Read synchronized with  Chinese  English  French  German  Italian  Portuguese  Russian  Spanisch 
Jane Eyre.  Charlotte Bronte
Capitolul 21.
< Prev. Chapter  |  Next Chapter >
Font: 

Presimţirile sunt lucruri ciudate ! La fel şi simpatiile, la fel şi prevestirile, iar acestea trei laolaltă alcătuiesc o taină a cărei cheie ome­nirea n-a găsit-o încă. N-am râs niciodată de presimţiri, pentru că eu însămi am avut câteva presimţiri stranii. Simpatii cred că există (de pildă între rude locuind la mare depărtare unele de altele, despărţite de multă vreme sau complet înstrăinate, dovedind astfel – în pofida în­străinării – unitatea obârşiei), iar efectele lor depăşesc înţelegerea oricărui muritor. Cât despre semnele prevesti­toare, după cât ne putem da seama, ele ar putea fi sim­patia pe care natura o arată omului.

Când eram copil de vreo şase ani, am auzit-o pe Bessie Leaven povestind într-o noapte Marthei Abbot că a visat un copilaş şi că ăsta-i un semn sigur de nenorocire pen­tru ea sau pentru neamurile ei. Poate ca aceste cuvinte mi s-ar fi şters pentru totdeauna din minte dacă ceea ce a urmat nu mi le-ar fi ţintuit pe veci acolo: în ziua urmă­toare, Bessie a fost chemată la căpătâiul surioarei ei, care trăgea să moară.

De câtva timp mă gândeam adeseori la acele cuvinte şi la acea întâmplare, pentru că de o săptămână încoace mai în fiecare seară visasem un copil; uneori îl ador­meam în braţele mele, alteori îl legănam pe genunchi şi îl priveam jucându-se cu margaretele de pe pajişte sau muindu-şi mânuţele într-un pârâiaş. Într-una din nopţi copilul a plâns; în noaptea următoare, dimpotrivă, râdea; câteodată se ţinea lipit de poala mea, alteori fugea de mine; dar sub felurite forme, vedenia aceasta m-a urmă­rit şapte nopţi în şir, întâmpinându-mă chiar din clipa când păşeam pe tărâmul somnului.

Nu-mi plăcea deloc repetarea aceleiaşi idei şi reve­nirea aceleiaşi imagini; când se apropia ceasul culcării, ceasul vedeniei, deveneam nervoasă. În noaptea când am auzit ţipătul acela înfiorător, mă aflam încă în tovărăşia vedeniei, şi a doua zi, după-amiază, am fost înştiinţată că m-aşteaptă cineva în odaia doamnei Fairfax. M-am dus şi am găsit acolo un om, care mi se păru o slugă de casă bună; era în mare doliu, şi ţinea în mână o pălărie înconjurată de zăbranic.

— Cred că nu vă mai aduceţi aminte de mine, dom­nişoară, spuse el, sculându-se. Mă numesc Leaven. Când locuiaţi dumneavoastră la Gateshead, eu eram vizitiu la doamna Reed şi am rămas şi acum la castel.

— Oh, Robert! Ce mai faci? Nu te-am uitat de loc: îmi amintesc că m-ai suit de câteva ori călare pe poneiul domnişoarei Georgiana. Ce mai face Bessie? După câte ştiu, te-ai însurat cu ea.

— Da, domnişoară. Vă mulţumesc; soţia mea e foarte bine. Sunt aproape două luni de când mi-a născut încă un copil – avem acum trei – şi toţi sunt voinici şi sănătoşi.

— Şi ce mai e pe la castel, Robert?

Îmi pare rău, domnişoară, că nu vă pot da veşti prea plăcute: lucrurile merg prost, şi acum a căzut o mare pacoste pe capul familiei.

— Sper că n-a murit nimeni! spusei eu, aruncând o privire asupra hainelor lui.

Privi şi el zăbranicul legat în jurul pălăriei şi răspunse:

— Ieri s-au împlinit opt zile de când domnul John a murit în apartamentul său de la Londra.

— Domnul John?

— Da.

— Şi cum a primit mamă-sa lovitura asta?

— Păi de! vedeţi, domnişoară Eyre, e o nenorocire destul de mare: a dus o viaţă destrăbălată, iar în ultimii trei ani a avut purtări ciudate şi a murit aşa cum n-ar fi trebuit să moară un om ca dânsul.

— Bessie îmi spunea că nu se purta cum trebuie.

— Cum trebuie! Nici că se putea purta mai prost: şi-a ruinat sănătatea şi şi-a risipit averea cu bărbaţii cei mai ticăloşi şi cu femeile cele mai josnice. A făcut datorii, a fost întemniţat. Maică-sa i-a venit de două ori în ajutor, dar cum se vedea liber, se întorcea iar la vechii lui tovarăşi. Nu prea era zdravăn la cap; ticăloşii aceia în mijlocul cărora a trăit l-au tras groaznic pe sfoară. Acum vreo trei săptămâni, a venit la Gateshead şi a cerut să i se dea averea întregii familii. Doamna Reed nici n-a vrut s-audă de una ca asta, căci şi aşa averea îi fusese în bună parte risipită de năzdrăvăniile fiului. Atunci el a plecat şi n-a trecut multă vreme până am aflat că a murit. Cum a murit, Dumnezeu ştie! Se spune că şi-ar fi pus capăt zilelor.

Rămăsei fără grai, atât de grozavă era vestea aceasta. Robert urmă:

— Doamna a fost şi dânsa rău bolnavă: n-a avut pute­rea să îndure o astfel de lovitură: pierderea averii şi teama de sărăcie au zdrobit-o. Vestea morţii domnului John şi a felului cum a murit a sosit pe neaşteptate; a avut un atac de paralizie. Vreme de trei zile n-a putut să vorbească. Marţea trecută i-a fost puţin mai bine, părea că vrea să spună ceva şi-i făcea mereu semne soţiei mele, însă abia ieri dimineaţă Bessie a auzit-o îngăimând numele dumneavoastră şi cu mare greutate a putut rosti cuvintele astea: "Aduceţi-o pe Jane... Duceţi-vă de-o cău­taţi pe Jane Eyre... Vreau să-i vorbesc". Bessie nu-i sigură dacă mai e în toate minţile şi dacă chiar doreşte să vă vadă; dar a povestit cele întâmplate domnişoarei Eliza şi domnişoarei Georgiana şi le-a sfătuit să trimită după dumneavoastră. La început domnişoarele n-au vrut, dar fiindcă mama lor se zbătea din ce în ce mai aprig şi întruna spunea: "Jane, Jane" au primit în cele din urmă. Am plecat ieri de la Gateshead şi dacă aţi putea fi gata, domnişoară, aş vrea să pornim într-acolo mâine dis-de-dimineaţă.

— Da, Robert, am să fiu gata. Cred că trebuie să merg.

— Şi eu tot aşa socotesc, domnişoară. Bessie spunea că-i sigură că n-o să refuzaţi. Dar poate că înainte de-a aceasta trebuie să cereţi învoire.

— Da, fac şi asta îndată!

După ce l-am dus în sala servitorilor şi l-am rugat pe John şi pe soţia lui să aibă grijă de el, am plecat să-l caut pe domnul Rochester.

Nu era nici în încăperile de jos, nici în curte, nici în grajd, nici pe ţarină. O întrebai pe doamna Fairfax dacă nu-l văzuse şi ea îmi răspunse că da: joacă probabil biliard cu domnişoara Ingram. M-am zorit spre sala de biliard, de unde auzeam venind zgomotul bilelor şi sune­tul glasurilor. Domnul Rochester, domnişoara Ingram, cele două domnişoare Eshton şi admiratorii lor erau foarte atenţi la joc. Mi-a trebuit puţin curaj ca să-l în­trerup, dar nu mai puteam întârzia, aşa încât mă apropiai de stăpânul meu. Se afla lângă domnişoara Ingram, care se întoarse şi mă privi de sus; ochii ei păreau că se în­treabă: "Ce-o mai fi vrând şi fiinţa asta de nimic?" iar când şoptii: "Domnul Rochester"- ea făcu o mişcare, ca şi cum ar fi fost ispitită să-mi poruncească să plec. Mi-o amintesc bine: în clipa aceea era plină de farmec şi izbitor de frumoasă; purta o rochie albastru ca azurul, iar o eşarfă de tul, de asemenea albăstruie, îi lega părul. Jocul o stârnise şi mândria-i aţâţată făcea şi mai frumos chipul ei cu trăsături trufaşe.

— Persoana asta te caută pe dumneata? întrebă dom­nişoara Ingram.

Domnul Rochester se întoarse să vadă despre ce per­soana e vorba, şi făcu o strâmbătură curioasă, ciudată şi echivocă, azvârli tacul şi ieşi cu mine din încăpere.

— Ce-i, Jane, ce s-a întâmplat? zise el, rezemându-se cu spatele de uşa camerei de studiu, pe care tocmai o închisese.

— Am să vă rog, domnule, să fiţi aşa de bun şi să-mi daţi o săptămână sau două de concediu.

— Dar ce vrei să faci? Unde vrei să te duci?

— La o doamnă bolnavă, care a trimis după mine.

— Ce doamnă bolnavă? Unde locuieşte?

— La Gateshead, în comitatul...

— În comitatul...? Dar e la o sută de mile de aici! Ce fel de femeie e asta care trimite s-aducă oameni de la asemenea distanţă, numai ca să-i vadă?

— O cheamă Reed, domnule – doamna Reed.

— Reed din Gateshead? A existat pe vremuri un Reed la Gateshead: era magistrat.

— E văduva lui, domnule.

— Şi ce treabă ai cu ea? De unde o cunoşti?

— Domnul Reed mi-a fost unchi: era fratele mamei.

— Ce vorbeşti! Asta nu mi-ai spus-o niciodată. Spu­neai totdeauna că n-ai rude.

— Într-adevăr, domnule, nici n-am avut rude dispuse să mă recunoască. Domnul Reed a murit, iar soţia lui m-a alungat.

— De ce?

— Pentru că eram săracă şi deci o povară; de asta mă şi ura.

— Dar domnul Reed a avut nişte copii; trebuie să ai nişte veri. Sir George Lynn îmi vorbea ieri de un Reed din Gateshead, după câte spunea el, unul dintre cei mai mari ticăloşi din oraş, iar Ingram pomenea de asemenea despre o Georgiana Reed, care astă iarnă sau iarna tre­cută a fost foarte admirată la Londra pentru frumu­seţea ei.

— John Reed a murit şi el, domnule; s-a ruinat, nu numai el, ci şi-a sărăcit în bună parte şi familia. Se crede că s-a sinucis. Vestea asta a îndurerat-o atât de mult pe maică-sa, încât a avut un atac de apoplexie.

— Şi cu ce i-ai putea ajuta dumneata? Astea-s fleacuri, Jane! N-o să-mi spui acum că vrei să străbaţi o sută de mile ca să vezi o bătrână, care poate foarte bine să moară înainte de sosirea dumitale. De altfel zi­ceai că te-a alungat.

— Da, domnule, dar e mult de atunci şi pe vremea aceea dânsa avea altă situaţie. Mi-ar veni foarte greu să nu-i împlinesc dorinţa.

— Cât timp ai să lipseşti?

— Cât voi putea mai puţin, domnule.

— Făgăduieşte-mi că n-ai să stai mai mult de o săptămână.

— E mai bine să nu făgăduiesc, pentru că s-ar putea să nu izbutesc să mă ţin de cuvânt.

— Dar în orice caz ai să te întorci? Cu nici un preţ n-o să rămâi pentru totdeauna la mătuşa dumitale?

— Oh, nu! Mă voi înapoia negreşit, de-ndată ce totul o să meargă bine.

— Şi cu cine te duci? Doar n-o să faci singură o călătorie atât de lungă?

— Nu, domnule, mi-a trimis vizitiul.

— E un om de încredere?

— Da, slujeşte în familie de zece ani.

Domnul Rochester chibzui.

— Când vrei să pleci? întrebă el.

— Mâine dis-de-dimineaţă.

— O să ai nevoie de bani: nu poţi călători fără bani şi socotesc că n-ai mare lucru. Nu ţi-am plătit încă nimic de când eşti aici. Câţi bani ai cu totul, Jane? mă întrebă el zâmbind.

Îmi scosei punga; nu era grea de loc.

— Cinci şilingi, răspunsei eu.

Îmi luă punga, o goli, îi cântări conţinutul în palmă şi râse uşsor, ca şi când puţinătatea cuprinsului ei l-ar fi amuzat. Îşi scoase apoi portofelul.

— Uite! zise ei, întinzându-mi o bancnotă.

Era de cincizeci de lire şi nu-mi datora decât cincisprezece.

Îi spusei că n-am să-i dau restul.

Nu vrui să primesc mai mult decât îmi datora. La început se îmbufnă, apoi deodată, ca şi când şi-ar fi amintit ceva, îmi spuse:

— Ai dreptate! E mai bine să nu-ţi dau tot acuma. Dacă ai avea cincizeci de lire, s-ar putea să rămâi acolo trei luni. Uite zece. E de ajuns?

— Da, domnule, dar îmi mai datoraţi cinci.

— Atunci, înapoiază-te să le iei; consideră-mă ban­cherul dumitale pentru patruzeci de lire.

— Domnule Rochester, pentru că s-a ivit prilejul, aş vrea să vă mai vorbesc şi despre o altă problemă.

— Despre ce anume? Aş fi curios să aflu.

— Mi-aţi spus, domnule, că în curând vă veţi căsători.

— Da. Ei, şi ce-i cu asta?

— Atunci Adèle va trebui dusă la pension, domnule. Sunt încredinţată că şi dumneavoastră vă daţi seama de asta.

— Ca s-o înlătur din calea soţiei mele care, altfel, ar putea călca cu trufie peste ea! Ai dreptate, da, trebuie s-o dau pe Adèle la pension. Iar dumneata, fireşte, dum­neata trebuie să te duci de-a dreptul la... la dracu!

— Sper că nu, domnule, dar va trebui să-mi caut un alt post.

— Da! exclamă el cu un ton şi cu o expresie a figurii ciudată şi comică în aceiaşi timp. M-a privit apoi lung câteva clipe. Şi bănuiesc că o să rogi pe doamna Reed sau pe stimabilele ei fiice să-ţi caute un loc?

— Nu, domnule; relaţiile mele cu mătuşa şi verişoarele nu mă îndreptăţesc să le cer vreun serviciu. O să dau un anunţ la ziar.

— Da, da, o să te cocoţi pe vârful piramidelor din Egipt! mormăi el. De altminteri ai s-o faci pe riscul dumitale. Îmi pare foarte rău că nu ţi-am dat o singură liră şi nu zece. Dă-mi înapoi nouă lire, am nevoie de ele.

— Şi eu am nevoie, domnule, am răspuns ascunzându-mi la spate mâinile şi punga. Nu m-aş putea lipsi de ba­nii ăştia pentru nimic în lume.

— Zgârcito! zise el. Îmi refuzi un mic ajutor bănesc. Dă-mi cinci lire, Jane.

— Nici cinci şilingi, domnule, nici cinci pence măcar.

— Făgăduieşte-mi ceva.

— Vă voi făgădui orice lucru pe care voi socoti că-l pot face.

— Atunci făgăduieşte-mi că n-ai să dai nici un anunţ şi ai să laşi în seama mea căutarea unui alt post. Îţi voi găsi eu unul, cu timpul.

— Am s-o fac cu plăcere, domnule, dacă la rândul dumneavoastră îmi veţi făgădui că înainte ca viitoarea lady Rochester să devină stăpâna acestei case, Adèle şi cu mine n-o să mai fim aici.

— Bine, îţi făgăduiesc. Pleci mâine, nu-i aşa?

— Da, domnule; mâine dimineaţă.

— Deseară după cină vii în salon?

— Nu, domnule; trebuie să mă pregătesc de drum.

— Atunci trebuie să ne luăm rămas bun.

— Cred că da, domnule.

— Şi care-i această ceremonie de despărţire, Jane? Învaţă-mă, că eu n-o prea cunosc.

— Se spune adio, sau, dacă vreţi, alt cuvânt de acest fel.

— Ei bine, spune.

— Deocamdată, rămas bun, domnule Rochester.

— Dar eu ce trebuie să spun?

— Dacă vreţi, spuneţi acelaşi lucru.

— Deocamdată, rămas bun, domnişoară Eyre. Asta-i tot?

— Da.

— Mi se pare meschin, rece şi neprietenos: aş fi pre­ferat altceva, ceva mai mult decât ritualul obişnuit. De pildă, o strângere de mână. Dar nu, nici asta nu mi-ar fi de ajuns. Atunci aşa ai să faci: ai să spui "rămas bun", şi-atâta tot, Jane?

— E de ajuns, domnule. Un singur cuvânt spus din inimă poate cuprinde tot atâta bunăvoinţă cât o mie altele.

— E foarte cu putinţă; dar e atât de şters şi rece: "...rămas bun!"

"Cât timp o să mai stea aşa, cu spatele proptit în uşă?" mă întrebai eu, căci sosise vremea să încep a-mi face bagajele. Atunci sună clopotul pentru cină şi el plecă brusc, fără să mai rostească nici o vorbă. Nu l-am mai văzut în ziua aceea, iar a doua zi am plecat, înainte ca domnul Rochester să se fi trezit.

Sosii la Gateshead aproape de cinci seara, în după-amiaza zilei de întâi mai. Înainte de-a mă duce la castel am intrat în odaia portarului. Mi se păru foarte curată şi bine îngrijită: ferestrele împodobite cu perdeluţe albe, duşumeaua bine ceruită, grătarul, lopăţica şi cleştele stră­luceau de curăţenie, iar focul pâlpâia liniştit. În faţa cămi­nului sta Bessie şi-şi alăpta pruncul, pe când micul Robert şi surioara lui se jucau liniştiţi într-un colţ.

— Dumnezeu să te binecuvânteze, ştiam eu bine că o să vii! exclamă ea când mă văzu intrând.

— Da, Bessie, răspunsei după ce o sărutai. Şi trag nădejde că n-am sosit prea târziu. Ce face doamna Reed? Sper că-i încă în viaţă.

— Da, trăieşte şi îşi dă seama de ce se petrece în jurul ei, chiar mai bine decât până acum. Doctorul spune c-ar putea s-o mai ducă vreo săptămână, două, dar nu crede să se mai vindece.

— A pomenit de mine în ultimul timp?

— Chiar azi dimineaţă; şi dorea să te vadă, dar în clipa asta doarme, sau cel puţin dormea acum zece mi­nute când am fost în cameră. De obicei e cufundată toată după-amiaza într-un fel de toropeală şi nu se trezeşte decât pe la şase sau şapte. Vrei să te odihneşti aici, un ceas, domnişoară? Pe urmă o să mergem împreună la dânsa.

În clipa aceea intră Robert. Bessie îşi puse în leagăn pruncul adormit, ca să-şi întâmpine bărbatul; apoi mă rugă să-mi scot pălăria şi să beau puţin ceai, căci, spunea ea, eram palidă şi păream obosită. Am fost încântată să primesc găzduirea ei şi o lăsai să-mi scoată hainele de călătorie, tot atât de supusă ca pe vremea când eram copilă.

Imagini din trecut îmi reveniră în minte, când o văzui că se învârteşte în jurul meu, aducând tava pentru ceai şi cele mai frumoase ceşti de porţelan, tăind pâinea şi ungând-o cu unt, punând să se coacă un cozonacel şi doje­nind din când în când pe micuţul Robert sau pe Jane, întocmai cum făcea altădată cu mine. Bessie păstra ace­eaşi iuţeală în mişcări, pasul îi era la fel de uşor şi pri­virea la fel de deschisă.

Când ceaiul a fost gata, am vrut să mă apropii de masă, dar ea îmi spuse să stau liniştită, cu acel ton po­runcitor pe care-l cunoşteam atât de bine. Voia să stau lângă foc; puse în faţa mea o măsuţă pe care se aflau o ceaşcă şi o farfurie cu pâine prăjită; apoi mă aşeză întocmai ca altădată, pe un scaun, şi-mi dădu dulciuri exact aşa cum făcea pe vremuri cu cele pe care le şterpelea pentru mine. Zâmbii şi, la fel ca odinioară, mă supusei.

Mă întrebă dacă mă simţeam bine la Thornfield Hall şi ce fel de femeie era stăpâna mea. Când îi spusei că n-aveam stăpână, ci numai un stăpân, mă întrebă dacă-i frumos şi dacă eram mulţumită de el. Îi răspunsei că-i mai degrabă urât, dar că e un adevărat gentilom, că se purta bine cu mine şi eram mulţumită; apoi i-am descris societatea veselă care se afla în ultima vreme la castel. Bessie ascultă cu interes toate aceste amănunte, căci era tocmai ceea ce-i plăcea ei.

Şi aşa a trecut un ceas. Bessie îmi dădu pălăria şi celelalte veşminte şi ieşii cu ea din odaie, să mă duc la castel. Cu aproape nouă ani în urmă, tot ea mă însoţise de-a lungul aleii pe care o urcam acum. Într-o întunecată, ceţoasă şi urâtă dimineaţă de ianuarie părăsisem casa aceea duşmănoasă, cu amărăciune şi deznădejde în suflet, simţindu-mă alungată şi proscrisă, ca să-mi aflu un adă­post la îngheţatul Lowood, locul acela atât de îndepărtat şi atât de puţin cunoscut mie. Clădirea cea duşmănoasă mi-apărea iar înaintea ochilor; viitorul meu rămânea încă nesigur şi inima mi-era încă îndurerată. Mă sim­ţeam tot un drumeţ rătăcitor, dar acum aveam mai multă încredere în mine şi în puterile mele, mai puţină teamă de asuprire. Vechile răni pricinuite de nedreptăţile îndurate erau deplin lecuite şi jarul resentimentelor se stinsese.

— O să mergi mai întâi în sufragerie, îmi spuse Bessie în hol, luând-o înaintea mea. Probabil că şi domnişoarele sunt acolo.

Peste o clipă am intrat în sufragerie. Nimic nu se schimbase acolo din dimineaţa când îl văzusem pentru prima oară pe domnul Brocklehurst. În faţa căminului se afla acelaşi covor pe care stătuse el atunci. Aruncai o privire spre bibliotecă şi mi se păru că zăresc cele două volume ale lui Bewick: Păsările Angliei, la locul lor obişnuit, pe raftul al treilea, iar deasupra Călătoriile lui Gulliver şi Poveşti arabe. Lucrurile neînsufleţite nu se schimbaseră, dar era greu să recunoşti fiinţele vii.

În faţa mea văzui două tinere doamne. Una era aproape tot atât de înaltă ca şi domnişoara Ingram – foarte slabă, cu faţa galbenă şi aspră, avea în înfăţişarea ei ceva ascetic, impresie subliniată şi mai mult de simplicitatea rochiei strâmte de lână neagră, de gulerul scrobit, de pă­rul tras de pe tâmple şi aspectul atât de călugăresc ai mătăniilor de abanos cu cruciuliţă în capăt, pe care le purta la gât. Am fost sigură că era Eliza, cu toate că faţa ei prelungă şi searbădă amintea prea puţin de cea pe care o cunoscusem pe vremuri.

Cealaltă era de bună seamă Georgiana, dar nu mica zână de unsprezece ani, pe care în amintire o vedeam mlădioasă şi slabă, ci o domnişoară în toată puterea cuvântului, durdulie şi blondă ca o păpuşă de ceară, cu trăsături frumoase şi regulate, cu ochi albaştri şi langu­roşi, cu bucle aurii. Purta o rochie neagră ca şi cea a soră-sii, dar de o croială foarte diferită: bogată şi după ultima modă; pe cât de puritană era una, pe atât de mo­dernă şi elegantă apărea cealaltă.

Amândouă surorile aveau câte ceva din trăsăturile ma­mei, dar fiecare câte una singură: cea mare, slabă şi pa­lidă, avea ochii doamnei Reed; cea mai tânără, plantu­roasă şi înfloritoare, moştenise de la mamă-sa conturul obrajilor şi al bărbiei, poate ceva mai îmblânzite, dar dând totuşi o expresie de asprime de nedescris întregii ei înfăţişări de altminteri atât de zglobie şi voluptuoasă.

Când am intrat, cele două domnişoare s-au sculat să mă salute, amândouă adresându-mi-se cu "domnişoară Eyre". Salutul Elizei fu rostit cu glas repezit şi aspru, fără urmă de zâmbet. Imediat s-a aşezat şi, aţintindu-şi ochii în foc, păru că m-a şi uitat. Georgiana, după ce mi-a dat bună ziua, mi-a mai pus câteva întrebări banale asupra călătoriei mele, asupra timpului şi a altor fleacuri de acelaşi fel. Vorbea cu glas tărăgănat. Îmi arunca din când în când priviri piezişe, cercetându-mă din creştet până-n tălpi, de la cutele paltonului de merinos până la pălăria cât se poate de simplă. Tinerele au un deosebit talent să-ţi arate că le pari "un nimic", fără să spună asta în vorbe. Un anumit fel de a privi de sus, purtarea rece, glasul nepăsător le exprimă îndeajuns sentimentele în asemenea ocazii, fără a fi nevoie să se compromită printr-o neobrăzare făţişă în fapte sau în vorbe.

Dar un zâmbet de dispreţ, fie el făţiş, ori ascuns, nu mai avea asupră-mi puterea de odinioară. Pe când stam astfel între cele două verişoare ale mele, fui uimită să văd cât de uşor înduram desăvârşita nepăsare a uneia şi atenţia pe jumătate batjocoritoare a celeilalte. Eliza nu-mi mai putea răni inima şi Georgiana nu mă mai putea jigni. Realitatea era că alte lucruri mă preocupau. În ul­timele câteva luni încercasem dureri şi bucurii cu mult mai vii şi mai puternice decât acelea pe care le-ar fi putut provoca sau dărui domnişoarele Reed, aşa încât rămăsei cu totul nepăsătoare la ifosele lor.

— Cum se mai simte doamna Reed? întrebai eu după scurt timp, privind-o cu toată liniştea pe Georgiana, care socotea că se cade să ridice capul arătând mirarea, ca şi când mi-aş fi îngăduit un lucru cu totul neaşteptat.

— Doamna Reed! Ah! vorbeşti de mama. I-e rău; mă îndoiesc că ai s-o poţi vedea astă-seară.

— M-aţi îndatora foarte mult dacă aţi avea doar bu­nătatea să urcaţi şi să-i spuneţi c-am sosit.

Georgiana tresări şi holbă la mine ochii ei mari, al­baştri.

— Ştiu că doreşte foarte mult să mă vadă, adăugai, şi n-aş vrea s-o fac să aştepte mai mult decât e neapărat nevoie.

— Mamei nu-i place să fie tulburată seara, răspunse Eliza.

După câteva minute mă ridicai, îmi scosei liniştită pă­lăria şi mănuşile fără să aştept invitaţie, apoi spusei celor două domnişoare că mă duc să o caut pe Bessie, care trebuie să fie la bucătărie şi s-o rog să afle dacă doamna Reed mă poate primi. M-am dus şi, după ce am găsit-o pe Bessie şi am trimis-o să-mi împlinească dorinţa, m-am apucat să-mi despachetez lucrurile. Până atunci mă feri­sem totdeauna de aroganţă; cu un an înainte, dacă aş fi fost primită în acelaşi fel, aş fi plecat din Gateshead chiar a doua zi; acum însă, îmi dădeam seama că ar fi fost o purtare nechibzuită. Făcusem o călătorie de o sută de mile ca să-mi văd mătuşa şi trebuia să stau cu ea până ce avea să se însănătoşească ori să moară. N-avea nici un rost să-mi fac sânge rău pentru prostia şi nebunia fetelor ei şi singurul lucru cuminte era să nu le iau în seamă. Vorbii deci cu îngrijitoarea, îi cerui să-mi pregă­tească o odaie şi-i spusei că am să rămân o săptămână sau două. Pe când mă-ndreptam spre camera mea, după ce pusesem să mi se ducă acolo cufărul, m-am întâlnit cu Bessie pe scară.

— Doamna s-a trezit, îmi spuse ea, am înştiinţat-o că aţi sosit. Haideţi cu mine să vedem dacă o să vă recu­noască.

N-aveam nevoie să mi se arate drumul către încăpe­rea bine cunoscută, unde fusesem altădată chemată atât de des şi numai ca să fiu pedepsită sau mustrată. M-am grăbit s-o iau înaintea credincioasei Bessie şi am deschis încetişor uşa. Se înserase şi pe masă fusese pusă o lampă cu abajur. Ca şi odinioară, văzui patul mare cu patru stâlpi, perdelele de culoarea chihlimbarului, masa de toa­letă, jilţul, scăunaşul pentru picioare pe care fusesem de atâtea ori silită să îngenunchez ca să cer iertare pentru greşeli nu de mine făptuite. Îmi aruncai ochii într-un anumit colţ, aşteptându-mă aproape să văd desenându-se conturul vag al unei vergi de care mi-era teamă odată, şi care, spânzurată pe perete, părea că aşteaptă clipa când ar putea sări ca un drăcuşor să mă lovească peste mâinile tremurătoare sau peste gâtul chircit. Trăsei draperiile patului şi mă aplecai peste grămada de perne.

Îmi aminteam prea bine figura doamnei Reed şi – încordată – căutam să regăsesc chipul pe care îl cunos­cusem. Cât de minunat lucru e că timpul domoleşte dorinţele de răzbunare şi potoleşte mânia şi ura. Mă despărţisem de femeia asta cu inima plină de ură şi amără­ciune, iar acum mă înapoiam la ea doar cu un simţământ de milă pentru cumplitele-i suferinţe şi cu dorinţa arză­toare de-a uita şi de-a ierta toate ocările, de-a ne împăca şi de-a ne strânge prieteneşte mâinile.

Chipul cel atât de bine cunoscut mi se înfăţişă sever şi necruţător ca totdeauna: aceiaşi ochi, pe care nimic nu-i putea îmblânzi, aceleaşi sprâncene ce păreau mereu ridi­cate, poruncitoare şi despotice. De câte ori au aruncat asupra mea ameninţare şi ură! Cât de viu îmi renasc în suflet spaimele şi chinurile copilăriei mele, acum când le urmăresc iarăşi linia aspră şi totuşi m-aplec asupra ei şi o sărut.

Bolnava mă privi.

— E Jane Eyre? întrebă ea.

— Da, mătuşă. Cum te simţi, dragă mătuşă?

Pe vremuri jurasem să nu-i mai spun niciodată mă­tuşă, dar acum socoteam că nu-i nici un păcat să uit şi să calc acel jurământ. Îi prinsei mâna ce-i sta întinsă peste cearşaf, şi, dacă în clipa aceea ea ar fi strâns-o cu bunătate pe-a mea, aş fi simţit o adevărată plăcere. Dar firile reci nu sunt aşa de uşor îmblânzite şi nici antipatiile profunde nu se sting atât de iute. Doamna Reed îşi re­trase mâna şi, întorcându-şi faţa de la mine, spuse ceva despre noaptea care era caldă. Îmi aruncă iar o privire la fel de îngheţată şi în clipa aceea am înţeles că părerea ei despre mine, sentimentele ei faţă de mine nu se schimbaseră şi nici nu se puteau schimba vreodată. Văzui iar ochii săi de piatră, prin care nu putea răzbate lumina dragostei şi din care nu puteau izvorî lacrimi, că era hotărâtă să mă socotească până în ultima clipă drept tot ce poate fi mai rău, fiindcă de m-ar fi socotit bună ar fi simţit nu o bucurie mărinimoasă, ci o durere aprigă, o durere de rană adâncă.

Mai întâi m-a durut, apoi m-a înfuriat; în cele din urmă am simţit cum creşte-n mine hotărârea de-a o su­pune, de-a o stăpâni în ciuda firii şi voinţei ei. Îmi dădu­seră lacrimile, la fel ca în copilărie. Le-am oprit. Mi-am apropiat un scaun de pat, m-am aşezat lângă căpătâiul ei şi m-am aplecat asupră-i.

— Ai trimis să mă cheme, zisei. Am venit şi am de gând să rămân aici până ţi-o fi mai bine.

— Oh, sigur! Mi-ai văzut fetele?

— Da.

— Bine. Te-aş ruga să le spui că vreau să rămâi aici până ce-ţi voi putea spune ceva care-mi stă pe inimă. Azi e prea târziu şi nici nu-mi mai amintesc prea bine despre ce-i vorba... Dar voiam să-ţi spun ceva, stai să văd...

Privirea rătăcită şi glasul schimbat arătau ce prăbu­şire se petrecuse în fiinţa aceea atât de voinică odinioară. Se răsuci agitată şi vru să-şi tragă plapuma, dar nu izbuti din pricina cotului meu care se sprijinea pe un capăt al învelitoarei. De-ndată se supără:

— Scoală-te! zise ea. De ce mă enervezi şi-mi ţii pla­puma? Tu eşti Jane Eyre?

— Da, eu...

— E de necrezut câte necazuri am avut cu fata asta! Să-mi lase aşa o belea pe cap ! Câte necazuri nu mi-a făcut în fiece zi şi-n fiece ceas cu firea ei de neînţeles, cu supărările ei stupide, cu felul ei nesuferit de a-ţi cer­ceta veşnic orice mişcare! Într-o zi mi-a vorbit ca o nebună, sau mai degrabă ca un diavol... Nici un copil n-a vorbit vreodată şi n-a privit pe cineva aşa cum mi-a vorbit şi m-a privit ea atunci ! Ce fericită am fost când a plecat de aici! Ce s-a întâmplat cu ea la Lowood? Ştiu că a fost o epidemie de tifos şi mulţi copii au murit, dar ea nu; şi totuşi am spus că a murit. Ah! Cât aş vrea să fi murit!

— Ciudată dorinţă, doamnă Reed! De ce o urăşti atâta?

— N-am putut-o suferi niciodată pe maică-sa: era unica soră a bărbatului meu... Şi o iubea foarte mult. Când familia a vrut să o dezmoştenească, din pricina că­sătoriei ei nepotrivite, el s-a opus, iar când a aflat că a murit, a plâns ca un nerod. El a trimis după copilă, deşi l-am sfătuit s-o dea mai degrabă la doică şi să-i plă­tească întreţinerea. Am urât din tot sufletul făptura aceea bolnăvicioasă, plăpândă şi plângăreaţă, din chiar clipa când am zărit-o. Toată noaptea miorlăia în leagăn!; în loc să ţipe zdravăn ca alţi copii, n-o auzeai decât scâncind şi gemând. Lui Reed îi era milă de ea; o îngrijea şi o legăna ca pe copiii lui, ba aş putea spune chiar că de-ai lui, când erau mici, nu se-ngrijise niciodată aşa de mult. Încerca să-i facă pe copiii mei s-o iubească pe cerşetoarea aceea mică, dar bieţii micuţi nu o puteau suferi. Şi cum se mai supăra pe ei când vedea cât de puţin o iubesc. Când a fost bolnav ultima dată, a vrut să aibă întruna copila lângă el şi, c-un ceas înainte de a muri, m-a pus să jur că o s-o păstrez lângă mine. Mult mai mare plă­cere mi-ar fi făcut să am grija vreunui ţânc sărac de la orfelinat. Dar era un om slab, foarte slab. John nu-i seamănă deloc şi-s foarte fericită că-i aşa. Seamănă cu mine şi cu fraţii mei: e un Gibson adevărat. Oh! Oh! Tare aş vrea să nu mă mai chinuie cu scrisorile lui în care cere mereu bani. Nu mai am bani să-i dau, am început să sărăcim. Va trebui să dau drumul la jumătate din servitori şi să închidem o aripă a casei, sau să părăsim definitiv castelul. Mă tem totuşi că nu voi izbuti nicio­dată să iau o hotărâre: dar cum o să ne descurcăm? Două treimi din venit de-abia acoperă dobânzile ipote­cilor. John joacă înfiorător de mult şi pierde totdeauna. Bietul băiat! E înconjurat de pungaşi; e abătut, înjosit, privirea lui e îngrozitoare. Când îl văd aşa, mi-e ruşine... Doamna Reed se agita din ce în ce mai mult.

— Cred că ar fi mai bine s-o lăsăm singură, îi şoptii lui Bessie care stătea de cealaltă parte a patului.

— Poate ai dreptate, domnişoară. Spre seară vorbeşte deseori aşa; dimineaţa e mai liniştită.

Mă ridicai.

— Stai! exclamă doamna Reed. Voiam să-ţi mai spun ceva. John mă ameninţă necontenit că mă ucide sau se omoară; uneori, în visurile mele îl văd întins, cu o rană mare la gât sau cu obrazul umflat şi înnegrit. La grea strâmtoare sunt; am necazuri mari. Ce să fac? Cum să fac rost de bani?

Bessie se strădui mult şi cu greu izbuti să-i dea un calmant. Curând după aceea, doamna Reed se mai linişti şi căzu într-un fel de amorţeală, aşa că am părăsit camera.

Trecură mai mult de zece zile, fără să mai am vreo convorbire cu dânsa: sau aiura, sau cădea într-un somn letargic, şi doctorul interzicea cu stricteţe orice lucru care i-ar fi putut pricinui emoţii. În acest răstimp, am căutat să mă împac cât mai bine cu Eliza şi Georgiana. La început, se arătară foarte reci. Eliza petrecea jumă­tate din zi citind, scriind, cosând. Abia dacă ne adresa câte o vorbă mie sau surori-sii. Georgiana şoptea ceasuri întregi vorbe fără rost canarului şi nu mă băga în seamă, dar eu eram hotărâtă să fac ceva ca să-mi omor timpul şi să mă amuz. Adusesem ce era de trebuinţă, aşa c-am izbutit şi una şi alta.

Înarmată cu creion şi hârtie, mă aşezam lângă fereas­tră şi începeam să schiţez scene ce treceau prin caleidos­copul – desigur schimbător – al imaginaţiei mele; un braţ de mare între două stânci, răsăritul lunii şi o cora­bie care se proiecta pe discul ei strălucitor, trestii şi crini de mare dintre care răsărea capul unei naiade încu­nunate cu flori de lotus sau, în sfârşit, un spiriduş stând în cuibul unei vrăbii, sub o ramură de păducel înflorit.

Într-o zi îmi veni poftă să pictez un portret. Al cui, puţin îmi păsa. Luai un creion negru foarte moale, îl ascuţii bine şi începui să desenez. În curând apăru pe hârtie o frunte mare şi bombată, un chip pătrat. Mă gră­bii să definesc trăsăturile. Fruntea aceea mă îndemna să desenez nişte sprâncene bine arcuite. Apoi creionul schiţă linia unui nas drept cu nări largi, o gură mlădioasă, cu trăsături energice, bărbia hotărâtă şi tăiată la mijloc de o linie groasă; mai lipseau favoriţii negri şi câteva smocuri de păr fluturând pe tâmple şi pe frunte. Acum ochii. Îi lăsasem la sfârşit, pentru că cereau cea mai mare grijă. Îi făcui frumoşi şi mari, cu gene lungi şi întune­cate, cu pupilele mari şi luminoase. "E bine, îmi zisei privind desenul, dar nu-i chiar aşa; ar trebui mai multă tărie şi căldură în priviri". Accentuai umbrele aşa fel încât privirea să strălucească şi mai puternic; câteva tră­sături fericite de creion desăvârşiră isprava. Aveam sub privirea mea chipul unui prieten. Acum cu adevărat mă sinchiseam prea puţin dacă fetele îmi întorceau spatele: priveam portretul şi zâmbeam acelei uluitoare asemă­nări; eram preocupată şi fericită.

— E portretul cuiva pe care-l cunoşti? întrebă Eliza care se apropiase fără să bag de seamă.

Răspunsei că-i doar un cap zămislit de închipuirea mea şi mă grăbii să-l pun sub celelalte desene. Fireşte, minţeam, fiindcă era portretul domnului Rochester, dar întrucât ar fi putut-o interesa asta pe ea sau pe altci­neva? În clipa aceea, Georgiana se apropie şi ea să pri­vească. Celelalte desene ale mele îi plăcură mult; despre portret, însă, spuse că e al unui om urât. Amândouă pă­reau mirate de iscusinţa mea la desen. Le-am întrebat dacă vor să le fac portretele şi fiecare îmi poză pentru o schiţă în creion. Georgiana mi-aduse apoi albumul ei, în care i-am făgăduit să-i fac o mică acuarelă. Văzui cum îi revine numaidecât buna dispoziţie; îmi propuse chiar o plimbare.

Nici două ceasuri nu trecură şi eram adâncite într-o discuţie confidenţială. Îmi făcu cinstea să-mi vorbească despre iarna strălucită petrecută de ea cu doi ani îna­inte la Londra şi despre marea admiraţie pe care o stârnise acolo. Făcu chiar unele aluzii la aleasa ei cucerire. După amiază şi seara aflai mai multe: îmi reproduse câteva convorbiri amoroase şi-mi prezentă câteva scene sentimentale; într-un cuvânt, îmi povesti în ziua aceea un întreg roman despre viaţa mondenă. Flecăreala părea să nu mai contenească niciodată şi avea totdeauna ace­laşi subiect: persoana ei, iubirile şi necazurile ei. Era ciudat că nu pomenea nimic nici de boala maică-sii, nici de moartea fratelui şi nici de perspectivele atât de întu­necate ce se deschideau acum înaintea familiei sale. Părea că mintea îi e stăpânită numai şi numai de amintirile tre­cutelor petreceri, de dorinţele unor noi plăceri. Stătea în fiecare zi cam cinci minute în odaia mamei bolnave; niciodată mai mult.

Eliza vorbea însă puţin; era vădit că n-avea vreme de vorbit. N-am văzut niciodată pe cineva atât de ocupat ca ea, deşi era greu să spui ce făcea, sau cel puţin să descoperi roadele hărniciei sale. Avea un ceas deşteptător care o trezea foarte devreme. Nu ştiu cum îşi întrebuinţa timpul înainte de micul dejun; dar după aceea îl împăr­ţea astfel încât fiecare ceas era hărăzit altei îndeletniciri. De trei ori pe zi citea cu mare atenţie dintr-o cărţulie şi cercetând am aflat că-i o carte obişnuită de rugăciuni, într-o zi am întrebat-o ce găsea atât de interesant în acea carte şi mi-a răspuns: "regulile serviciului divin". Petrecea trei ceasuri pe zi brodând cu fir de aur o bucată de postav roşu, aproape cât un covor de mare. La între­barea mea despre rostul acelui postav, mi-a răspuns că s-a hotărât să acopere altarul unei biserici de curând ri­dicate lângă Gateshead. Alte două ceasuri pe zi le dedica jurnalului ei personal; alte două ceasuri lucra singură în grădina de zarzavaturi; un ceas făcea socoteli. Părea că nu simte nevoie nici de discuţie, nici de tovărăşia cuiva. Cred că în felul ei era fericită. Viaţa asta monotonă îi ajungea şi nimic n-ar fi putut-o supăra mai cumplit decât o întâmplare care ar fi silit-o să iasă din această regularitate de ceasornic.

Într-o seară, fiind mai vorbăreaţă decât de obicei, îmi spuse că purtarea lui John şi ruina care ameninţa familia lor îi provocase negre şi nesfârşite amărăciuni, dar adăugă îndată că chibzuise acum şi ajunsese la o hotărâre. Luase măsuri să-şi pună averea la adăpost, iar după moartea mamei ei (îmi spuse cu cea mai netulburată li­nişte că era foarte puţin probabil ca bolnava să se însă­nătoşească sau să mai reziste mult) avea să ducă la înde­plinire un plan la care visa de multă vreme. Voia să caute un adăpost unde nimic să nu-i tulbure regularitatea ne­clintită a obiceiurilor şi care să fie o stavilă între ea şi lumea cea uşuratică. O întrebai dacă Georgiana avea s-o întovărăşească.

Bineînţeles că nu. Georgiana şi cu ea n-aveau nimic comun şi nici n-avuseseră vreodată. Pentru nimic în lume nu şi-ar fi luat o asemenea povară cum ar fi fost tovă­răşia ei. Georgiana trebuia să-şi urmeze calea, după cum ea, Eliza, avea să şi-o urmeze pe a ei.

Cât timp nu mi se spovedea, Georgiana sta întinsă pe divan, văietându-se de plictiseala ce domnea în casă şi dorind necontenit ca mătuşa Gibson s-o poftească la oraş. "Ar fi mult mai bine pentru mine, spunea ea, să petrec o lună sau două în altă parte, până ce se va sfârşi totul." N-am întrebat-o ce vrea să spună cu aceste cuvinte, dar cred că se gândea la moartea apropiată şi la înmormân­tarea maică-sii. Eliza nu se sinchisea de jeluirile şi indo­lenţa soră-sii, ca şi când fiinţa aceea care zăcea şi se văieta acolo nici n-ar fi existat. Într-o zi, totuşi, după ce-şi pusese deoparte registrul de socoteli şi-şi luase bro­deria, îi spuse deodată Georgianei:

— Georgiana, sunt sigură că niciodată nu s-a îngă­duit unui animal mai nesăbuit şi mai înfumurat decât tine să facă umbră pământului. N-ai avut nici un drept să te naşti, căci viaţa nu-ţi foloseşte la nimic. În loc să trăieşti pentru tine, în tine şi cu tine, cum ar face orice făptură cu judecată, nu încerci decât să-ţi rezemi slăbi­ciunea pe puterea altuia. Dacă nu se găseşte nimeni să ia asupră-şi povara unei făpturi grase, umflate, neputin­cioase şi nefolositoare, strigi că ne purtăm rău cu tine, te nesocotim şi eşti nenorocită. În afară de asta, pentru tine viaţa trebuie să fie o scenă care să-şi schimbe întruna decorurile, o scenă plină de desfătări, căci altfel ţi s-ar părea că lumea e o închisoare; trebuie să fii ad­mirată, curtată, măgulită, ai nevoie de muzică, dans, de lume, căci altfel tânjeşti şi pieri. Nu eşti în stare să năs­coceşti un sistem în stare să te facă independentă de toate faptele, de toate voinţele, în afară de a ta proprie? Ia o zi, împarte-o în mai multe părţi, fă un lucru oare­care în fiecare din acele părţi, şi nu lăsa nici un sfert de ceas, nici zece minute, nici un minut neîntrebuinţat; fie­care lucru să fie făcut la rândul său, cu metodă şi cu strictă regularitate. Te vei pomeni că ziua s-a sfârşit îna­inte de a-ţi da seama cum a început; nu vei fi îndatorată nimănui fiindcă te-a ajutat să-ţi petreci vremea; nu vei cerşi tovărăşia, îngăduinţa sau simpatia nimănui, într-un cuvânt vei trăi aşa cum se cuvine să trăiască o făptură independentă! Ascultă acest sfat, primul şi ultimul pe care o să-l capeţi vreodată de la mine; de altfel, dacă-l vei urma, n-o să mai ai nevoie nici de mine, nici de alt­cineva. Dacă nu-l vei lua în seamă, atunci fă ca şi până acuma şi vei continua să te plângi, să te văicăreşti, să-ţi târăşti pretutindeni trândăvia şi să înduri urmările pros­tiei tale, oricât de jalnice şi de neîndurate vor fi. Vreau să-ţi vorbesc deschis, ascultă-mă. Ce-o să-ţi spun acum, n-am să mai repet niciodată, dar am să mă ţin cu străş­nicie de hotărârea mea. După moartea mamei, n-am să mă mai sinchisesc de tine. Din ziua când coşciugul ei o să fie depus în cavoul Gatesheadului, noi două o să fim despărţite, ca şi când nu ne-am fi cunoscut niciodată. Să nu crezi că dacă, din întâmplare, ne-am născut din aceiaşi părinţi, îţi voi îngădui să mă încătuşezi, chiar şi prin cea mai slabă pretenţie. Asta-i tot ce-am avut să-ţi spun; dacă, afară de noi, toată omenirea ar pieri de pe faţa globului şi am rămâne singure pe pământ, te-aş părăsi în lumea ta veche şi m-aş duce spre o alta nouă.

Eliza tăcu.

— Ţi-ai fi putut cruţa osteneala de a-mi înşira această tiradă, răspunse Georgiana. Toată lumea ştie că eşti făp­tura cea mai egoistă, cea mai lipsită de inimă de pe lu­mea asta. Ştiu bine cât de înveninată ţi-e ura împotriva mea. Dovada am avut-o în pozna pe care mi-ai făcut-o în legătură cu lordul Edwin Vere. Nu te puteai obişnui cu gândul că o să mă ridic deasupra ta, o să am un titlu, o să fiu primită în cercuri unde tu n-ai îndrăzni nici măcar să te arăţi. De aceea şi numai de aceea te-ai pur­tat ca o spioană şi o trădătoare şi mi-ai spulberat pentru totdeauna nădejdile.

Georgiana luă batista şi se smiorcăi vreme de un ceas. Eliza rămase rece şi nepăsătoare continuând să lucreze de zor.

Sunt oameni care nu dau prea mare însemnătate sen­timentelor nobile şi mărinimoase. Dar aici, înaintea mea, se aflau două fiinţe care nu cunoşteau asemenea simţă­minte: una era insuportabil de acră, cealaltă n-avea nici un fel de sare. Duioşia fără judecată e o băutură leşietică, dar judecata fără duioşie, o licoare prea amară şi prea tare ca să poată fi sorbită de oameni.

Era o după-amiază umedă şi bătea vântul. Georgiana adormise pe divan, citind un roman; Eliza se duse să asculte o slujbă la biserica nouă, căci era foarte cucernică. Pe orice vreme se ducea să-şi îndeplinească plină de stric­teţe şi punctualitate ceea ce socotea că sunt îndatoririle ei religioase; pe ploaie sau timp însorit, se ducea la biserică de trei ori în fiecare duminică, iar în timpul săptămânii de câte ori se făceau rugăciuni.

Atunci mă gândii c-ar fi timpul să urc şi să văd cum se mai simte biata muribundă, care era foarte prost în­grijită. Slugile se sinchiseau prea puţin de ea, iar infir­miera, nefiind supravegheată, o ştergea din odaie de câte ori putea. Bessie era devotată, dar trebuia să vadă şi de familia ei şi nu venea decât din când în când pe la castel.

N-am găsit pe nimeni în camera bolnavei, după cum mă şi aşteptam; infirmiera nu era acolo. Bolnava stătea culcată şi părea cufundată în obişnuita-i stare letargică: chipul ei pământiu rămânea înfundat în perne. Focul aproape se stinsese; îl aţâţai, mai aranjai patul şi privii o clipă pe aceea cave acum nu mă putea vedea, apoi mă îndreptai spre fereastră.

Ploaia bătea cu putere în geamuri şi vântul sufla fur­tunos. "Iată, zace aici – mă gândeam eu – un om care în curând o să treacă dincolo de lupta ce se poartă pe pământ. Unde se va duce acest spirit ce luptă acum cu lăcaşul său material, când îşi va afla în sfârşit izbăvirea?"

Cugetând la această mare taină, îmi amintii de Helen Burns şi de ultimele ei cuvinte, de credinţa ei în egalitatea sufletelor eliberate din trup. Ascultam în gând glasul acela pe care mi-l aminteam atât de bine; aveam încă în faţa ochilor înfăţişarea palidă şi spiritualizată, chipul răvăşit de boală şi privirea sublimă cu care îmbrăţişa lumea, în vreme ce, culcată pe patul de moarte, mărturisea în şoaptă arzătoarea-i dorinţă de a ajunge la sânul tatălui ceresc.

Atunci auzii din pat un glas slab:

— Cine-i acolo?

Ştiam că doamna Reed nu vorbise de câteva zile. Îşi revenea, oare, în puteri? Mă apropiai de dânsa.

— Eu sunt, mătuşă Reed.

— Care eu? răspunse dânsa. Cine eşti? Apoi mă ţintui cu o privire uimită, neliniştită, dar nu cu totul rătacită. Nu te cunosc. Unde-i Bessie?

— E în odaia portarului, mătuşă.

— Mătuşă! repetă ea. Cine-mi spune mătuşă? Nu eşti o Gibson şi, totuşi, te cunosc; chipul ăsta, ochii ăştia, frun­tea asta îmi sunt cunoscute; semeni... dar semeni cu Jane Eyre!

Nu răspunsei nimic; mi-era teamă să nu-i provoc vreun şoc spunându-i cine sunt.

— Totuşi, zise dânsa, mă tem să nu fie vreo greşeală. Doream s-o văd pe Jane Eyre şi de aceea mi se pare acum c-o văd. De altfel, în opt ani, trebuie să se fi schim­bat.

Atunci îi spusei cu blândeţe că eu eram aceea pe care crezuse c-o recunoaşte şi pe care dorea s-o vadă. Dându-mi seama că mă înţelege şi că-şi revenise cu totul în simţiri, o lămurii că bărbatul lui Bessie venise să mă ia de la Thornfield.

— Da, ştiu că sunt greu bolnavă, reluă dânsa după o vreme. Acum câteva clipe, am vrut să mă întorc şi nu m-am putut mişca. Mai bine să-mi descarc sufletul înainte de a muri; există lucruri la care ne gândim prea puţin când suntem sănătoşi, dar care ne apasă greu într-un ceas ca acesta. Infirmiera e aici, sau eşti numai tu în odaie?

I-am răspuns că suntem singure.

— Ei bine, zise dânsa, de două ori ţi-am făcut rău şi încă regret. Prima oară, când n-am îndeplinit făgăduiala făcută bărbatului meu, c-o să te cresc ca şi pe copiii noştri. A doua oară...

Tăcu.

— La urma urmei, şopti ea ca pentru sine, poate n-are prea mare importanţă şi poate c-o să mă fac bine. Mi-e aşa de greu să mă umilesc înaintea ei!

Se strădui să-şi schimbe poziţia, dar nu izbuti; chipul i se schimonosi şi păru a trăda o durere lăuntrică, poate o prevestire a fiorului cel de pe urmă.

— Nu, trebuie s-o fac. Înaintea mea se deschide veş­nicia. E mai bine să-i spun. Caută în sertarul de la toaletă şi adu-mi scrisoarea pe care ai s-o găseşti acolo.

O ascultai.

— Citeşte-mi! îmi porunci. Era scurtă. Iată-i cuprinsul:

"Doamnă,

Aveţi vă rog bunătatea de a-mi dărui adresa nepoa­tei mele Jane Eyre şi de a-mi spune cum o duce. Vreau să-i scriu foarte curând şi s-o rog să vină La Madera. Pro­nia cerească mi-a binecuvântat strădaniile şi-am izbutit să agonisesc ceva avere. Cum nu sunt căsătorit şi n-am nici un copil, vreau s-o înfiez câtă vreme sunt în viaţă şi după moartea mea să moştenească tot ce am.

Doamna,

cu respect, al dumneavoastră etc. etc. John Eyre. Madera

Scrisoarea era datată cu trei ani în urmă.

— De ce n-am auzit niciodată de asta? întrebai eu.

— Pentru că te uram prea mult ca să te ajut să ajungi la o situaţie înfloritoare. Nu puteam uita purtarea ta, Jane, furia cu care mi te-ai împotrivit odată, tonul cu care mi-ai spus că mă urăşti mai mult decât orice pe lume, pri­virea ta, care n-avea nimic de copil, glasul tău, când mi-ai spus că însuşi gândul la mine te îmbolnăveşte şi că m-am purtat faţă de tine cu o cruzime ticăloasă. Nu puteam uita ce-am simţit când te-ai ridicat şi m-ai împroşcat cu ve­ninul tău; am fost atât de speriată atunci, de parcă un ani­mal lovit de mine m-ar fi privit cu ochii unui om şi m-ar fi blestemat cu glas omenesc. Adu-mi apă. Oii! grăbeşte-te!

— Dragă doamnă Reed, îi zisei, dându-i apă să bea, nu te mai gândi la toate astea, alungă-le din amintire, iartă cuvintele mele pătimaşe; eram un copil. Au trecut opt ani de atunci.

Nu dădu nici o atenţie vorbelor mele şi după ce-şi umezi buzele şi-şi trase sufletul, urmă astfel:

— Nu puteam uita şi m-am răzbunat. Nu puteam ad­mite să fii înfiată de unchiul tău şi să ajungi la o stare bună. I-am scris arătându-mi regretul că planurile lui nu se pot împlini, căci Jane Eyre a murit de tifos la Lowood. Acum fă ce crezi, scrie-i şi dezminte vorbele mele, arată-i minciuna, spune-i ce vrei. Cred că te-ai născut pentru a mă chinui pe mine. Ceasul meu de pe urmă e otrăvit de amintirea unei fapte pe care, de n-ai fi existat tu, n-aş fi fost niciodată ispitită s-o săvârşesc.

— Ce bine ar fi, mătuşă, dacă ai putea să nu te mai gândeşti la toate astea şi să mă priveşti cu dragoste şi în­găduinţă!

— Ai o fire rea, zise dânsa, o fire pe care nici până azi n-am reuşit s-o înţeleg. Cum de-ai putut răbda nouă ani să ne purtăm cu tine cum ne-am purtat şi de ce, în cel de al zecelea, ai izbucnit cu atâta furie? Iată ce n-am priceput niciodată.

— Nu cred că am o fire chiar atât de rea. Sunt pătimaşă, dar nu sunt răzbunătoare; în copilărie de multe ori aş fi fost fericită să te iubesc, dacă ai fi vrut, iar acum doresc din toată inima să mă împac cu dumneata. Sărută-mă, mătuşă.

Îmi apropiai obrazul de buzele ei, dar ea nu-l atinse, îmi spuse c-o apăsam aplecându-mă peste pat şi-mi ceru din nou apă. Când o culcai la loc, căci o ridicasem şi o sprijinisem cu braţul meu în vreme ce bea, îi luai mâi­nile reci într-ale mele, dar degetele ei slabe încercară să se desfacă şi ochii sticloşi îmi ocoliră privirea.

— Bine! zisei eu în sfârşit, iubeşte-mă sau urăşte-mă... cum vrei. Oricum ar fi, eu îţi dau deplină iertare. Cere iertare şi lui Dumnezeu şi fii împăcată!

Biata femeie! Acum era prea târziu să-şi mai schimbe felul de a fi; cât fusese în viaţă mă urâse fără încetare, murind trebuia tot să mă urască.

Infirmiera intră, urmată de Bessie... Mai statui o ju­mătate de ceas nădăjduind că doamna Reed să-mi facă vreun semn de prietenie, dar aşa ceva nu se întâmplă. Căzuse iarăşi în apatia ei şi nu şi-a mai revenit în sim­ţiri, în noaptea aceea, chiar la miezul nopţii a murit. Eu nu eram de faţă ca să-i închid ochii şi nici vreuna dintre fete n-a fost acolo. A doua zi mi s-a spus cu totul se sfârşise. Răposata fusese gătită pentru ultima oară. Eliza şi cu mine ne-am dus s-o vedem. Când a auzit vestea, Georgiana a început să plângă tare şi ne-a spus că nu în­drăzneşte să meargă cu noi. Sarah Reed, altădată voinică şi veşnic în mişcare, era acum întinsă pe catafalc, ţeapănă şi nemişcată. Peste ochii de cremene se lăsaseră pleoapele reci; fruntea şi trăsăturile viguroase purtau încă urma sufletului ei neîndurător. Cadavrul acela era pentru mine ceva străin şi solemn; aruncai asupra lui o privire întune­cată şi plină de durere; nu-mi insufla nici un sentiment duios, de nădejde, de milă sau resemnare. Am simţit durere doar gândindu-mă la suferinţele ei, nu din pricina pierderii îndurate de mine, şi o groază întunecată, fără lacrimi, înaintea înfricoşătoarei înfăţişări a morţii.

Eliza îşi privi liniştită mama. Apoi zise, după o tăcere de câteva clipe:

— Cu constituţia ei, trebuia să trăiască până la adânci bătrâneţi. Necazurile i-au scurtat viaţa.

Gura i se zgârci o clipă, apoi Eliza se întoarse şi părăsi odaia. O urmai. Nu vărsase nimeni nici o lacrimă.