire şi măreţie. De-a lungul drumului vedeam mereu secerătorii pe lanuri şi, cu toate că pe cer stăruiau încă nori, amurgul făgăduia vreme frumoasă. Albastrul ceru­lui – pe-acolo pe unde putea fi văzut – era blând şi sta­tornic, iar norii pluteau în straturi străvezii şi înalte. Apusul se mistuia în flăcări; nici o pată vaporoasă nu-i răcorea văpaia; ai fi zis că se afla acolo un rug uriaş, pe un altar înconjurat cu perdele de aburi marmoreeni, prin deschizăturile cărora se-arăta strălucirea unei roşeli aurii.

Pe măsură ce m-apropiam de capătul drumului, mă cuprindea bucuria; eram atât de bucuroasă, încât m-am oprit deodată să mă întreb ce însemna asta, să-mi adun gândurile şi să-mi repet că nu către casa mea mergeam, spre un statornic loc de odihnă, sau spre o aşezare de unde prieteni iubitori priveau în lungul drumului aşteptându-mi sosirea. "Doamna Fairfax, îmi zisei, o să-ţi ureze liniştită bun venit, micuţa Adèle o să bată din palme şi o să ţopăie de bucurie când te-o vedea, însă, după cum ştii foarte bine, gândurile-ţi spre altul se-ndreaptă, iar aceluia nici nu-i pasă de tine."

Dar ce-i mai încăpăţânat decât tinereţea? Ce poate fi mai orb ca lipsa de experienţă? Amândouă susţineau că a avea putinţa să-l priveşti iarăşi pe domnul Rochester – fie că el te ia sau nu în seamă – e o cinste îndeajuns de mare; apoi tot ele adăugau:"...Grăbeşte-te! Grăbeşte-te! Caută să fii prin preajma lui, cât îţi mai e îngăduit: câteva zile sau cel puţin câteva săptămâni, iar pe urmă te vei despărţi pentru totdeauna de dânsul.!" Atunci am înăbuşit o durere nou-născută – o făptură sluţită, pe care nu mă puteam hotărî s-o înfiez şi s-o cresc – şi am luat-o la fugă.

Şi prin păşunile de la Thornfield se strângea fânul, sau mai bine zis în ceasul când soseam eu, lucrătorii tocmai se întorceau acasă cu greblele pe umeri. Ca să ajung la porţile castelului nu-mi mai rămânea decât să trec peste un ogor sau două şi să traversez şoseaua. Cât de încărcate de trandafiri sunt tufişurile! Dar nu am timp să culeg nici unul: vreau să ajung cât mai repede. Trecui pe lângă un măceş înalt care-şi întindea ramurile pline de frunze şi flori de-a curmezişul potecii; văzui pârleazul îngust şi treptele de piatră. Îl văzui pe domnul Rochester stând acolo cu o carte şi un creion în mână. Scria.

Fireşte, nu-i o nălucă; totuşi, toate corzile nervilor mi se destind şi pentru o clipă nu mai ştiu ce-i cu mine. Oare ce înseamnă asta? Nu-mi închipuiam că o să tremur în asemenea hal când o să-l văd; nu credeam că prezenţa lui mă va face să-mi pierd glasul şi putinţa de-a mă mişca. "Mă voi întoarce din drum de-ndată ce-o să mă pot urni, îmi zisei. Nu vreau să mă fac de râs de-a binelea. Ştiu un alt drum ce duce la castel." Dar douăzeci de drumuri de-aş fi ştiut, tot nu mi-ar fi slujit la nimic, căci mă văzuse.

— Hei! exclamă el punând deoparte cartea şi creio­nul. Va să zică ai sosit! Vino încoa, te rog.

Am impresia că înaintez spre dânsul, cu toate că nu ştiu nici eu cum. Abia îmi dau seama că mă mişc iar tot ce doresc este să par liniştită şi, mai ales, să-mi stăpânesc muşchii feţei, pe care-i simt că se răzvrătesc cu insolenţă în faţa voinţei mele şi se silesc să arate ceea ce eu hotă-râsem să ascund. Dar am un văl; mi-l las pe faţă. Mai pot încerca să arăt o cuviincioasă stăpânire de sine.

— Uite-o pe Jane Eyre! reluă domnul Rochester. Ai venit pe jos de la Millcote? Da, asta e ceva care ţi se potriveşte. Să nu trimiţi după o trăsură la castel şi să te târăşti pe drum, ca orice muritor de rând, numai să te furi­şezi singură, pe înserate, în locuinţa dumitale, ca o umbră sau un vis. Ce dracu ai făcut luna asta?

— Am fost să-mi văd mătuşa care a murit, domnule.

— Un răspuns cu adevărat vrednic de Jane! Îngeri buni, veniţi-mi în ajutor! Se-ntoarce de pe celălalt tărâm, din lăcaşurile morţilor şi mi-o spune, deşi mă întâlneşte singur în întuneric! Dacă m-aş încumeta, te-aş atinge, ca să mă încredinţez de eşti trup sau umbră, micuţă zână! Ar fi însă ca şi când aş încerca să prind o luminiţă albastră de pe mlaştină. Hoinaro! Hoinaro! adăugă el, după ce se opri o clipă, o lună întreagă ai stat departe de mine şi-aş putea să jur că m-ai uitat cu desăvârşire.

Ştiam că o să mă bucur revăzându-mi stăpânul, deşi bucuria îmi era strivită de teama că în curând n-avea să mai fie stăpânul meu şi de siguranţa că eu nu însemnam nimic pentru el; totuşi, domnul Rochester avea (cel pu­ţin aşa credeam eu) atâta putere de a crea fericirea altora, încât chiar numai înfruptându-te din firmiturile ce le arunca păsărilor rătăcitoare şi străine ca mine şi încă însemna să iei parte la un ospăţ minunat. Ultimele lui cuvinte fuseseră un adevărat balsam; păreau a voi să arate că nu-i era totuna dacă l-aş fi uitat sau nu, şi spusese că Thornfieldul e locuinţa mea. Vai, cât aş fi dorit să fie aşa!

Nu părea că are de gând să se urnească de pe scară şi nu prea îndrăzneam să-l rog să-mi facă loc. După puţin timp, îl întrebai dacă n-a fost la Londra.

— Da, îmi răspunse el; presupun că ai aflat printr-un fel de dar al ghicitului.

— Mi-a scris doamna Fairfax.

— Şi te-a informat pentru ce m-am dus acolo?

— Oh, da, domnule! Toată lumea ştie ce treburi aveţi.

— Ei bine, Jane, trebuie să-ţi arăt trăsura şi să-mi spui dacă o găseşti cu adevărat demnă de soţia domnului Rochester, şi dacă, tolănită pe pernele ei roşii, o să pară că-i regina Boadiceea(*1). Ştii, Jane, aş vrea ca înfăţişarea mea să se potrivească ceva mai bine cu a ei. Ia spune-mi, mi­cuţă zână, n-ai putea să-mi dai un farmec, o băutură vră­jită, sau aşa ceva care să mă facă bărbat frumos?

*1 Regină a icenienilor, popor din Anglia veche, conducătoare a unei răscoale împotriva stăpânirii romane. Învinsă de Suclonius Paulinus, se sinucide

— Asta depăşeşte puterile vrăjitoriei, domnule. Şi adăugai în sinea mea: "Un ochi iubitor e singura vrajă de care ai nevoie. Pentru el eşti de ajuns de frumos, sau mai curând înfăţişarea aspră a chipului tău e mai presus de frumuseţe."

Adeseori îmi citise domnul Rochester gândurile ne­rostite, dovedind o forţă de pătrundere pe care n-o puteam înţelege. Acum nici nu luă în seamă răspunsul meu la­conic, ci îmi zâmbi cu unul din acele zâmbete pe care nu­mai el le avea şi pe care rar de tot le arăta. Părea că-l so­coteşte prea ales, pentru a-l folosi în prilejuri obiş­nuite. Era strălucirea adevărată a simţămintelor – şi el aruncă asupra mea acea lumină.

— Treci, Janet, îmi zise el, făcându-mi loc pe scara; întoarce-te în castel şi pune-ţi piciorul hoinar şi obosit pe pragul casei unui prieten.

Nu-mi rămânea altceva mai bun de făcut decât să mă supun în tăcere, căci nu simţeam nevoie să mai vorbesc. Urcai treptele fără să spun o vorbă, hotărâtă să mă des­part liniştită de el. Dar o putere de neînvins mă reţinea acolo şi un imbold mă silea să mă întorc. Atunci am ros­tit, sau mai curând o forţă dinăuntrul meu rosti pentru mine şi împotriva voinţei mele:

— Vă mulţumesc, domnule Rochester, vă mulţumesc pentru bunătatea dumneavoastră. E foarte ciudată feri­cirea pe care mi-o dă întoarcerea în preajma dumneavoas­tră şi oriunde vă aflaţi acolo e şi locuinţa mea... unica mea locuinţă.

Am fugit atât de repede, încât chiar lui i-ar fi fost greu să mă ajungă dacă ar fi încercat. Micuţa Adèle se arătă aproape nebună de bucurie când mă revăzu.

Doamna Fairfax mă primi cu bunătatea ei obişnuită. Leah îmi zâmbi şi chiar Sophie îmi ură veselă "bonsoir". Toate astea îmi făceau mare plăcere, căci nu există fericire mai mare decât aceea de a fi iubit de semenii tăi şi de-a simţi că prezenţa ta le sporeşte voia bună.

Luai hotărârea ca în seara aceea să închid ochii dina­intea oricăror imagini ale viitorului şi să-mi astup urechile ca să nu aud glasul ce-mi vestea într-una o apropiată des­părţire şi mâhniri viitoare. Când se sfârşi ceaiul şi doamna Fairfax îşi luă lucrul, când eu mă aşezai pe un scăunaş lângă dânsa, iar Adèle îngenunche pe covor cuibărindu-se lângă mine, un simţământ de dragoste reciprocă păru a ne împresura ca o aureolă de pace şi atunci înălţai în gând o rugă către Dumnezeu cerându-i să aibă grijă să nu ne despartă prea curând; dar, când stăm noi aşa şi în în­căpere intră domnul Rochester, fără să se fi anunţat mai dinainte, părând că-ncearcă o adevărată bucurie la vederea grupului nostru atât de prietenos – când îşi ex­prima credinţa că bătrâna doamnă e fericită acum, deoa­rece i s-a reîntors fiica adoptivă şi adăugă că, după câte vede, Adèle e prête à croquer sa petite maman anglaise(*2), atunci cutezai să nădăjduiesc că chiar şi după căsătorie, el se va îngriji să rămânem toate împreună, sub alinătoarea lui ocrotire şi nu cu totul lipsite de lumina prezenţei sale.

*2 Gata s-o soarbă din ochi pe micuţa ei mamă englezoaică (fr.)

După întoarcerea mea, Thornfield rămase vreo cinci­sprezece zile într-o linişte nesigură. Nu se mai spunea nimic despre însurătoarea domnului Rochester şi nu vedeam să se facă vreo pregătire pentru un asemenea eve­niment. Aproape în fiecare zi o întrebam pe doamna Fair­fax dacă aflase de vreo hotărâre în privinţa asta şi ea îmi răspundea totdeauna că nu. O dată mi-a spus că l-a în­trebat pe domnul Rochester când o să-şi aducă mireasa acasă, dar el nu i-a răspuns decât printr-o glumă şi o pri­vire ciudată, aşa încât nu ştia cam ce încheiere ar putea trage.

Un lucru mă uimea cu osebire şi anume faptul că nimeni din familia Ingram nu venea la castel, iar domnul Rochester nu se ducea niciodată la Ingram-Park.

E-adevărat că Ingram Park se afla în alt comitat, la peste două­zeci de mile depărtare, dar ce înseamnă douăzeci de mile pentru un îndrăgostit? Pentru un călăreţ atât de obişnuit cu drumurile lungi, atât de neobosit ca domnul Rochester, n-ar fi însemnat decât o plimbare de dimineaţă. Înce­pui să nutresc speranţe la care n-aveam dreptul: că se renunţase la căsătoria plănuită; că zvonurile n-avuse­seră nici un temei; că unul sau poate amândoi logodni­cii se răzgândiseră.

Obişnuiam să cercetez chipul stăpânului meu ca să văd dacă e trist sau îndârjit, dar nu-mi aminteam să-l fi văzut vreodată atât de senin şi străin de orice gânduri negre, ca atunci. Dacă în clipele pe care eu şi eleva mea le petreceam împreună cu el eram abătută şi mă cufundam într-o tristeţe neagră, devenea chiar vesel. Niciodată nu mă chemase atât de des lângă dânsul, niciodată nu fusese atât de bun cu mine, vai! niciodată nu-l iubisem atât de mult.