Read synchronized with  Chinese  English  French  German  Italian  Portuguese  Russian  Spanisch 
Jane Eyre.  Charlotte Bronte
Capitolul 19.
< Prev. Chapter  |  Next Chapter >
Font: 

Când am intrat biblioteca părea destul de liniştită şi ghicitoarea – dacă era cumva ghicitoare – stătea aşezată confortabil într-un jilţ, lângă cămin. Purta o mantie roşie şi o bonetă neagră, sau mai degrabă o pălărie cu borurile mari, cum au ţiganii, legată pe sub bărbie cu o batistă vărgată. Pe masă se vedea o lumânare stinsă. Ţiganca stătea aplecată spre foc şi părea că citeşte la lumina flăcărilor un mic volum negru, ca o carte de rugăciuni. Mormăia în timp ce citea, cum fac mai toate bătrânele. La intrarea mea n-a întrerupt ime­diat cititul, ca şi cum ar fi vrut să termine paragraful, înaintai spre foc şi-mi încălzii mâinile care-mi înghe­ţaseră în salon, unde nu îndrăznisem să mă apropii de cămin. Niciodată nu fusesem mai liniştită; de altfel nici nu exista în înfăţişarea ţigăncii ceva care să te tulbure, închise cartea şi-şi ridică încet privirile spre mine. Borul pălăriei îi umbrea în parte faţa, dar totuşi, când şi-a înălţat capul, am putut observa că avea o faţă ciudată, brună-neagră. De sub basmaua albă petrecută pe sub băr­bie răsăreau câteva şuviţe de păr ce-i mângâiau obrajii, sau mai curând fălcile. Pironi deodată asupra mea o privire deschisă şi îndrăzneaţă.

— Care va să zică vrei să-ţi ghicesc norocul? spuse cu un glas la fel de hotărât ca privirea şi tot atât de aspra ca şi trăsăturile.

— Nu ţin prea mult, mătuşico. Poţi să-mi spui dacă-ţi face plăcere; dar vreau să ştii că nu cred în vorbele dumitale.

— Iată o cutezanţă care nu mă miră din partea unei fete ca dumneata. Mă aşteptam la asta. Mi-au ves­tit-o paşii dumitale, când ai trecut pragul.

— Într-adevăr? Ai un auz ager.

— Da, şi privire ageră, şi minte ageră.

— Sunt lucruri de mare trebuinţă în meseria dumi­tale.

— Mai ales când am de-a face cu muşterii ca dum­neata. De ce nu tremuri?

— Nu mi-e frig.

— De ce nu păleşti?

— Nu sunt bolnavă.

— De ce nu te-ncrezi în meşteşugul meu?

— Nu sunt neghioabă.

Bătrâna îşi ascunse un zâmbet; apoi scoase o pipă scurtă şi neagră, o aprinse şi începu să fumeze. După ce trase câteva fumuri, îşi îndreptă trupul încovoiat, luă pipa din gură şi, privind ţintă spre foc, glăsui rar şi răspicat:

— Ţi-e frig, eşti bolnavă şi eşti neghioabă.

— Dovedeşte-o! i-am răspuns.

— O voi face foarte pe scurt: ţi-e frig pentru că eşti singură; nimeni n-a făcut să ţâşnească flacăra care moc­neşte în dumneata. Eşti bolnavă pentru că cel mai bun, cel mai nobil şi cel mai gingaş simţământ omenesc ţi-a rămas necunoscut. Eşti neghioabă pentru că oricât de mult suferi, nu-i faci acelui simţământ semn să se apro­pie de dumneata şi nici nu te urneşti măcar un pas pen­tru a-l întâlni acolo unde te aşteaptă.

Îşi puse din nou în gură pipa neagră şi trase cu putere din ea.

— Asta ai putea s-o spui aproape tuturor celor despre care ştii că depind de alţii şi trăiesc singuratici într-o casă mare.

— Da, aş putea; dar ar fi oare adevărat pentru toţi?

— Pentru toţi câţi se află în situaţia mea.

— Da, în situaţia dumitale; dar găseşte-mi o singură altă fiinţă în exact aceeaşi situaţie cu dumneata.

— Ar fi uşor de găsit cu miile.

— Cu greu ai putea găsi chiar una singură. Dacă ai şti în ce situaţie te afli: eşti foarte aproape de fericire; da, aproape de tot. Toate elementele sunt pregătite; nu trebuie decât o singură mişcare spre a le contopi. Întâmplarea le-a îndepărtat unele de altele; apropie-te numai şi din ele va ieşi fericirea.

— Nu înţeleg enigmele. Nu m-am priceput niciodată să le dezleg.

— Vrei să vorbesc mai limpede? Arată-mi palma.

— Cred că trebuie să-i fac cruce cu un ban.

— Bineînţeles.

Îi dădui un şiling. Îl puse într-un ciorap vechi, pe care-l scoase din buzunar şi după ce-l luă şi-l băgă la loc, îmi spuse să întind palma. M-am supus. Îşi apropie faţa de ea şi o privi fără s-o atingă.

— E prea gingaşă, spuse ea. Nu pot face nimic cu o mână ca asta: aproape că n-are linii. Şi ce poţi vedea în palmă? Soarta nu-i scrisă acolo.

— Cred şi eu.

— Nu, urmă ea. E scrisă pe chip: pe frunte, în jurul ochilor şi chiar în ochi. În liniile gurii; îngenunchează şi ridică-ţi capul.

— A! te apropii de adevăr, răspunsei eu supunându-mă; o să-ncep să te cred.

Îngenuncheai aproape de ea. Bătrâna se aplecă şi scormoni jarul care aruncă pe dată o lumină vie. Aşa cum sta ea, strălucirea focului nu făcea decât să-i umbrească şi mai mult chipul, căci mi se revărsa toată în faţă.

— Mă întreb cu ce simţăminte ai venit la mine, îmi spuse ea după ce mă cercetă puţin. Aş vrea să ştiu la ce te gândeşti în ceasurile pe care le petreci în odaia aceea, alături de oamenii eleganţi care se mişcă în faţa dumitale ca umbrele unei lanterne magice, căci legătu­rile de înţelegere şi simţire care există întră dumneata şi ei sunt atât de firave, de parcă într-adevăr acei oameni n-ar fi decât nişte biete umbre şi nu fiinţe din carne şi sânge.

— Sunt adeseori obosită, uneori plictisită, dar rareori tristă.

— Atunci o nădejde tainică te susţine şi-ţi şopteşte la ureche frumoase făgăduieli pentru viitor?

— Nu. Cea mai îndrăzneaţă speranţă a mea e să pun deoparte destui bani ca să pot înfiinţa într-o zi o şcoală într-o căsuţă închiriată de mine.

— Slabă hrană, pentru suflet. Şi când stai în colţ, lângă fereastra (vezi că-ţi cunosc obiceiurile)...

— Le-ai aflat de la servitori.

— A! Te crezi tare iscusită. Ei bine, o să fiu sinceră, cunosc pe una dintre femei, pe doamna Poole...

Tresării la auzul acestui nume.

"Da? o cunoaşte? îmi zisei eu. Atunci cu adevărat există ceva drăcesc în toate astea!"

— Nu-ţi fie teamă, urmă ciudata ţigancă. Doamna Poole e o femeie sigură, discretă şi liniştită; poţi avea toată încrederea în ea. Dar cum spuneam, când stai acolo lângă fereastră, nu te gândeşti decât la viitoarea dumitale şcoală? Nu te interesează nici una dintre persoanele care stau pe scaunele şi divanele din salon? Nu cercetezi vreuna mai îndeaproape, nu-i nici una ale cărei mişcări să le urmăreşti, cel puţin din curiozitate?

— Îmi place să observ toate chipurile şi toate per­soanele.

— Şi nu observi pe nimeni în mod deosebit?

— Ba da, foarte des! Când privirile sau mişcările a două persoane par a povesti o istorioara, mă amuză să le privesc.

— Şi ce fel de poveşti îţi plac mai mult?

— Oh! nu prea am de ales. Au toate aceeaşi temă: dragostea şi prevestesc aceeaşi catastrofă finală: căsă­toria.

— Şi-ţi place tema asta monotonă?

— Sincer vorbind, mă interesează prea puţin; îmi e chiar cu totul indiferentă.

— Ţi-e indiferentă? Când o tânără plină de viaţă şi sănătate, încântătoare, frumoasă şi înzestrată cu toate darurile rangului şi averii, zâmbeşte unui bărbat, dum­neata...

— Ei bine, eu...

— Dumneata ştii – şi poate socoteşti că-i bine aşa?

— Nu-i cunosc pe bărbaţii de aici. De-abia dacă am schimbat un cuvânt cu câte unul. Cât despre buna părere pe care aş avea-o despre ei, socotesc că cei între două vârste sunt respectabili şi impunători, iar cei tineri stră­lucitori, frumoşi şi plini de viaţă; fireşte că toţi sunt li­beri să primească zâmbete de la cine le place, fără ca pentru asta să doresc a fi o singură clipă în locul fetelor curtate.

— Nu-i cunoşti pe domnii care locuiesc la castel? N-ai schimbat nici un cuvânt cu ei? Îndrăzneşti să spui că n-ai vorbit niciodată cu stăpânul casei?

— El nu-i aici.

— Adâncă observaţie! Ingenioasă întorsătură. A ple­cat la Millcote azi dimineaţă şi se va întoarce deseară sau mâine. Oare împrejurarea asta îl exclude din lista cunoştinţelor dumitale, ca şi cum l-ai şterge de pe faţa pământului?

— Nu, dar nu prea văd ce legătură ar putea fi între domnul Rochester şi cele ce discutăm acum.

— Ţi-am vorbit despre doamnele care zâmbesc băr­baţilor şi în ultimul timp atâtea zâmbete i-au fost dăruite domnului Rochester, încât el nici nu mai e în stare să le dea atenţie. N-ai băgat de seamă niciodată acest lucru?

— Domnul Rochester are dreptul să se bucure de societatea oaspeţilor săi.

— Nu de drepturile lui e vorba; dar n-ai observat că dintre toate poveştile care s-au spus aici despre căsă­torie, aceea a domnului Rochester era cea mai viu şi mai ales, des pomenită?

— Atenţia ascultătorului îmboldeşte limba celui care vorbeşte.

Cu aceste cuvinte mă adresam mai mult mie decât ţigăncii. Glasul ei ciudat, purtarea, cuvintele sale mă cufundaseră într-un fel de vis. Îmi azvârlise una după alta fraze neaşteptate, până ce mă zăpăcise cu totul. Mă întrebam ce duh nevăzut stătuse lângă inima mea săptămâni de-a rândul priveghindu-i agitaţia şi luând aminte la fiecare bătaie.

— Atenţia ascultătorului? repetă ea! Da, ceasuri în­tregi domnul Rochester şi-a plecat urechea la şoaptele acelor buze fermecătoare, ce se arătau atât de încântate de cele ce spuneau; părea atât de mulţumit pentru cinstea ce i se făcea şi atât de recunoscător pentru desfă­tarea ce i se oferea. Ai observat asta?

— Recunoscător? Nu-mi amintesc să fi citit vreodată recunoştinţă pe faţa lui.

— L-ai cercetat deci? Şi ce-ai descoperit, dacă nu recunoştinţă?

Am tăcut.

— Dragostea, nu-i aşa? Şi privind în viitor, l-ai văzut pe domnul Rochester căsătorit şi pe mireasa lui fericită.

— Hm! Nu tocmai. Meşteşugul dumitaie dă greş câteodată.

— Atunci ce draci ai văzut?

— Nu te interesează; am venit să te întreb şi nu să mă destăinuiesc.

—Se ştie că domnul Rochester se va însura?

— Da, cu frumoasa domnişoară Ingram.

— În curând?

— S-ar spune că toate aparenţele îndreptăţesc această încheiere şi fără îndoială că vor fi o pereche pe deplin fericită (deşi se pare că te îndoieşti, dând astfel dovadă de o îndrăzneală demnă de pedeapsă). E dator să iubească o fată atât de nobilă, frumoasă şi spirituală – într-un cuvânt desăvârşită. În ce o priveşte, cred că-l iubeşte, sau, dacă nu pe dânsul, cel puţin punga lui. Ştiu că, după pă­rerea ei, moşiile domnului Rochester ar fi o partidă dintre cele mai strălucite, deşi (Dumnezeu să mă ierte) i-am spus mai acum un ceas anumite lucruri în această privinţă. A devenit dintr-o dată foarte gravă: colţurile gurii i s-au lăsat în jos cu o jumătate de deget. L-aş sfătui pe sărmanul ei adorator să bage de seamă: dacă apare cumva altul cu o avere mai mare şi cu treburile mai puţin încurcate, s-a sfârşit cu el.

— Dar, măicuţă, eu n-am venit să aflu soarta dom­nului Rochester. Am venit să-mi ghiceşti mie şi până acum nu mi-ai spus nimic.

— Soarta dumitale este încă îndoielnică. Dacă-ţi pri­vesc mai îndelung obrazul bag de seamă că o trăsătură o contrazice pe cealaltă. Destinul ţi-a păstrat totuşi partea dumitale de fericire. O ştiu, şi-am ştiut-o chiar înainte de-a veni aici în seara asta. Am văzut eu mâna destinului măsurându-ţi partea şi punându-ţi-o cu grijă deoparte. N-ai decât să întinzi mâna şi s-o iei. Acum îţi cercetez chipul să aflu dacă ai s-o faci. Mai îngenunchează o dată pe covor.

— Nu mă ţine mult aşa; mă dogoreşte focul prea tare.

Îngenuncheai. Nu se mai plecă spre mine, ci se mul­ţumi să mă privească, sprijinindu-se de speteaza jilţu­lui, începu să murmure:

— Flăcările pâlpâie în ochii ei; ochii scânteiază ca roua dimineţii, sunt plini de bunătate şi căldură; vorba mea îi face să zâmbească; sunt, deci, foarte simţitori. Impresiile se perindă una după alta prin globul lor limpede. Dacă nu mai zâmbesc, se întristează, o oboseală ciudată şi aproape de neînţeles le îngreuiază pleoapele şi asta vă­deşte melancolie izvorâtă din singurătate. Se ascund de mine şi nu se lasă mai îndelung cercetaţi: prin privirea lor batjocoritoare parcă tăgăduiesc adevărul descoperiri­lor mele de până acum, parcă resping învinuirea de sen­sibilitate şi melancolie; dar mândria şi rezerva lor nu fac decât să-mi întărească părerea.

Sunt bune prevestirile ochilor.

Cât despre gură ea cunoaşte uneori desfătarea râsului. E dornică să împărtăşească tot ce a plăsmuit mintea, deşi aş îndrăzni să spun că rămâne tăcută când e vorba despre ce a simţit inima. Mobilă şi expresivă, n-a fost sortită veşnicei tăceri a singurătăţii; e o gură făcută să vorbească mult, să zâmbească des şi să spună vorbe dragi celui cu care vorbeşte.

Şi ea îţi prevesteşte binele.

Doar fruntea mi-arată un duşman al destinului fericit pe care l-am prezis. Fruntea aceea pare să spună: "Dacă demnitatea şi împrejurările mi-o cer, pot trăi şi singură. N-am nevoie să-mi vând sufletul ca să-mi cumpăr fericirea. Am în făptura mea lăuntrică o comoară ce-a venit pe lume o dată cu mine şi ea va şti să mă ţină în viaţă chiar dacă toate celelalte bucurii mi-ar fi tăgăduite sau mi s-ar oferi la un preţ pe care nu l-aş putea plăti." Şi spune fruntea asta: "Raţiunea este statornică şi ea ţine frâiele; nu va îngădui ca sentimentele să se dezlăn­ţuie şi s-o zvârle în străfunduri de prăpăstii întunecate. În zadar vor striga patimile cu furie, ca nişte adevărate păgâne ce sunt; în zadar dorinţele vor născoci o mulţime de deşertăciuni, căci judecata va avea totdeauna ultimul cuvânt şi ea va da votul decisiv în orice hotărâre. Vijelia, cutremurele şi focul vor putea trece pe lângă mine, dar eu voi asculta numai glasul suav ce exprimă poruncile conştiinţei."

Frunte, ai dreptate... urmă ţiganca – şi voia ta va fi împlinită; na, mi-am făcut planurile şi le socot bune; căci, alcătuindu-le am ascultat şi poruncile conştiinţei şi sfaturile mintii, îmi dau seama cât de repede se va veşteji tinereţea şi ce iute i se va scutura floarea, dacă în ciuda bucuriei se va găsi vreo urmă din drojdia ruşinii sau un singur strop de remuşcare. Nu vreau jertfă, mâhnire, moarte – astea nu sunt pe gustul meu. Doresc să înalţ, nu să nimicesc; să câştig recunoştinţă şi să nu storc sânge şi lacrimi. Răsplata mea vor fi zâmbetele, mângâieri şi dulcile... Destul! Mi se pare că m-am pierdut în­tr-un delir încântător. Aş vrea să prelungesc ad infinitum clipa de faţă, dar nu îndrăznesc. Până acum am izbutit pe deplin să mă stăpânesc. Mi-am jucat rolul aşa cum îmi jurasem că-l voi juca, dar dacă încercarea se prelun­geşte, s-ar putea să-ntreacă puterile mele. Scoală-te, domnişoară Eyre, şi pleacă. Comedia s-a sfârşit!

Unde mă aflam? Eram trează ori dormeam? Visa­sem? Continuam să visez? Glasul bătrânei se schimbase; accentul, mişcările, totul îmi erau atât de cunoscute, de parcă ar fi fost propriul meu chip văzut într-o oglindă. Cunoşteam glasul acela ca pe al meu. Mă ridicai dar nu plecai. O privii pe bătrână. Aţâţai focul s-o văd mai bine, dar îşi trase basmaua mai pe ochi şi îmi făcu semn să plec. Flacăra îi lumina mâna întinsă către mine; cum eram foarte intrigată şi m-aşteptam să descopăr cine ştie ce, am observat numaidecât mâna aceea. Semăna tot atât de puţin cu mâna zbârcită a unei bătrâne ca şi propria-mi mână; era rotundă, mlădioasă, cu degete simetrice şi cati­felate. Un inel lat scânteia în degetul cel mic. Mă aplecai spre a mă uita mai bine şi observai o piatră pe care o mai văzusem de sute de ori până atunci. Privii din nou faţa care nu se mai ascundea vederii mele, ci dimpotrivă, liberată de orice acoperământ, era îndreptată spre mine.

— Ei bine, Jane, mă recunoşti? întrebă glasul cel atât de cunoscut.

— Scoateţi-vă mantia, domnule, şi pe urmă...

— E înnodat şnurul, ajută-mă.

— Rupeţi-l, domnule.

— Bun, atunci la naiba cu voi, straie de împrumut şi domnul Rochester se descotorosi de hainele în care se deghizase.

— O, domnule, ce gând ciudat aţi avut!

— Dar mi-am jucat bine rolul? Ce zici?

— Cred că v-aţi achitat mai bine faţă de doamne.

— Şi faţă de dumneata nu?

— Cu mine n-aţi jucat rolul unei ţigănci.

— Dar ce rol am jucat? Pe-al meu propriu?

— Nu, aţi jucat un rol ciudat. Pe scurt, cred că aţi căutat să mă zăpăciţi: aţi spus lucruri fără sens, pentru a mă sili să vorbesc şi eu la fel. A fost prea frumos din partea dumneavoastră.

— Mă ierţi, Jane?

— Nu pot spune înainte de-a mă gândi. Dacă, după ce voi chibzui, am să văd că n-am spus cine ştie ce nerozie, voi încerca să vă iert; dar n-ar fi trebuit s-o faceţi.

— Oh, ai fost foarte cuminte... foarte prevăzătoare şi foarte simţitoare.

M-am gândit la tot ce se petrecuse şi m-am liniştit, căci chiar de la începutul întrevederii mă ferisem să scap vreo vorbă nelalocul ei. Bănuisem că se ascunde ceva în mascarada aceea. Ştiam că ţigăncile ghicitoare nu se puteau exprima în felul în care vorbise pretinsa bătrână; afară de asta observasem că glasul ei era prefăcut, şi el se străduia să-şi ascundă trăsăturile; mă gân-disem îndată la Grace Poole, acea enigmă vie, acea taină a tainelor, cum o socoteam eu, dar nici prin ghid nu-mi trecuse că ar putea fi domnul Rochester.

— Ei, îmi zise el, la ce visezi? Ce înseamnă zâmbetul ăsta grav?

— Mă mir de cele ce s-au întâmplat şi mă felicit pen­tru purtarea pe care am avut-o. Cred că acum îmi veţi îngădui să plec.

— Nu, stai o clipă şi spune-mi ce se petrece în salon.

— Cred că se vorbeşte despre ţigancă.

— Stai jos. Povesteşte-mi ce au spus despre mine!

— Aş prefera să nu mai rămân multă vreme, dom­nule; trebuie să fie aproape unsprezece. A, dumnea­voastră ştiţi că azi dimineaţă, după ce-aţi plecat, a sosit aici un străin?

— Un străin? Cine o fi? Nu aşteptam pe nimeni. A plecat?

— Nu. Spune că vă cunoaşte de foarte multă vreme şi că-şi poate îngădui să se instaleze aici chiar şi înainte de întoarcerea dumneavoastră.

— Pe dracu! A spus cum îl cheamă?

— Mason, domnule, şi vine din Indiile Occidentale, cred că de la Spanish Town, din Jamaica.

Domnul Rochester sta în picioare lângă mine. Îmi luase mâna părând că vrea să mă conducă spre un scaun. În timp ce eu vorbeam, îmi strânse deodată cu putere înche­ietura rnâinii, zâmbetul îi îngheţă pe buze şi avui impresia că i s-a tăiat respiraţia.

— Mason! Indiile Occidentale! spuse domnul Ro­chester cu tonul unui automat care nu poate rosti decât aceste singure cuvinte. Mason! Indiile Occidentale! repetă el de trei ori. Devenea din ce în ce mai cenuşiu la faţă şi părea că nici nu mai ştie ce face.

— Sunteţi bolnav, domnule? îl întrebai.

— Ce lovitură, Jane... Ce lovitură! răspunse domnul Rochester clătinându-se pe picioare.

— Sprijiniţi-vă de mine, domnule.

— Jane, mi-ai mai oferit odată umărul dumitale; lasă-mă să mă sprijin acum de el.

— Da, da, domnule; vă rog.

Se aşeză şi mă pofti să stau lângă dânsul. Îmi luă mâna într-ale lui şi o mângâie uitându-se la mine cu o privire nespus de mâhnită şi tulburată.

— Mica mea prietenă! zise el. Aş vrea să fiu singur cu dumneata într-o insulă liniştită, departe de orice tulburări, primejdii şi amintiri groaznice.

— Pot să vă ajut cu ceva, domnule? Mi-aş da viaţa ca să fiu de folos.

— Jane, dacă voi avea nevoie de ajutor, numai în dumneata îl voi căuta. Îţi făgăduiesc.

— Vă mulţumesc, domnule. Spuneţi-mi ce e de făcut, ca să pot încerca cel puţin.

— Jane, adu-mi un pahar de vin din sufragerie. Probabil sunt cu toţii la masă; să-mi spui dacă Mason e cu ei şi ce face.

M-am dus şi i-am găsit pe toţi strânşi în sufragerie pentru cină, aşa cum spusese domnul Rochester. Dar nimeni nu se aşezase la masă. Mâncarea fusese aşezată pe bufet şi oaspeţii luaseră ce voiau şi se adunaseră în grup, ţinând farfuriile şi paharele în mână. Toţi păreau foarte veseli, discutau şi râdeau cu însufleţire. Domnul Mason, lângă foc, vorbea cu colonelul şi cu doamna Dent. Părea tot atât de vesel ca şi ceilalţi. Umplui un pahar de vin (doamna Ingram mă privi încruntată; socotea pesemne că eram prea îndrăzneaţă), apoi mă întorsei în bibliotecă.

Paloarea cadaverică a domnului Rochester dispăruse. Arăta iarăşi hotărât şi încruntat. Luă paharul din mâinile mele şi exclamă:

— În sănătatea dumitale, duh binefăcător!

După ce bău vinul, îmi dădu paharul şi-mi zise:

— Ia spune, Jane, ce se întâmplă acolo?

— Râd şi vorbesc, domnule.

— Nu par gravi şi misterioşi, ca şi cum ar fi auzit ceva ciudat?

— De loc; dimpotrivă, sunt foarte veseli.

— Dar Mason?

— Râde ca şi ceilalţi.

— Şi dacă, atunci când aş intra în salon, toţi s-ar năpusti asupra mea şi m-ar scuipa, ce ai face, Jane?

— I-aş da afară din odaie dacă aş avea putere, domnule.

Pe buzele lui apăru umbra unui zâmbet:

— Dar, urmă el, dacă atunci când aş ajunge printre comeseni, ei m-ar privi cu răceală şi ar începe să vor­bească între dânşii încet şi pe un ton batjocoritor, apoi m-ar părăsi toţi, unul după altul? I-ai urma, Jane?

— Nu cred, domnule; mi-ar plăcea şi mai mult să rămân alături de dumneavoastră.

— Ca să-mi uşurezi suferinţa?

— Da. domnule. Ca să alin suferinţa pe cât mi-ar sta în putinţă.

— Şi dacă te-ar trata ca pe o proscrisă, pentru că mi-ai rămas credincioasă?

— Probabil că nici nu mi-aş da seama; şi chiar dac-aş afla, nu mi-ar păsa.

— Atunci, ai îndrăzni să-i înfrunţi pe toţi, pentru mine?

— Aş îndrăzni pentru orice prieten pe care l-aş socoti vrednic de sprijinul meu, cum sunt sigură că sunteţi dumneavoastră.

— Atunci, întoarce-te în salon, du-te la Mason şi spune-i încet că domnul Rochester a sosit şi doreşte să-l vadă; apoi îl vei conduce aici şi ne vei lasă singuri.

— Da, domnule.

Am făcut ceea ce mi se ceruse. Când am trecut prin mijlocul lor m-au privit lung cu toţii. L-am găsit pe domnul Mason, i-am transmis mesajul şi după ce l-am condus în bibliotecă am urcat în odaia mea.

Era târziu şi mă aflam de multă vreme în pat, când îi auzii pe oaspeţi retrăgându-se în odăile lor; desluşii glasul domnului Rochester, care spunea:

— Pe aici, Mason, asta-i odaia ta.

Părea vesel, şi asta mă linişti pe deplin, aşa încât adormii curând.