Read synchronized with  Chinese  English  French  German  Italian  Portuguese  Russian  Spanisch 
Jane Eyre.  Charlotte Bronte
Capitolul 2.
< Prev. Chapter  |  Next Chapter >
Font: 

Pe drum m-am împotrivit. Asta era ceva cu totul nou în purtarea mea, ceea ce întări foarte mult părerea proastă pe care Bessie şi domnişoara Abbot o aveau despre mine. Adevărul este că nu-mi mai ţineam firea, sau mai curând, cum ar spune francezii, îmi ieşisem din fire. Ştiam că pentru o clipă de împotrivire trebuia să mă aştept la pedepse deosebit de aspre, dar, ca oricare alt rob răzvrătit, eram hotărâtă, în deznădejdea mea, s-o ţin aşa până la capăt.

— Domnişoară Abbot, ţine-i braţul, spuse Bessie; e ca o pisică turbată.

— Ce ruşine! ce ruşine! strigă camerista. Ce purtare urâtă, domnişoară Eyre. Să loveşti un tânăr gentilom, fiul binefăcătoarei dumitale! Tânărul dumitale stăpân!

— Stăpânul meu! Cum, el e stăpânul meu? Dar ce sunt eu, servitoare?

— Nu! eşti mai puţin decât o servitoare, căci nu faci nimic ca să-ţi câştigi existenţa. Stai aici şi gândeşte-te la ticăloşia ta.

Mă duseseră între timp în odaia unde doamna Reed poruncise să fiu închisă şi mă aruncară pe un scaun. Întâiul meu imbold fu să mă ridic dintr-o săritură. Patru mâini mă ţinură pe loc.

— Dacă nu stai liniştită, va trebui să te legăm, spuse Bessie. Domnişoa­ră Abbot, împrumută-mi jartiera dumitale, căci pe a mea ar rupe-o numaide­cât.

Domnişoara Abbot se întoarse ca să-şi desprindă jar­tiera de pe piciorul ei voinic. Aceste pregătiri şi ruşinea mai mare ce mi se pregătea mă liniştiră puţin.

— Nu scoate jartiera, strigai eu, că nu mă mişc.

Şi ca să-mi întăresc spusele, mă agăţai cu mâinile de scaun.

— Chiar ia seama să nu te clinteşti de aici, spuse Bessie.

Când fu sigură că eram într-adevăr hotărâtă să ascult, îmi dădu drumul. Atunci ea şi domnişoara Abbot îşi încrucişară braţele şi mă priviră posomorâte şi bănuitoare, ca şi când ar fi crezut că mi-am pierdut minţile.

— N-a făcut niciodată atâtea prostii, spuse Bessie, întorcându-se spre cameristă.

— Dar totdeauna era înclinată spre aşa ceva. Eu i-am spus adeseori doamnei părerea mea şi dânsa a recunoscut că am dreptate: e un copil prefăcut. N-am văzut niciodată o fetiţă de vârsta ei aşa lipsită de sinceritate.

Bessie nu răspunse, dar îmi zise numaidecât:

— Ar trebui să-ţi dai seama, domnişoară, că datorezi mult doamnei Reed. Ea te ţine, şi dacă te-ar izgoni, ai fi silită să te duci într-un azil de săraci.

N-aveam ce răspunde la cuvintele astea. Nu erau noi pentru mine. Cele mai vechi amintiri din viaţa mea se legau de astfel de aluzii. Aceste imputări privitoare la starea de dependenţă în care mă aflam ajunseseră o li­tanie nelămurită pentru urechile mele: foarte dureroase şi apăsătoare, dar pe jumătate neînţelese. Domnişoara Abbot se amestecă şi ea:

— Şi nu se cuvine să te crezi la fel cu domnul şi dom­nişoarele Reed, numai pentru că doamna are bunătatea să te crească împreună cu dânşii. Copiii doamnei Reed vor avea o groază de bani, iar dumneata nimic; trebuie deci să fii umilă şi să încerci a le fi pe plac.

— Ceea ce îţi spunem e spre binele dumitale, adăugă Bcssie, cu glas mai puţin aspru. Trebuie să cauţi să fii folositoare şi plăcută, ca să te ţie aici; dar sunt sigură că, dacă vei fi sălbatică şi furioasă, doamna o să te alunge.

— Şi apoi, urmă domnişoara Abbot, Dumnezeu o va pedepsi. Atunci unde va ajunge? Ar putea s-o trăsnească tocmai când face nebuniile. Haide, Bessie, s-o lăsăm. Pen­tru nimic în lume n-aş vrea să am o inimă ca a ei. Când o să fii singură, fă-ţi rugăciunile, domnişoară Eyre; dacă nu te vei căi, Dumnezeu va îngădui unui duh rău să co­boare prin coş ca să te răpească.

Plecară, trăgând uşa în urma lor şi încuind-o.

Camera roşie era o odaie de musafiri în care se dormea foarte rar. Aş putea chiar spune că niciodată, în afară de zilele când la Gateshead Hall soseau din întâmplare mulţi oaspeţi şi era nevoie să se folosească şi ultima odaie; cu toate acestea, era una din cele mai mari şi mai arătoase încăperi ale casei. În mijloc se înălţa un pat ca un altar, susţinut de stâlpi de mahon masiv de care atârnau draperii de mătase purpurie; două ferestre mari, cu jaluzelele totdeauna trase, erau pe jumătate ascunse de ghirlande şi draperii la fel cu ale patului; covorul era stacojiu; masa, aşezată la piciorul patului, acoperită cu un postav cărămiziu; pereţii vopsiţi într-o culoare roşiatică cu re­flexe trandafirii; dulapul, toaleta, fotoliile, din mahon vechi, cu lustru de culoare închisă. În mijlocul acestor umbre întunecate, se înălţa pe pat şi strălucea, albă, o grămadă de saltele şi de perne, totul acoperit cu o pătură de Marsilia, ca neaua de albă. Ascuns în umbră la capul patului, se zărea un jilţ larg, capitonat, tot de culoare albă, care-mi părea un tron adumbrit, iar dedesubt se gă­sea un scăunel pe care se ţin picioarele.

Odaia era rece, fiindcă se făcea rar focul în ea; fiind departe de bucătărie şi de odaia copiilor, era totdeauna tăcută şi, cum rareori intra cineva aici, avea în perma­nenţă un aer solemn. Numai jupâneasa venea sâmbăta să şteargă praful strâns în linişte timp de o săptămână pe oglinzi şi pe mobile. Chiar doamna Reed o vizita la răs­timpuri destul de mari, ca să cerceteze un anume sertar secret al dulapului, unde erau închise diferite hârtii, si­petul ei de giuvaericale şi o miniatură a răposatului său bărbat. Aceste din urmă cuvinte închid în ele taina odăii roşii, vraja care o făcea atât de singuratică, în ciuda în­tregii ei măreţii.

Domnul Reed murise cu nouă ani înainte; acolo îşi dăduse sufletul, zăcuse pe catafalc, de acolo fusese scos sicriul de către ciocli şi din ziua aceea un simţământ de tristă evlavie apărase camera de vizite frecvente.

Bessie şi apriga domnişoară Abbot mă lăsară ţintuită pe o sofa scundă lângă căminul de marmură. Patul se înălţa în faţa mea; în dreapta era dulapul înalt, întunecat, cu luciul mat al tăbliilor tulburat de reflexe stinse; în stânga, ferestrele cu geamuri mate; între ele o oglindă mare răsfrângea pustia măreţie a camerei şi a patului. Nu eram de loc sigură dacă uşa fusese încuiată şi, de cum îndrăznii să mă mişc, mă ridicai, vrând să mă încredin­ţez. Vai! niciodată vreo temniţă n-a fost mai bine închisă. Întorcându-mă, fui silită să trec prin faţa oglinzii. Pri­virea mea fascinată se cufundă fără voie în adâncul ei. În abisul imaginar totul era mai rece, mai întunecat decât în realitate, şi ciudata, mica fiinţă care mă privea cu faţa ei palidă, cu braţele desprinzându-se din umbră, cu ochii strălucitori de teamă şi frământân­du-se în odaia aceea, unde totul era neclintit, îmi făcu deodată impresia unui duh, mi se păru ca o nălucă mică, jumătate zână, jumă­tate spiriduş, despre care Bessie ne povestea seara, şi pe care ne-o înfăţişa ieşind din văi singuratice, mlăştinoase, năpădite de ferigi, spre a se arăta privirii călătorilor întârziaţi. M-am întors la locul meu.

Toate superstiţiile pe care le cunoşteam începură să mi se strecoare în minte, dar clipa izbânzii lor depline nu venise încă. Sângele tot îmi mai încălzea vinele, furia roabei răzvrătite încă mă mai stăpânea cu puterea ei grozavă. Înainte de a mă lăsa abătută de spaima prezen­tului, trebuia să încetinesc goana înspre trecut a aminti­rilor.

Asuprirea sălbatică a lui John Reed, trufaşa nepăsare a surorilor lui, duşmănia mamei lor, părtinirea servito­rilor îmi întunecau mintea, ca nişte murdării azvârlite într-o fântână tulbure. De ce trebuia să sufăr întruna? De ce se purtau fără încetare dispreţuitor cu mine? Pentru ce vină eram osândi­tă fără nădejde de izbăvire? De ce nu puteam să plec niciodată? De ce zadar­nic aş fi încercat să câştig bunăvoinţa cuiva? Eliza, deşi încăpăţâ­nată şi egoistă, era respectată. Georgiana, răsfăţată, piz­maşă, obraznică, certăreaţă, era tratată cu îngăduinţă de toată lumea. Frumuseţea ei, obrajii trandafirii, cârlionţii de aur păreau să încânte pe toţi cei ce o priveau şi să-i răscumpere greşelile. John nu era niciodată contrazis, nici pedepsit, cu toate că sucea gâtul porumbeilor, omora pălmaşii, asmuţea dulăii împotriva oilor, despuia de roade viţele din sere şi rupea mugurii plantelor rare; îi zicea "zgripţuroai­că" chiar mamei sale; îi reproşa că are pielea smolită, cum o avea şi el; nu ţinea de loc seama de do­rinţele ei şi nu arareori îi rupea ori îi păta rochiile de mătase şi, totuşi, ea îl numea "scumpul meu odor". Eu nu îndrăzneam să fac nici o singură greşeală, mă străduiam să-mi îndeplinesc îndatoririle, dar cu toate astea, de di­mineaţa până seara mi se spunea că sunt rea şi nesuferită, morocănoasă şi plină de ascunzişuri..

Capul mă durea încă şi-mi sângera de lovitura pe care o primisem. Nimeni nu-l mustrase pe John pentru că mă lovise fără milă. Însă pentru că mă împotrivisem lui, ca să mă feresc de altă sălbăticie, mă împovărau toţi cu osândele lor.

"Nedreptate! Nedreptate!" striga mintea mea aţâţată de imboldul dureros al unei energii precoce, dar trecă­toare. Ceea ce era în mine tărie de caracter, stârnită de tot ce se petrecea în juru-mi, mă făcea să visez la cele mai ciudate mijloace menite să mă scape de asuprirea aceasta de nesuferit; mă gândeam să fug, sau, dacă n-oi putea fugi, să nu mănânc nimic, să mor de foame.

Ce jale în sufletul meu în acea după-amiază posomo­râtă! Cât de tulburată mi-era mintea şi cât de răzvrătită inima! Totuşi, în ce beznă de neştiinţă se desfăşura acea lupta! Nu puteam răspunde la această neîncetată între­bare a fiinţei mele lăuntrice: de ce eram sortită să sufăr aşa? Acum, după ce au trecut mulţi ani – nu voi spune câţi – toate acestea mi se par limpezi.

La Gateshead Hall eram un element discordant. Acolo nu semănam cu nimeni; nu mă puteam potrivi de fel cu doamna Reed, cu copiii ei sau cu slugile la care ţinea ea mai mult. E adevărat că dacă ei nu mă iubeau, nici eu nu-i iubeam mai mult. Nu erau siliţi să arate dragoste unei fiinţe care nu putea iubi pe nici unul dintr-înşii, o fiinţă străină care se deosebea de ei prin fire, înţelegere şi porniri; o fiinţă nefolositoare, care nu era în stare să le servească interesele sau să le sporească plăcerile; o fiinţă dăunătoare, ce căuta să păstreze în ea sămânţa răz­vrătirii împotriva purtării lor şi un dispreţ neînduplecat faţă de părerile lor. Ştiu că, dacă aş fi fost o copilă vioaie, strălucitoare, nepăsătoare, pretenţioasă, frumoasă, nebu­natică, doamna Reed mi-ar fi îndurat mai uşor prezenţa, cu toate că m-aş fi găsit tot sub stăpânirea ei şi tot lip­sită de prieteni. Copiii ei mi-ar fi arătat mai mult din acea prietenie ce se vede de obicei între tovarăşii de joc – şi servitorii ar fi fost mai puţin porniţi să facă din mine ţapul lor ispăşitor.

Lumina zilei începea să scadă în odaia roşie. Trecuse de ora patru şi norii care acopereau cerul trebuiau să aducă în curând un amurg posomorât. Auzeam ploaia bătând mereu în geamurile scării şi vântul urlând în de­sişul dindărătul holului. Încetul cu încetul mă făcui rece ca piatra şi pierdui tot curajul. Obişnuita mea umilinţă, îndoiala, descurajarea omului părăsit căzură ca ploaia rece pe cenuşa caldă încă a mâniei mele stinse. Toţi spuneau că aveam porniri rele şi poate era adevărat: nu plăsmuisem eu oare gândul de a mă lăsa să mor de foame? Asta ar fi fost cu siguranţă o crimă. Şi eram oare pregătită să mor? O, cripta de sub altarul bisericii din Gateshead era un liman ademenitor! Mi se spusese că domnul Reed era înmormântat acolo. Gândurile îmi aduseseră astfel în minte chipul mortului; începui să stărui asupra acestei imagini cu o spaimă crescândă. Nu puteam să mi-l amintesc, dar ştiam că-mi fusese unchi, fratele mamei, că mă luase la el când rămăsesem o biată orfană şi în ultimele sale clipe ceruse doamnei Reed să-i promită că voi fi crescută ca şi copiii lor. Doamna Reed credea fără îndoială că şi-a ţinut cuvântul şi aş spune chiar că şi l-a ţinut, atât cât îi îngăduia firea. Cum ar fi putut să mă vadă cu încântare, încălcând drepturile copiilor săi, pe mine, care, după moartea soţului ei, nu eram prin nimic legată de dânsa? Trebuie să-i fi fost tare neplăcut că se legase printr-un jurământ silit să fie mama unei copile pe care nu o putea iubi şi să-şi vadă astfel viaţa de familie în permanenţă stingherită de o străină a cărei prezenţă nu era nimănui plăcută.

Un gând ciudat miji în mintea mea. Nu mă îndoiam – nu mă îndoisem niciodată – că, dacă domnul Reed ar fi trăit, s-ar fi purtat bine cu mine, iar acum, pe când priveam patul acoperit cu pătura albă, pereţii cuprinşi încetul cu încetul de umbra nopţii şi-mi îndreptam, din când în când, privirea fascinată spre oglinda ce nu mai reflecta decât contururi întunecate, începui să-mi amin­tesc ce auzisem spunându-se despre morţii care, tulburaţi în morminte prin călcarea ultimelor lor dorinţi, se întorc pe pământ spre a pedepsi pe cei ce-şi calcă jurământul şi a răzbuna pe cel obijduit. Mă gândeam că duhul dom­nului Reed, hărţuit de suferinţele copilului surorii sale, îşi va părăsi poate lăcaşul, fie c-ar fi sub bolţile bisericii, fie în lumea necunoscută a morţilor şi se va ivi în faţa mea în acea odaie. Îmi ştersei lacrimile şi-mi înăbuşii suspinele, temându-mă ca nu cumva semnele unei dureri prea puternice să trezească un glas supranatural care să mă mângâie, sau să facă să iasă din beznă vreun chip înconjurat de aureolă care să se aplece spre mine cu o milă ciudată. Simţeam că aceste lucruri, atât de alinătoare în poveste, ar fi grozave dacă s-ar înfăptui. Mă silii din răsputeri să înlătur acest gând şi să fiu tare. Scuturându-mi părul de pe ochi, mi-am înălţat capul şi am încercat să privesc curajoasă în jurul meu.

În clipa aceea, o lumină se prelinse de-a lungul pere­telui. Mă întrebam dacă nu era o rază de lună strecu­rată printre jaluzele. Nu, razele lunii erau neclintite: fâşia de lumină se clătina. Pe când priveam, lumina alu­necă pe tavan şi prinse să tremure deasupra capului meu. Azi sunt gata să cred că această fâşie de lumină era fla­căra unui felinar purtat de cineva care trecea pe pajişte: dar atunci, simţind spaima cuprinzându-mi inima şi biciuindu-mi nervii, luai acea rază ţâşnită fugar drept ves­titorul unei vedenii venite de pe celălalt tărâm. Inima îmi bătea cu putere, capul îmi ardea. Un sunet ce semăna eu un fâlfâit de aripi ajunse până la urechile mele. Lângă mine părea că se află ceva... Simţeam ca o apăsare pe piept, şi mă-năbuşeam; nu mai putui îndura... Mă năpustii la uşă, scuturai clanţa cu o stăruinţă deznădăjduită. Auzii paşi alergând înspre odaia mea. Cheia fu răsucită în broască. Bessie şi domnişoara Abbot intrară.

— Ţi-e rău, domnişoară Eyre? întrebă Bessie.

— Ce zgomot îngrozitor! M-a cuprins spaima, ex­clamă domnişoara Abbot.

— Luaţi-mă! Lăsaţi-mă să mă duc în odaia copiilor, strigai.

— De ce? Te-ai lovit? Ai văzut ceva? întrebă din nou Bessie.

— Oh! Am văzut o lumină şi am crezut că o să vină o stafie.

O apucasem pe Bessie de mână şi ea nu şi-o retrase.

— Ai strigat fără nici un rost, spuse domnişoara Abbot cu un fel de scârbă. Şi ce zbierete! Ar putea fi iertată dacă ar fi suferit mai mult, dar voia numai să venim încoa'. Cunosc eu prefăcătoriile ei viclene.

— Ce înseamnă toate astea? întrebă un glas autori­tar, şi doamna Reed sosi pe coridor. Boneta îi flutura şi mersul grăbit făcea să-i foşnească rochia. Bessie şi Abbot, mi se pare că v-am poruncit s-o lăsaţi pe Jane în odaie până când voi veni s-o iau eu.

— Domnişoara Jane striga aşa de tare! îndrăzni Bessie.

— Lăsaţi-o! Haide, fetiţo, n-o mai ţine pe Bessie de mână. Fii sigură că nu vei izbuti prin tertipuri de astea. Dispreţuiesc prefăcătoria, mai ales la copii, şi e de dato­ria mea să-ţi dovedesc că prin şiretenie nu vei dobândi niciodată nimic. Vei sta aici o oră mai mult şi-ţi vei recăpăta libertatea numai cu condiţia unei supuneri şi linişti desăvârşite.

— Oh! mătuşă! Fie-ţi milă de mine! Iartă-mă! Nu mai pot îndura; pedepseşte-mă altfel! Am să mor aici...

— Taci! Înverşunarea asta îmi face greaţă!

Şi fără îndoială că aşa simţea. Mă socotea o comediană precoce; credea, cu toată sinceritatea, că sunt o fiinţă în care se găseau amestecate patimi aprinse, un spirit josnic şi o făţărnicie primejdioasă.

Bessie şi Abbot ieşiră din odaie. Doamna Reed, scoasă din răbdări de spaima şi lacrimile mele, mă îmbrânci, zorită, înăuntru şi mă închise, fură să spună măcar un cuvânt. O auzii plecând. Cred că am avut atunci o stare de leşin, căci nu-mi amintesc ce a urmat.