Read synchronized with  Chinese  English  French  German  Italian  Portuguese  Russian  Spanisch 
Jane Eyre.  Charlotte Bronte
Capitolul 20.
< Prev. Chapter  |  Next Chapter >
Font: 

Uitasem să las perdeaua şi să trag jaluzelele cum aveam obiceiul. Aşa se făcu deci că, atunci când luna maiestuoasă şi strălucitoare (era o noapte splendidă) ajunse în dreptul camerei mele şi se uită la mine pe fereastră, privirile ei de lumină mă treziră. Am deschis ochii şi am privit globul alb-argintiu, lim­pede ca şi cristalul. Noaptea era minunată, dar prea solemnă. Mă ridicai pe jumătate şi întinsei braţul să trag perdeaua.

Dar, Dumnezeule mare! Ce ţipăt!

Un sunet ascuţit, sălbatic, pătrunzător, ce răsună dintr-un capăt la altul al castelului Thornfield, sfâşie tăcerea şi liniştea nopţii. Inima mi se opri; braţul întins îmi înţepeni. Strigătul se stinse şi nu se mai repetă. De altfel nici o vietate n-ar fi putut repeta curând un ase­menea strigăt. Nici uriaşul condor al Anzilor n-ar fi putut trimite de două ori în văzduh un asemenea strigăt; ar fi trebuit să se odihnească înainte de a-l repeta.

Ţipătul venea de la catul al treilea, din odaia de deasupra mea. Da, acolo se desfăşura lupta pe viaţă şi pe moarte, o luptă îngrozitoare, după câte arăta zgomotul. Un glas, pe jumătate înăbuşit, strigă de trei ori la rând:

— Ajutor! Ajutor! Ajutor! Apoi: Nu vine nimeni?

În vreme ce zgomotul încăierării continua la fel de sălbatic, au pătruns până la urechile mele – străbătând tavanul – aceste cuvinte:

— Rochester, Rochester! Vino odată, pentru numele lui Dumnezeu.

O uşă se deschise. Cineva alergă, sau mai bine zis se năpusti pe coridor. Auzii paşii unei alte persoane pătrunzând în odaia unde se da lupta şi ceva căzu jos. Apoi totul se linişti.

Mă îmbrăcasern în grabă, deşi îmi tremurau de spaimă toate mădularele. Am ieşit din odaie. Toată lumea se sculase; prin odăi se auzeau exclamaţii şi şoapte de spaimă; uşile se deschiseră una după alta şi coridorul se umplu repede de lume. Întrebări pline de nedumerire se-ncrucişau cu iuţeală; "Oh! ce este??" "Cine a fost rănit?" "Ce s-a întâmplat?" "Aduceţi o lumânare!" "E foc?" "Ne-au călcat hoţii?" "Ce-i de făcut?"

Dacă n-ar fi fost lumina lunii ar fi orbecăit cu toţii într-o beznă adâncă. Alergau de colo până colo, se-nghesuiau unii într-alţii, câteva doamne plângeau, într-un cuvânt era o harababură cumplită.

— Unde dracu-i Rochester? strigă colonelul Dent. Nu l-am găsit în odaia lui.

— Aici! Aici! răspunse un glas. Liniştiţi-vă, vin.

Uşa coridorului se deschise şi domnul Rochester, care tocmai coborâse de la etaj, pătrunse înăuntru cu o lumânare în mână. Una dintre doamne alergă imediat spre dânsul şi-l apucă de braţ: era domnişoara Ingram.

— Ce lucru groaznic s-a întâmplat? întrebă ea. Vor­beşte şi nu ne ascunde nimic!

— Vedeţi că mă daţi jos! Mă sufocaţi! sună glasul domnului Rochester, căci domnişoarele Eshton se-nghe­suiau în jurul lui şi cele două respectabile doamne, cu veşmintele lor largi şi albe, se-apropiau de el ca nişte corăbii cu toată pânzele întinse.

— Nu-i nimic! Nu-i nimic! exclamă el. O simplă repetiţie a acelei piese atât de bine cunoscută dumnea­voastră, Mult zgomot pentru nimic. Doamnelor, rămâneţi deoparte, căci altminteri voi deveni primejdios.

Şi într-adevăr, părea primejdios: ochii săi negri arun­cau fulgere. Făcând un efort să se stăpânească, adăugă:

— O servitoare a avut un coşmar, asta-i totul. E o femeie foarte nervoasă; i s-a părut de bună seamă că vede o nălucă, sau cine ştie ce altfel de arătare, şi a avut un acces de spaimă. Acum însă vă rog stăruitor să vă-ntoarceţi în camere. Nu mă pot duce să văd ce-i cu ea, până nu se linişteşte totul în casă. Domnilor, fiţi atât de buni şi daţi pildă doamnelor. Domnişoară Ingram, sunt deplin încredinţat că veţi reuşi să vă biruiţi teama deşartă. Amy şi Louise, întoarceţi-vă în cuiburile dum­neavoastră, ca două mici turturele ce sunteţi. Mesdames, se adresă el celor două doamne, sunt sigur că dacă veţi mai rămâne mult în coridorul acesta rece, o să căpătaţi guturai.

Şi astfel, când măgulind, când poruncind, izbuti să trimită pe fiecare în camera sa. Eu n-am aşteptat porunca lui ca să mă retrag. Ieşisem fără ca nimeni să mă observe; tot aşa m-am şi întors în odaie.

Dar nu ca să mă culc; dimpotrivă: am pornit să mă îmbrac în toată legea. Zgomotele ce urmaseră ţipătului, şi cuvintele ce se rostiseră fuseseră probabil auzite numai de mine, căci veneau din odaia de deasupra mea. Ele îmi arătau însă în chipul cel mai convingător că nu visul unei servitoare băgase în sperieţi toată casa, şi că expli­caţia dată de domnul Rochester nu era decât o născociră menită să liniştească pe oaspeţi. De aceea mă îmbrăcasem, ca să fiu pregătită pentru orice împrejurare. După ce am fost gata, am rămas mult timp lângă fereastră, privind câmpiile liniştite, scăldate în lumina de argint a lunii şi aşteptând, fără să ştiu anume ce. Mi se părea însă ca după ţipătul acela ciudat şi după luptă trebuia să urmeze ceva.

Dar nu se întâmplă nimic şi liniştea nu mai fu tulburată – şoaptele şi forfota se stinseră încetul cu încetul, iar după un ceas castelul Thornfield era din nou tăcut ca un deşert. Părea că noaptea şi somnul au devenit iarăşi stăpânii castelului. Luna coborî, gata s-apună. Cum mă săturasem să stau în frig şi în întuneric, m-am gândit să mă-ntind în pat aşa îmbrăcată cum eram. Am părăsit atunci fereastra şi-am păşit fără zgomot pe covor. Când mă pregăteam să-mi scot pantofii, cineva bătu încet la uşă.

— E nevoie de mine? întrebai.

— Te-ai sculat? îmi răspunse chiar glasul pe care-l aşteptam: cel al domnului Rochester.

— Da, domnule.

— Şi te-ai îmbrăcat?

— Da.

— Atunci, vino după mine.

M-am supus. Domnul Rochester era în coridor, cu o lumânare în mână.

— Am nevoie de dumneata, spuse el. Vino cu mine, mergi încet şi nu face zgomot.

Aveam papuci subţiri şi pe covor puteam păşi uşor ca o pisică. Domnul Rochester străbătu coridorul, urcă scara şi se opri pe palierul întunecat şi scund al catului al treilea, care mi se părea atât de lugubru. Îl urmasem şi rnă aflam acum lângă el.

— Ai cumva un burete la dumneata în odaie? mă întrebă el foarte încet.

— Da, domnule.

— Şi săruri volatile?

— Da.

— Du-te şi le adă.

Mă întorsei în odaia mea. Căutai buretele pe lavoar şi sărurile în sertar şi urcai din nou scara. Mă aştepta şi în mână ţinea o cheie. Apropiindu-se de una din uşi, băgă cheia în broască, apoi se opri şi îmi spuse:

— N-o să ţi se facă rău dacă ai să vezi sânge?

— Cred că nu; încă n-am fost pusă la încercare. La vorbele acestea am simţit un fior; dar frică nu şi nici slăbiciune.

— Dă-mi mâna, zise el. Nu vreau să risc să te văd alergând.

Am pus degetele mele într-ale lui.

— Sunt calde şi puternice, spuse el. Pe urmă întoarse cheia în broască şi deschise uşa.

Am văzut o odaie pe care mi-am adus aminte c-o mai văzusem atunci când doamna Fairfax îmi arătase casa. Era tapetată; dar acum tapetul fusese tras la o parte într-un loc şi lăsa să se vadă o uşă altădată ascunsă. Uşa aceea era deschisă şi dădea într-o altă odaie luminată, de unde se auzeau sunete ce semănau cu mârâitul câinilor când sunt gata să se încaiere. Domnul Rochester puse sfeşnicul pe o măsuţă, îmi spuse: "Aşteaptă un minut-l şi pătrunse în odaie. Intrarea sa fu întâmpinată de un râs zgomotos, ce se sfârşi prin acel ciudat "ah! ah" pe care-l mai auzisem la Grace Poole. Deci, ea era acolo. Domnul Rochester roboti un timp prin odaie fără să scoată nici o vorbă, deşi auzeam un glas care-i vorbea. După câtva timp ieşi şi închise uşa în urma sa.

— Aici, Jane! îmi spuse el.

Am trecut atunci de cealaltă parte a unui pat imens, ale cărui perdele ascundeau o mare porţiune din odaie. La capătul patului se afla un jilţ, iar în jilţ era întins un bărbat îmbrăcat complet, dar fără haină. Stătea ne­mişcat, ţinea capul rezemat pe speteaza jilţului şi ochii îi erau închişi. Domnul Rochester ridică luminarea şi, în acea faţă galbenă şi parcă lipsită de viaţă, recunoscui pe domnul Mason. Văzui de asemenea că rufăria ce-i acoperea o parte a pieptului şi unul din braţe erau îmbi­bate de sânge.

— Ţine sfeşnicul, îmi spuse domnul Rochester.

L-am ascultat. Aduse un lighean cu apă şi mă rugă să-l ţin. M-am supus. Atunci luă buretele, îl muie în apă şi şterse faţa cadaverică a celui leşinat. Îmi ceru săru­rile şi le puse sub nasul domnului Mason, care deschise după puţin timp ochii şi gemu. Domnul Rochester des­cheie cămaşa rănitului, ale cărui braţ şi umăr erau ban­dajate, şi şterse sângele ce continua să picure.

— E primejdios? murmură domnul Mason.

— Aiurea! O simplă zgârietură! Ce te pierzi asa, domnule; fii bărbat! Mă duc chiar eu să-ţi aduc un chirurg şi cred că ai să poţi pleca mâine dimineaţă. Jane... urmă el.

— Da, domnule!

— Va trebui să te las aici cu acest domn un ceas sau două. Dacă mai curge sânge, ai să ştergi aşa cum ai văzut că am făcut eu, iar dacă îi vine iarăşi rău, îi dai paharul ăsta cu apă şi-i pui sărurile sub nas. Nu-i vorbi sub nici un cuvânt, iar dumneata, Richard, dacă rosteşti o singură silabă măcar, îţi primejduieşti viaţa. Deschide numai buzele, sau mişcă-te puţin, şi eu nu mai răspund de nimic.

Nenorocitul gemu dar nu îndrăznea să se mişte. Părea aproape paralizat de frica morţii, sau poate de frica altor lucruri. Domnul Rochester îmi puse în mână buretele însângerat, iar eu începui să-l folosesc aşa cum făcuse şi el.

Mă privi puţin şi-mi zise:

— Nu uita ce ţi-am spus: să nu scoţi nici un cuvânt!

Părăsi apoi odaia. Am încercat o senzaţie ciudată când cheia s-a întors în broască şi n-am mai auzit zgo­motul paşilor săi.

Mă aflam la catul al treilea, închisă, noaptea, într-o chilie misterioasă, şi aveam în faţa ochilor un om palid şi însângerat. Ucigaşa era despărţită de mine doar printr-o uşă, şi asta mi se păru lucrul cel mai îngrozitor. Toate celelalte le mai puteam îndura, dar mă treceau fiori la gândul că aş putea-o vedea pe Grace Poole năpustindu-se asupra mea.

Şi totuşi, trebuia să rămân la postul meu. Trebuia să privesc acea înfăţişare fantomatică, buzele acelea vinete şi tăcute, cărora le fusese interzis să se deschidă – ochii aceia, când închişi, când deschişi, când cercetând rătăciţi odaia, când fixându-mă, dar mereu întunecaţi şi sticloşi, înnebuniţi de spaimă. Trebuia să-mi moi mereu mâna în acea apă amestecată cu sânge şi să spăl o rană din care întruna picura sângele. Trebuia să văd cum flacăra lumânării, căreia nimeni nu-i tăia mucul, păleşte treptat. Umbrele se întunecau pe tapetul vechi, păreau bălţi de smoală sub perdelele imensului pat străvechi şi vibrau ciudat deasupra uşilor masivului dulap ce se găsea dina­intea mea. Partea din faţă a acelui dulap era împărţită în douăsprezece carouri şi în fiecare din ele se găsea capul unui apostol închis în marginile caroului ca într-o ramă; deasupra celor douăsprezece capete se zărea un crucifix de abanos şi se distingea în umbră chipul lui Crist cel răstignit.

După jocul de umbre şi lumini stârnit de pâlpâirile lumânării, ba tămăduitorul Luca îşi apleca fruntea şi barba-i lungă, ba părul sfântului Ion fâlfâia în vânt; câteodată faţa drăcească a lui Iuda părea că se desprinde din cadra şi se însufleţeşte, luând forma trădătorului celui mai mare: Satan însuşi.

Şi, în mijlocul tuturor acestora, trebuia şi să ve­ghez şi să trag cu urechea, să iau aminte dacă nu se aud cumva mişcările fiarei sau demonului încuiat în vizuina de alături. Ai fi zis însă că vizita domnului Rochester o vrăjise. În tot timpul nopţii n-am mai auzit decât trei sunete la răstimpuri lungi: un trosnet ascuţit, un mârâit ca de câine şi un geamăt adânc, ome­nesc.

De la o vreme începură să mă tulbure propriile mele gânduri. Ce nelegiuire trăia oare sub înfăţişare ome­nească în acest castel singuratic şi cum era cu putinţă ca stăpânul casei să nu izbutească nici s-o alunge, nici s-o ţină sub ascultarea sa? Ce taină era aceea care izbucnea când prin foc, când prin sânge, în ceasurile cele mai târzii ale nopţii? Cine era acea făptură care, travestită sub chip şi înfăţişare de femeie, lua glas de diavol batjoco­ritor, sau de pasăre de pradă ce se-arunca asupra leşului?

Apoi bărbatul acesta asupra căruia stăm aplecată – acest om cu aspect atât de comun, atât de liniştit – cum de-a fost el cuprins într-o asemenea ţesătură de grozăvii? De ce se năpustise asupra lui fiara dezlănţuită? Ce anume îl adusese în acea aripă a casei la o vreme atât de nepotrivită, când ar fi trebuit să se afle în pat? Îl auzisem doar pe domnul Rochester când îi dăduse o odaie de jos; atunci ce căutase aici? Şi acum de ce îndura cu atâta resemnare o asemenea sălbăticie? De ce accepta cu atâta uşurinţă tăcerea pe care i-o impusese domnul Rochester? Şi de ce-i impunea domnul Rochester această tăcere? Oaspetele său fusese grav rănit, cu câtva timp mai înainte cineva încercase să-l ucidă chiar pe el, iar el încerca să ascundă aceste două fapte groaznice în taină şi să le cufunde în uitare. Văzusem pe domnul Mason supunându-se domnului Rochester. Puţinele cuvinte care se schimbaseră între ei îmi dovediseră că voinţa aprigă a acelui din urmă ţinea cu totul în stăpânirea ei fiinţa fără vlagă a celuilalt şi era vădit că în relaţiile lor de mai înainte lucrurile se petrecuseră tot la fel. Atunci de unde putea proveni tulburarea pe care-o vădise domnul Rochester în clipa când aflase de sosirea lui Mason? De ce oare numele acestui individ lipsit de personalitate, pe care un singur cuvânt îl făcea să se supună ca un copil – de ce acest nume produsese asupra domnului Rochester, cu câteva ceasuri mai înainte, efectul loviturii de trăsnet asupra unui stejar?

Ah! nu puteam uita privirea şi paloarea lui din clipa când şoptise : "...Ce lovitura, Jane... Ce lovitură!" Nu puteam uita cum îi tremurase braţul când se sprijinise de umărul meu şi fără îndoială că numai ceva de mare însemnătate putea să înfioare astfel inima hotărâtă şi să încovoaie trupul viguros al unui Fairfax Rochester.

"Când o să se întoarcă oare? Când o să se întoarcă?" mă întrebam eu; căci timpul parcă abia se târa şi bol­navul pierdea mereu sânge, gemea şi slăbea din ce în ce mai mult. Nici un ajutor nu venea şi zorile nu se arătau. De multe ori dusesem paharul la buzele ca hârtia ale lui Mason, îi dădusem să respire aroma sărurilor întări­toare, dar străduinţele mele păreau zadarnice: suferinţa fizică, suferinţa morală, pierderea sângelui, sau toate trei laolaltă îi măcinau puterile clipă de clipă. Gemea atât de rău, părea atât de slab şi sfârşit, încât mă temeam să nu-şi dea sufletul; iar eu nu puteam nici măcar să-i vorbesc.

Lumânarea se sfârşi şi flacăra se stinse. Atunci pătrun­seră pe fereastră fâşii de lumină cenuşie: se iveau zorile. În aceeaşi clipă l-am auzit pe Pilot lătrând departe în curte, acolo unde se afla cuşca lui. Asta făcu să-mi re­nască speranţele. Şi n-am fost dezamăgită: peste cinci minute zgomotul cheii introduse în broască mă vesti că voi fi scutită de a mai sta de veghe. Totul nu durase mai mult de două ceasuri, dar mie mi se păruse că fuseseră săptămâni şi săptămâni în şir.

Domnul Rochester intră cu chirurgul pe care se dusese să-l aducă.

— Acum, Carter, grăbeşte-te, zise el doctorului. Nu-ţi pot da decât o jumătate de ceas să pansezi rana, să pui bandajele şi să cobori bolnavul.

— Dar e-n stare să plece, domnule?

— Sigur că da; nu-i nimic serios. E nervos; va tre­bui să-i dai curaj. Hai, apucă-te de lucru.

Domnul Rochester trase perdeaua şi ridică jaluzelele să fie cât mai multă lumină. Fui mirată şi încântată văzând că se revărsase bine de ziuă. Raze trandafirii începeau să coloreze răsăritul. Domnul Rochester sa apropie de Mason, care se şi afla în mâinile chirurgului.

— Cum te simţi acum, amice? întrebă el.

— Mă tem că m-a răpus, răspunse el cu glas stins.

— Nici gând! Haide, curaj! Peste cincisprezece zile n-ai să mai simţi nimic. Ai pierdut puţin sânge, asta-i tot! Carter, asigură-l că nu-i nici o primejdie.

— Oh! pot s-o fac cu cugetul deplin împăcat, spuse Carter care dezlegase bandajele. Dac-aş fi fost mai curând aici, n-ar fi pierdut atâta sânge. Dar ce-i asta? Carnea de pe umăr e sfâşiată, nu numai tăiată. Rana asta nu-i de cuţit, ci a fost făcută cu dinţii!

— Da, m-a muşcat, murmură rănitul, îmi rupea car­nea ca o tigroaică, chiar înainte să-i fi smuls Rochester cuţitul din mână.

— Nu trebuia să te laşi, zise domnul Rochester; tre­buia să te lupţi de la început cu ea.

— Dar ce puteam face în asemenea împrejurări? răspunse Mason. Oh! era îngrozitor ! adăugă el, înfiorându-se. Şi-apoi nici nu mă aşteptam; la început părea atât de liniştită.

— Eu te vestisem, îi răspunse prietenul său. Îţi spu­sesem să te păzeşti când vei fi împreună cu ea. De altfel, puteai să aştepţi foarte bine până mâine şi atunci aş fi fost alături de tine; a fost o nebunie să încerci s-o vizitezi noaptea şi încă singur.

— Credeam că fac bine.

— Credeai, credeai! Mă scoţi din sărite când te aud vorbind aşa. Totuşi, fiindcă nu mi-ai urmat sfatul, ai suferit destul şi probabil ai să mai suferi, aşa că nu mai spun nimic. Carter, dă-i zor. În curând va răsări soarele şi trebuie să plece.

— Îndată, domnule. La umăr am terminal, dar trebuie să văd şi rana de la braţ; şi acolo văd urme de dinţi.

— Mi-a supt sângele, răspunse Mason. Spunea că vrea să-mi stoarcă tot sângele din inimă.

Văzui pe domnul Rochester înfiorându-se; o expresie clară de dezgust, oroare şi ură i se revărsară pe figură, schimonosindu-i-o aproape, dar se mulţumi să spună:

— Hai, taci, Richard. Uită de trăncăneala ei şi nu mai pomeni niciodată de asta.

— Aş fi bucuros să pot uita, răspunse el.

— O să uiţi când o să părăseşti ţara, când o să fii iar la Spanish Town. N-ai decât să-ţi închipui ca a murit şi a fost îngropată; sau ai face mult mai bine să nu te mai gândeşti de loc la ea.

— E cu neputinţă să uit vreodată noaptea asta.

— Ba-i cu putinţă. Fii bărbat, omule. Acum două ceasuri te credeai mort şi iată-te viu şi discutând. Carter şi-a sfârşit treaba, sau e gata s-o sfârşească, şi într-o clipă ai să cobori. Jane – îmi spuse el întorcându-se spre mine pentru întâia oară de când intrase din nou în odaie – uite cheia asta, du-te în odaia mea, deschide sertarul de sus al dulapului, ia de-acolo o cămaşă curată şi o cravată şi adu-le încoace. Te rog, numai, grăbeşte-te.

Am plecat. Am căutat dulapul; am găsit tot ce mi se ceruse şi i le-am adus.

— Acum, treci de partea cealaltă a patului până ce-l îmbrăcăm, îmi spuse domnul Rochester. Dar nu părăsi odaia, fiindcă s-ar putea să mai avem nevoie de dumneata.

Am făcut precum mi se spusese.

— Ai auzit vreun zgomot când ai coborât, Jane? în­trebă domnul Rochester.

— Nu, domnule, era linişte peste tot.

— În curând va trebui să pleci, Dick. O să fie mai bine, atât pentru dumneata, cât şi pentru sărmana fiinţă închisă acolo. Am luptat mult timp ca să nu se afle nimic şi n-aş vrea ca toată truda să-mi fie zadarnică. Carter, ajută-i să-şi pună haina. Unde ţi-ai lăsat blana? Ştiu că nu poţi face nici măcar o milă fără ea în clima asta rece. În odaia dumitale? Jane, coboară repede în odaia domnului Mason, e lângă a mea şi adu paltonul pe care o să-l găseşti acolo.

Am alergat din nou şi m-am întors iute, aducând un palton foarte mare, căptuşit şi tivit cu blană.

— Acum mai am o treabă pentru dumneata, îmi spuse neobositul meu stăpân. Trebuie să te duci la mine în odaie. Ce noroc, Jane, că ai pantofi de pâslă! Un sol cu pas mai puţin tiptil n-ar sluji la nimic în împrejură­rile astea. Aşadar, du-te în odaia mea, deschide sertarul din mijloc de la toaletă, şi o să găseşti o sticluţă mică şi un pahar. Adu-mi-le, te rog.

Zburai aproape pe scări şi adusei ce mi se ceruse.

— Bine! Acum, doctore, îmi voi îngădui să dau bol­navului o doctorie pentru care iau asupra mea toată răspunderea. Am leacul ăsta de la Roma, de la un şar­latan italian pe care desigur că dumneata l-ai fi snopit în bătăi. E ceva ce trebuie luat cu socoteală, dar foarte nimerit în împrejurări cum este cea de faţă. Jane, puţină apă.

Ridică paharul cel mic şi eu îl umplui pe jumătate cu apă din sticla de pe lavoar.

— Ajunge; acum desfă sticluţa.

Făcui ce mi se ceruse şi domnul Rochester turnă două­sprezece picături din licoarea roşie în paharul pe care îl întinse lui Mason.

— Bea, Richard. zise el. Asta o să-ţi dea curaj, cel puţin un ceas, două.

— Dar n-o să-mi facă rău, nu-i o băutură iritantă?

— Bea! bea! bea!

Domnul Mason ascultă, întrucât se vedea bine că ar fi fost zadarnic să se împotrivească. Îmbrăcat cum era, acum mi se păru şi mai galben încă, dar nu mai era mânjit de sânge. Domnul Rochester îl mai lăsă câtcva minute după ce înghiţise întăritorul, pe urmă îl luă de braţ.

— Acum, zise el, sunt încredinţat că vei putea sta în picioare. Încearcă!

Bolnavul se ridică în picioare.

— Carter, sprijină-l de cealaltă subsuoară. Hai, Ri­chard, curaj. Încearcă să umbli. Aşa!

— Mă simt chiar mai bine, spuse Mason.

— Eram sigur. Acum, Jane, coboară înaintea noastră pe scara din dos şi deschide uşa lăturalnică. Spune vizitiului pe care-l vei găsi în curte sau afară, la poartă – fiindcă i-am dat poruncă să nu intre cu roţile care fac atâta zgomot pe caldarâm – spune-i să fie gata, că sosim. Dacă e cineva în drum, vino jos la scară şi tuşeşte puţin.

Era cinci jumătate şi răsărea soarele; totuşi, bucă­tăria rămânea încă tăcută şi cufundată în întuneric. Uşa lăturalnică era zăvorâtă; o deschisei cât putui mai încet şi ieşii în curte, pe care o aflai, de asemeni, liniştită; porţile stăteau larg deschise şi văzui afară o diligenţă cu caii gata înhămaţi şi vizitiul pe capră. Mă apropiai de el şi-i spusei că domnii vor veni îndată; el dădu doar din cap. Pe urmă privii şi ascultai cu atenţie. Liniştea zorilor stăpânea toate împrejurimile; în odaia servito­rilor perdelele nu erau încă ridicate; păsărelele începeau să ciripească în pomii încărcaţi de flori ai livezii şi ramurile lor se rânduiau în cununi albe pe zidurile curţii; din când în când caii sforăiau sau băteau din picior în grajd; restul era liniştit.

Îi văzui atunci pe cei trei bărbaţi venind. Mason, sprijinit de domnul Rochester şi de medic, părea că merge cu destulă uşurinţă. Îl ajutară să se urce în diligenţă, unde se sui şi Carter.

— Ai grijă de el, spuse domnul Rochester chirurgului; ţine-l la dumneata până se întremează deplin. Peste o zi, două, am să vin să văd ce face. Cum te simţi acum, Richard?

— Aerul proaspăt îmi dă viaţă, Fairfax.

— Carter, lasă fereastra deschisă în partea lui, că nu bate vântul. Adio, Dick.

— Fairfax!...

— Da, ce-i?

— Ai grijă de ea; poartă-te cu ea cât poţi mai bine; fă-o...

Se opri şi izbucni în lacrimi.

— Fac tot ce-mi stă în putinţă; aşa am făcut până acum şi-aşa voi face de-acum încolo. Apoi închise uşa şi trăsura porni....

— Numai de-ar da Dumnezeu să se sfârşească odată, adăugă domnul Rochester, în timp ce închidea şi zăvora porţile.

Pe urmă păşi încet, cufundat în gânduri, spre o poartă din zidul împrejmuitor al livezii. Închipuindu-mi că nu mai are nevoie de mine, eram gata să plec, când îi auzii strigându-mă. Deschisese poarta şi mă aştepta.

— Vino să respiri puţin aer curat, spuse el. Castelul ăsta e adevărată temniţă; nu ţi se pare?

— Mi se pare un castel încântător, domnule.

— Vraja neştiinţei îţi acoperă ochii, răspunse ei. Vezi totul ca într-o oglindă fermecată: nu observi că poleiala este noroi şi draperiile de mătase sunt pânze de păianjen, marmura e ardezie ordinară, lemnăriile lustruite sunt făcute din aşchii murdare şi scoarţă putredă de copac. Doar aici – spuse el arătând colţul umbros de care ne apropiam – doar aici totul e adevărat, gingaş şi pur.

Călcam agale pe o alee mărginită de merişori. De o parte se vedeau peri, meri şi cireşi, de cealaltă o mulţime de flori, aşa cum creşteau în grădinile de altădată: garoafe, măceşi, primule, pansele amestecate cu peliniţe, păducei şi felurite ierburi aromate. Erau frumoase, aşa cum le putea face doar o clară dimineaţă de primăvară, după lungile zile fără soare şi după nesfârşitele ploi de aprilie. Soarele se-nălţase la răsărit făcând să strălucească roua pe arborii livezii şi năpădind cu razele sale aleea singu­ratică pe care ne plimbam.

— Jane, vrei o floare? mă întrebă domnul Rochester. Culese un trandafir, cel dintâi din tufiş care îmbobo­cise pe jumătate, şi mi-l dădu.

— Mulţumesc.

— Îţi place răsăritul soarelui, Jane? Îţi place acest cer acoperit cu nori înalţi şi uşori care vor pieri înainte de-a ajunge să-nfrunte căldura zilei? Îţi place văzduhul acesta calm şi înmiresmat?

— Da, foarte mult.

— Ai petrecut o noapte ciudată, Jane.

— Da, domnule.

— Din pricina asta eşti atât de palidă. Ţi-a fost teamă, când te-am lăsat singură cu Mason?

— Da. Mi-era frică să nu iasă cineva din odaia din fund.

— Doar încuiasem uşa şi aveam cheia în buzunar. Aş fi fost un păstor foarte nesocotit dacă mi-aş fi lăsat mie­lul, mielul favorit, fără ocrotire, atât de aproape de vizuina lupului. Erai în siguranţă.

— Grace Poole va rămâne mai departe aici, domnule?

— O, da! Dar nu-ţi bate capul cu ea. Alungă-ţi-o din minte.

— Totuşi mi se pare că viaţa dumneavoastră nu prea-i în siguranţă, atâta vreme cât se află ea aici.

— Nu te teme. O să mă păzesc.

— Şi primejdia de care vă temeaţi astă-noapte a trecut, domnule?

— Nu pot garanta atâta timp cât Mason mai e încă în Anglia, nici chiar după ce va pleca. Viaţa înseamnă pentru mine a sta pe craterul unui vulcan ce poate oricând izbucni şi arunca foc.

— Dar domnul Mason pare un om uşor de condus. E evident că aveţi mare influenţă asupra lui; niciodată n-o să vă înfrunte sau n-o să vă facă vreun rău, cu voia lui.

— Oh! nu! Mason n-o să mă înfrunte şi n-o să-mi facă rău din propria lui voinţă. Dar fără să vrea, printr-un cuvânt spus cu prea mare uşurinţă, îmi poate răpi, dacă nu viaţa, cel puţin fericirea.

— Recomandaţi-i să fie atent, domnule; spuneţi-i de ce vă temeţi şi arătaţi-i cum să înlăture primejdia.

Râse cu o ironie amară. Îmi luă grăbit mâna, apoi la fel de grăbit o îndepărtă.

— Dacă s-ar putea, prostuţo, unde ar mai fi primej­dia? Ar dispărea într-o clipă. De când îl cunosc pe Ma­son, a fost de ajuns să-i spun: "Fă asta" şi el a făcut-o. Dar în cazul de faţă nu-i pot porunci: "Fereşte-te să-mi faci rău, Richard '", fiindcă el nici nu trebuie să ştie că-mi poate face rău. Te miră? Ai să te miri şi mai mult. Eşti mica mea prietenă, nu-i aşa?

— Doresc să vă fiu de folos, domnule, şi să vă ascult în tot ce-i drept.

— Mi-am dat seama de asta. Am zărit o expresie de sinceră bucurie pe faţa, în ochii şi în toată făptura dumitale când puteai să mă ajuţi, să îndeplineşti pentru mine un lucru care credeai că face parte din ceea ce atât de caracteristic ai numit: "tot ce-i drept". Dacă ţi-aş cere să faci ceva ce dumneata ai socoti că-i rău şi nedrept, nu m-aş mai putea bizui pe sprinteneala picioarelor şi pe mâinile dumitale îndemânatice, nu ţi-aş mai vedea ochii strălucindu-ţi şi faţa însufleţindu-se. Prietena s-ar în­toarce atunci spre mine, liniştită şi palidă, şi mi-ar spune: "Nu, domnule, asta nu se poate; n-o pot face, pentru că nu este drept", şi ai rămâne tot atât de neînduplecată ca şi stelele neclintite de pe cer. Şi dumneata ai puterea de a-mi face rău, dar nu îndrăznesc să-ţi arăt locul vul­nerabil, de teamă să nu mă răneşti numaidecât, cu tot sufletul dumitale credincios şi prietenos.

— Dacă n-aveţi a vă teme de domnul Mason mai mult ca de mine, atunci sunteţi în foarte mare siguranţă, domnule.

— Să dea Dumnezeu, Jane! Iată un umbrar; hai să ne aşezăm.

Umbrarul era o boltă săpată în zid, îmbrăcată cu iederă; se afla acolo şi o bancă rustică. Domnul Rochester se aşeză, lăsându-mi destul loc, dar eu rămăsei în faţa lui, în picioare.

— Stai jos, îmi spuse el. Banca-i destul de încăpă­toare să putem sta amândoi. Sper că nu eziţi să te aşezi lângă mine. E ceva rău în asta, Jane?

I-am răspuns, aşezându-mă; simţeam că n-ar fi înţelept să refuz.

— Acum, mica mea prietenă, în timp ce soarele se-adapă cu rouă, florile din bătrâna grădină se trezesc şi înfloresc, păsările caută hrană pentru pui în lanurile de grâu, iar harnicele albine îşi culeg întâia recoltă, o să-ţi expun o anumită situaţie, rugându-te să-ţi închipui că e vorba de situaţia dumitale. Mai întâi, însă, uită-te la mine şi spune-mi dacă te simţi bine, dacă nu fac o gre­şeală reţinându-te şi dacă nu ţi-e teamă că greşeşti stând cu mine.

— Nu, domnule, mă sunt bine.

— Atunci, Jane, cheamă-ţi în ajutor imaginaţia; închipuie-ţi că nu eşti o fată ordonată şi binecrescută, ci un drac de băiat răsfăţat încă din fragedă copilărie; închipuie-ţi că te afli într-o ţară depărtată şi acolo cazi într-o greşeală capitală, nu interesează care anume şi de ce, o greşeală ale cărei urmări îmi apasă până la capăt viaţa, de fapt toată existenta. Bagă bine de seamă, n-am spus o crimă; nu vorbesc de sânge vărsat sau de lucruri ce aduc pe vinovat în faţa tribunalului: cuvântul propriu e greşeală. Urmările faptei săvârşite demult devin cu timpul de-a dreptul insuportabile. Ca să te mai linişteşti recurgi la anumite măsuri neobişnuite, dar nu vinovate şi nici nelegale. Şi totuşi, continui să fii nefericit, pentru că speranţa te-a părăsit chiar din pragul vieţii. La amiază soarele ţi-e întunecat de o eclipsă ce se prelungeşte până la vremea apusului. Memoria nu se poate hrăni decât cu amintiri triste şi amare, rătăceşti de ici-colo, căutând liniş­tea în exil şi fericirea în plăcere, vorbesc de plăceri sen­zuale şi vulgare, de plăceri ce întunecă mintea şi pângăresc simţirea. Cu inima grea, cu sufletul veştejit, te întorci iar în patrie după ani de exil voluntar şi cunoşti pe cineva... cum şi unde nu interesează; găseşti la acea per­soană cele mai frumoase şi alese însuşiri pe care douăzeci de ani le-ai căutat şi niciodată nu le-ai găsit, o fire sănă­toasă şi proaspătă – pe care nimeni n-a umbrit-o şi nimic n-a pătat-o. Alături de ea revii la viaţă şi te simţi rege­nerat, îţi dai seama că se întorc zilele cele bune, că te-nsufleţesc dorinţe mai nobile, sentimente mai curate, doreşti să reîncepi viaţa şi să-ţi petreci restul zilelor în­tr-un mod mai vrednic de-o fiinţă nemuritoare. Ca sa ajungi la această ţintă, ai oare dreptul să treci peste piedi­cile ce ţi le ridică în cale obiceiurile, peste acele piedici convenţionale pe care nici conştiinţa ta nu le respectă, nici judecata nu le încuviinţează?

Domnul Rochester se opri, aşteptând un răspuns. Ce trebuia oare să-i spun? Oh, dacă vreun duh bun mi-ar fi arătat un răspuns drept şi mulţumitor! Dorinţă zadar­nică! Vântul de apus şoptea în iedera din jurul lui, dar Ariel cel blând nu-i împrumuta suflarea ca să-mi vor­bească; păsările cântau în copaci, dar cântecele lor nu-mi spuneau nimic.

Domnul Rochester întrebă din nou:

— Este oare rătăcitul şi păcătosul acum pocăit, care-şi caută liniştea, îndreptăţit să înfrunte părerea lumii, ca să se unească pentru totdeauna cu acea fiinţă bună, blândă şi graţioasă şi să-şi asigure astfel liniştea cugetului şi refacerea vieţii?

— Domnule, răspunsei eu, odihna rătăcitului şi în­dreptarea păcătosului nu trebuie să depindă niciodată de semenii săi. Bărbaţii şi femeile mor, filozofii sunt lipsiţi de înţelepciune şi creştinii de bunătate. Dacă cineva pe care îl cunoşti a suferit şi a greşit, să caute tăria şi mân-gâierea mai presus de semenii săi.

— Dar unealta – unealta! Dumnezeu, care face lu­crarea, a ales şi unealta. Eu însumi – şi nu o spun în chip de parabolă – am fost un om legat de cele lumeşti, risipitor şi fără de odihnă şi cred că am găsit unealta tămă­duirii mele în...

Tăcu. Păsările ciripeau întruna şi frunzele foşneau lin. Mă miram aproape că nu-şi curmă cântecul şi şopotul ca să poată prinde destăinuirea întreruptă; dar ar fi trebuit să aştepte mult şi bine, atât de lungă a fost tăcerea domnului Rochester. În cele din urmă ridicai ochii către vorbitorul care întârzia să vorbească. Mă pri­vea înfrigurat.

— Mica mea prietenă, îmi spuse el pe un ton cu totul schimbat, în vreme ce chipul i se transfigura, pierzându-şi întreaga blândeţe şi gravitate, devenind aspru şi batjocoritor. Ai observat sentimentele gingaşe pe care le nutresc pentru domnişoara Ingram. Nu crezi că dacă aş lua-o în căsătorie aş putea reveni la viaţă printr-un fel de răscumpărare?

S-a ridicat în aceeaşi clipă şi s-a dus până la celălalt capăt al aleii, iar când s-a întors fredona o melodie.

— Jane, Jane, zise el oprindu-se în faţa mea, veghe­rile acestea ţi-au accentuat paloarea; nu mă blestemi că ţi-am tulburat odihna?

— Să vă blestem? Nu, domnule.

— Strânge-mi prieteneşte mâna, ca să mi-o dovedeşti. Ce reci îţi sunt degetele! Erau mai calde noaptea tre­cută când le-am atins la uşa odăii misterioase. Jane, când ai să mai veghezi împreună cu mine?

— Oricând vă voi putea fi de folos, domnule.

"De pildă în noaptea dinaintea nunţii mele, sunt si­gur că nu voi putea dormi. Vrei să-mi făgăduieşti c-ai sa stai cu mine şi-ai să-mi ţii tovărăşie? Dumitale îţi voi putea vorbi despre aceea pe care o iubesc, căci acum ai văzut-o şi o cunoşti.

— Da, domnule.

— Nu sunt multe care să-i semene, nu-i aşa, Jane?

— Aşa-i, domnule.

— Înaltă, oacheşă şi frumoasă. Cartaginezele trebuie să fi avut păr ca al ei. Dar, Doamne, iată-i pe Dent şi pe Lynn la grajduri! Iute, ia-o pe portiţa aceea.

Plecai într-o parte şi el într-alta şi îl auzii vorbind vesel în curte.

— Mason – spunea – s-a sculat mai devreme decât dumneavoastră toţi. A plecat înainte de răsăritul soarelui. Sunt în picioare încă de la patru, căci a trebuit să-mi iau rămas bun de la el.