Read synchronized with  Chinese  English  French  German  Italian  Portuguese  Russian  Spanisch 
Jane Eyre.  Charlotte Bronte
Capitolul 18.
< Prev. Chapter  |  Next Chapter >
Font: 

Zilele treceau fericite şi ocupate la Thornfield Hall; aveam atâtea şi atâtea de făcut, câtă deosebire între zilele de-acum şi cele trei luni de linişte, de monotonie şi singurătate pe care le petrecusem înainte sub acelaşi acoperământ! Toate gândurile întunecate pă­reau acum alungate din casă, toate amintirile triste păreau uitate. Pretutindeni, cât era ziua de lungă, numai viaţă şi mişcare. Nu puteai trece prin coridorul atât de tăcut altă­dată, nici să intri în odăile din faţă, pe-atunci nelocuite, fără să întâlneşti vreun fecior spilcuit sau camerista vre­unei doamne cochete.

Bucătăria, cămara, sala servitorilor, sala cea mare a castelului erau la fel de însufleţite, iar saloanele nu rămâneau tăcute şi pustii decât atunci când cerul albastru şi soarele strălucitor de primăvară adevărată îi îmbia la plimbare pe musafirii castelului. Nici chiar când vremea se strică şi plouă zile întregi, veselia ce domnea la Thornfield nu conteni: singura urmare fu că nemaipu –tând găsi petreceri în afară, cele din castel deveniră mai însufleţite şi mai variate.

În prima seară, când oaspeţii domnului Rochester pro­puseră să se treacă la noi distracţii, mă întrebai ce-ar mai putea născoci. Pomeniră de teatru în şarade, dar cu neştiinţa mea nu înţelegeam ce voiau să spună. Fură chemaţi servitorii să scoată mesele din sufragerie; aşe­zară altfel sfeşnicele şi rânduiră scaunele în semicerc di­naintea bolţii care despărţea sufrageria de salon. Pe când domnul Rochester şi oaspeţii săi supravegheau pregătirile, doamnele urcau şi coborau scările, chemându-şi întruna cameristele. Doamna Fairfax fu şi ea chemată să spună dacă există în castel şaluri, rochii şi draperii de tot felul. Toate fustele de brocart, rochiile de atlaz, şalurile, dante­lăriile şi perucile închise în câteva dulapuri de la catul al treilea, fură aduse cu grămada de către cameriste, iar cele care puteau fi de folos au fost alese şi duse în budoarul de lângă salon.

În vremea asta, domnul Rochester clientă doamnele în jurul său, spre a le alege pe acelea care urmau să facă parte din grupa lui.

— Domnişoara Ingram joacă, fireşte, alături de mine, spuse el. După asta numi pe cele două domnişoare Eshton şi pe doamna Dent.

Se întoarse spre mine. Mă aflam atunci aproape de el şi ajutam doamnei Dent să-şi prindă la loc brăţara care se desfăcuse.

— Vrei să joci? mă întrebă el. Clătinai din cap. Mă temeam să nu stăruie chiar el să mă întorc liniştită.

Nu mai adăugă nimic şi mă lăsă la locul meu obişnuit. El şi cei din grupa lui se retraseră apoi după dra­perie; cealaltă echipă, condusă de colonelul Dent, se aşeză pe scaunele rânduite în semicerc. Domnul Eshton, observându-mă, păru că propune să fiu invitată să joc în grupa lui dar lady Ingram se grăbi să respingă asemenea propunere:

— Nu! Pare prea proastă ca să poată lua parte la un astfel de joc, o auzii eu spunând.

După puţin timp, sună un clopoţel şi draperia fu trasă la o parte. Sub boltă apăru făptura masivă a lui sir George Lynn (pe care probabil domnul Rochester îl alesese în grupa sa), învăluită într-un cearşaf alb. În faţa lui, pe o masă sta deschisă o carte mare: alături de el, înfăşu­rată într-o mantie a domnului Rochester, se afla Amy Eshton, ţinând în mână o carte. Cineva care nu putea fi văzut făcu să sune vesel clopoţelul şi Adèle (ceruse şi ea să facă parte din echipa tutorelui său) se năpusti înspre cei aşezaţi pe scaune şi împrăştie în jurul ei florile dintr-un coş, pe care-l purta în braţe. Atunci apăru şi minu­nata siluetă a domnişoarei Ingram, îmbrăcată toată în alb, cu un văl lung pe cap şi fruntea împodobită cu o cunună de trandafiri. Alături de ea mergea domnul Ro­chester şi amândoi se apropiară de masă. Îngenuncheară. Doamna Dent şi Louise Eshton, şi ele îmbrăcate în alb, se aşezară în spatele lor. Începu astfel o ceremonie mută în care era uşor de recunoscut pantomima unei căsătorii. Când totul se sfârşi, colonelul Dent, după ce se sfătui puţin cu vecinii săi, strigă:

— Mireasă!

Domnul Rochester făcu o plecăciune şi draperia căzu la loc.

Trecu destul de mult timp până se ridică iarăşi cortina. De data asta scena fusese rânduită cu mai multă grijă decât înainte. Salonul, după cum am spus, era cu două trepte mai sus decât sufrageria. Pe ultima treaptă, cam la doi metri în interiorul camerei, se aşezase un mare bazin de marmură, care stătea în mod obişnuit în seră înconju­rat de plante rare şi plin de peşti aurii; probabil că fusese adus acolo cu destulă anevoinţă, fiindcă era mare şi greu.

Domnul Rochester, înfăşurat în şaluri şi cu un turban pe cap, sta pe covor, lângă bazin. Ochii săi negri şi pieliţa smeadă se potriveau de minune cu costumul: ai fi jurat că-i un emir oriental, mânuitor sau victimă a "laţului de mătase". Apăru după aceea domnişoara Ingram. Şi ea purta un veşmânt oriental: o eşarfă stacojie era înnodată în jurul taliei şi o batistă brodată îi înconjura tâmplele; frumoasele ei braţe erau goale şi unul sprijinea un urcior purtat pe cap cu cea mai desăvârşită graţie. Atitudinea, tenul, trăsăturile, în sfârşit totul amintea o frumoasă prin­cipesă israelită din vremuri străvechi; fără îndoială că chiar aceasta şi voia să înfăţişeze.

Se aplecă deasupra bazinului ca pentru a-şi umple urciorul; şi-l puse apoi din nou pe cap. Bărbatul de lângă fântână se ridică şi se apropie de ea părând a-i cere ceva. Ea se grăbi să-i ofere urciorul să bea. Atunci, străinul scoase un sipet ascuns sub veşmânt, îl deschise şi înfăţişă fetei brăţări şi cercei minunaţi. Fata îşi arăta mirarea şi admiraţia. Străinul îngenunche şi puse lădiţa la picioarele ei; chipul şi gesturile frumoasei evreice arătau neîncre­derea şi încântarea; totuşi necunoscutul, înaintând spre ea, îi prinse brăţările pe braţe şi cerceii în urechi. Erau Eliazar şi Rebecca; numai cămilele lipseau acestui tablou.

Cei aşezaţi pe scaune şi care trebuiau să ghicească îşi apropiară din nou capetele pentru a se sfătui; se părea însă că nu se pot înţelege asupra cuvântului ce urma să caracterizeze tabloul, căci colonelul – purtătorul lor de cuvânt – ceru să vadă "în întregime tabloul". Cortina căzu iarăşi.

Când se ridică pentru a treia oară, nu se mai vedea decât o parte a salonului, restul fiind ascuns de un paravan alcătuit din draperii grosolane de culoare închisă. Bazinul de marmură fusese scos şi în locul lui stăteau acum o masă şi un scaun de bucătărie. Totul era învăluit în lu­mina slabă a unui felinar, căci lumânările de ceară fuse­seră stinse.

În mijlocul acelui jalnic decor sta un om. Mâinile-i împreunate se sprijineau pe genunchi şi ochii priveau în pământ. Recunoscui pe domnul Rochester, cu toate că faţa sulemenită, hainele în neorânduială (una din mâneci îi atârna, aproape desprinsă, ca şi cum ar fi fost ruptă în­tr-o luptă), înfăţişarea desperată şi ameninţătoare, părul aspru şi zbârlit alcătuiau o mască desăvârşită. Când se mişcă, se auzi un zgomot de fiare, căci mâinile-i erau în lanţuri.

— Bridewell!(*1) exclamă îndată colonelul Dent, dezlegând în felul acesta şarada.

*1 Casă de corecţie. Joc de cuvinte bride (mireasă) şi well (tânar).

După ce actorii îşi îmbrăcară din nou costumele obişnuite, intrară în sufragerie. Domnul Rochester o condu­cea pe domnişoara Ingram care îl lăuda pentru felul cum jucase.

— Ştii, spuse ea, că din cele trei roluri, cel mai mult mi-ai plăcut în ultimul. Dacă te-ai fi născut cu câţiva ani mai înainte, ce brav bandit gentilom ai fi fost!

— Mi-am şters bine funinginea de pe faţă? întrebă el, întorcându-se spre dânsa.

— Da. Dar vai, ce mare păcat! Nimic nu ţi-ar putea sta mai bine decât fardul acela de tâlhar.

— Ţi-ar plăcea chiar atât de mult un tâlhar de dru­mul mare?

— Un asemenea tâlhar englez mi-ar plăcea aproape tot atât cât un bandit italian, iar acesta din urmă n-ar putea fi întrecut decât de un pirat levantin.

— Ei bine, oricine aş fi, adu-ţi aminte că-mi eşti soţie. Am fost căsătoriţi acum un pas în faţa tuturor acestor martori.

Ea chicoti şi obrajii i se-mpurpurară o clipă.

— Acum, domnule colonel, e rândul dumitale, îi spuse domnul Rochester colonelului Dent.

Curând acesta se retrase împreună cu grupul lui, domnul Rochester şi tovarăşii săi ocupară scaunele goale; dom­nişoara Ingram se aşeză în dreapta sa, iar ceilalţi împre­jurul lor. Dar acum nu-i mai urmăream pe actori; nu mai aşteptam cu nerăbdare să se ridice cortina; acum mă interesau spectatorii; ochii mei, pironiţi până atunci asupra bolţii, erau de data asta atraşi în mod irezistibil către scaunele rânduite în semicerc. Nu-mi mai amintesc ce anume şaradă a jucat grupul colonelului Dent sau ce cuvânt a fost ales şi nici cum au făcut actorii faţă rolu­rilor; dar mai am încă înaintea ochilor tot ce-a urmat după fiecare tablou, îl văd încă pe domnul Rochester în­torcându-se spre domnişoara Ingram şi pe domnişoara Ingram întorcându-se spre dânsul; o văd aplecându-şi capul către el şi lăsând buclele-i negre să-i atingă aproape umărul şi să-i mângâie obrazul; le aud şoaptele, îmi amin­tesc privirile pe care le schimbau şi – în această clipă – retrăiesc chiar şi ceva din simţămintele stârnite în sufletul meu atunci.

Ţi-am spus, cititorule, că învăţasem să-l iubesc pe dom­nul Rochester. Nu puteam să-mi înăbuş acest sentiment numai pentru că el nu-mi mai dădea nici o atenţie, pen­tru că putea petrece ceasuri întregi în preajma mea, fără să întoarcă măcar o dată ochii spre mine, pentru că ve­deam cum pe gândurile sale pusese stăpânire o fată din lumea mare, căreia nu i-ar fi plăcut nici măcar să mă atingă în trecere cu poala rochiei ei şi care, atunci când ochii negrii şi poruncitori îi cădeau din întâmplare asupra mea, îşi întorcea repede privirea ca de la un lucru prea de rând pentru a fi luat în seamă. Nu puteam să nu-l mai iubesc doar pentru că eram sigură că se va căsători în curând cu fata aceea, pentru că citeam în fiecare zi în purtarea domnişoarei Ingram o încredere mândră în ce priveşte intenţiile lui faţă de dânsa; pentru că în fiecare ceas descopeream la domnul Rochester un fel de curtenire care, deşi foarte degajată şi fiind impresia că mai mult se lasă aşteptată decât aşteaptă, era totuşi fermecătoare prin însăşi nepăsarea ei şi irezistibilă prin chiar mândria ei.

Toate aceste lucruri nu puteau nici izgoni, nici răci dragostea, deşi multe ar fi putut aduce deznădejdea –şi – după câte socoteşti tu, cititorule – cu atât mai mult naşte gelozia, dacă o femeie ca mine ar putea totuşi avea îndrăzneala să fie geloasă pe una ca domnişoara Ingram. Nu, nu eram geloasă, sau cel puţin nu eram decât foarte rar; suferinţa mea nu putea fi tălmăcită prin acest cuvânt. Domnişoara Ingram era mai prejos de gelozia mea; era prea inferioară spre a mi-o trezi. Iertaţi-mi acest aparent paradox, dar exact asta vreau să spun. Era foarte arătoasă, dar nu era naturală; avea o înfăţişare fru­moasă, multe talente strălucite, dar sufletul îi era sărac şi inima stearpă: nici o floare nu crescuse de la sine pe acest pământ; nici un rod liber, natural, nu-l desfăta prin frăgezimea lui. Nu era nici bună, nici originală; repeta fraze frumoase, învăţate din cărţi, dar nu exprima niciodată, şi nici nu avea, o părere a ei proprie. Se prefăcea că are simţăminte profunde, dar nu cunoştea nici simpatia, nici mila; nu ştia să fie nici gingaşă, nici sinceră. Firea ei se trăda prea adesea prin felul cum îşi manifesta anti­patia dispreţuitoare faţă de mica Adèle: când copila se apropia, ea o împingea la o parte cu un cuvânt de ocară, câteodată îi poruncea chiar să plece din odaie şi totdeauna se purta cu ea rece şi aspru. Nu eram singura care lua aminte la aceste manifestări ale firii ei: domnul Rochester însuşi, viitorul ei soţ, o supraveghea neîncetat. Conştiinţa desăvârşită, limpede, a defectelor femeii pe care o iubea, vădita lipsă de pasiune în sentimentele sale faţă de ea erau pentru mine un chin neîncetat.

Vedeam că o va lua în căsătorie pentru raţiuni fami­liale sau poate, politice, pentru că rangul şi relaţiile fami­liei ei îi conveneau. Simţeam că nu-i dăruise dragostea sa şi că însuşirile ei nu erau în stare să câştige această preţioasă comoară. Asta-mi era suferinţa, asta mă zgân-dărea, asta-mi mărea înfrigurarea: era cu neputinţă ca ea să-i placă.

Dacă ea ar fi biruit pe dată şi dacă domnul Rochester ar fi cedat şi şi-ar fi depus sincer inima la picioarele ei, mi-aş fi acoperit faţa, m-aş fi întors spre perete şi (ca să folosim o figură de stil) aş fi fost moartă pentru el. Dacă domnişoara Ingram ar fi fost bună şi nobilă, înzes­trată cu forţă, devotament, bunătate şi pasiune, aş fi avut de înfruntat o luptă pe viaţă şi pe moarte împotriva a doi tigri: gelozia şi disperarea; apoi, cu inima sfâşiată şi mistuită aş fi admirat-o, i-aş fi recunoscut desăvârşirea şi aş fi rămas liniştită tot restul vieţii. Cu cât superiori­tatea ei ar fi fost mai absolută, cu atât admiraţia mea ar fi fost mai adâncă, iar resemnarea şi liniştea mai sincere. Dar aşa cum stăteau de fapt lucrurile, însemna să fiu mereu întărâtată, să fac întruna eforturi să mă stăpânesc, fiindcă vedeam cum se străduia domnişoara Ingram să-l robească pe domnul Rochester, vedeam că nu izbuteşte, dar crede, totuşi, cu tărie, că fiecare lovitură a ei merge la ţintă; fiindcă băgăm de seamă că se împăunează cu presupusa ei izbândă, dar că această trufie o cobora şi mai jos în ochii celui pe care voia să-l cucerească, fiindcă de câte ori nu izbutea, eu îmi dădeam bine seama prin ce mijloc ar fi reuşit! Ştiam că fiecare din săgeţile aruncate domnului Rochester şi care cădeau nevă­tămătoare la picioarele lui, dacă ar fi fost îndreptate de o mână mai sigură, ar fi putut pătrunde până în adâncul acelei inimi mândre, ar fi adus dragostea în acei ochi în­tunecaţi şi ar fi îmblânzit acea faţă dispreţuitoare. Ba chiar fără arme s-ar fi putut câştiga o izbândă tăcută.

"De ce oare nu-l influenţează în nici un fel femeia asta care are privilegiul de a putea fi atât de aproape de el? mă întrebam. Nu, nu ţine cu adevărat la dânsul, nu are pentru el o afecţiune sinceră. Altfel, n-ar simţi nevoia să-şi confecţioneze zâmbetele acelea languroase, să-i arunce neîncetat priviri seducătoare, n-ar avea nevoie de gesturi studiate, de toate acele nenumărate cochetării. Cred că pentru a ajunge mai aproape de inima lui ar fi fost de ajuns să stea liniştită lângă el, să vorbească puţin şi să privească şi mai puţin. Am văzut pe faţa domnului Rochester o expresie cu totul deosebită de aceea pe care i-o provoacă acum avansurile domnişoarei Ingram, dar atunci acea înfăţişare era firească, iar nu provocată de vicleşuguri de curtezană şi de manevre calculate. Era de ajuns să-i răspunzi simplu la întrebări, să-i vorbeşti fără strâmbături, pentru ca el să devină mai bun, mai bine­voitor şi să te încălzească asemenea razelor soarelui. Oare ce-o să poată face pentru a-i fi pe plac, după ce se vor căsători? Nu cred că va reuşi să facă ceva, deşi n-ar fi de loc greu. Soţia lui ar putea fi cea mai fericită femeie sub soare."

Încă n-am spus nimic rău despre intenţia domnului Rochester de-a se însura din interes. Când i-am descope­rit prima oară această intenţie am fost nespus de mirată, îl socotisem un om care nu s-ar fi putut lăsa influenţat de asemenea consideraţii meschine în alegerea tovarăşei de viaţă. Dar cu cât mă gândeam mai mult la educaţia şi poziţia viitorilor soţi, cu atât mă vedeam mai puţin îndreptăţit să-i hulesc pentru nişte idei şi principii ce le fuseseră desigur insuflate încă din copilărie. Cei din clasa lor aveau toţi aceleaşi principii şi presupuneam că au motive să le respecte, motive pe care eu nu le puteam înţelege. Eu socoteam că în locul lui n-aş fi luat alături de mine decât o soţie pe care s-o pot iubi. Dar – îmi ziceam eu – avantajele pe care le-ar avea soţul dintr-o asemenea căsătorie sunt atât de evidente, încât ar fi cu neputinţă ca vreun om să le nesocotească; dacă deci nu toată lumea vede la fel cu mine, înseamnă că există şi alte principii de care eu habar n-am.

Dar şi în alte privinţe deveneam foarte îngăduitoare faţă de stăpânul meu: îi treceam cu vederea toate lip­surile, pe care odinioară le scrutasem cu atâta pătrundere. Pentru ca judecata mea să fie dreaptă, mai înainte mă străduisem să studiez toate laturile caracterului său, să cântăresc ce era bun şi rău în firea lui. Acum nu mai observam nimic rău. Tonul de batjocură care la început mi se păruse respingător, asprimea ce mă înfuriase îmi apăreau acum ca nişte condimente picante într-o mâncare fină: prezenţa lor era înţepătoare, însă lipsa lor ar fi făcut mâncarea fadă. Cât despre expresia înfiorătoare, du­reroasă, şi reală sau descurajată, pe care un observator atent ar fi putut-o vedea lucind din când în când în ochii domnului Rochester, pierind însă înainte de a-i putea măsura ciudata adâncime, cât despre acea expresie nelă­murită ce mă speria şi mă înfiora, ca şi când m-aş fi rătăcit prin nişte munţi vulcanici şi aş fi simţit pământul cutremurându-se şi prăpăstii deschizându-se sub paşii mei, în ce priveşte deci acea expresie pe care o contemplam uneori tăcută şi cu inima palpitând, dar fără să-mi simt vreodată nervii paralizaţi, în loc să doresc a fugi din faţa ei, doream numai să dau ochii cu ea, s-o înfrunt. O soco­team pe domnişoara Ingram fericită, deoarece îmi spu­neam că într-o zi va putea privi în voie în prăpastie, va putea să-i cerceteze tainele, să le analizeze.

În vremea aceea, pe când eu nu mă gândeam decât la stăpânul meu şi la viitoarea lui soţie, nu-i vedeam decât pe ei, nu auzeam decât discuţiile şi nu dădeam atenţie decât mişcărilor lor – ceilalţi musafiri ai domnului Rochester îşi vedeau de interesele şi plăcerile proprii. Doam­nele Lynn şi doamna Ingram îşi urmau consfătuirile so­lemne, aplecându-şi una spre alta turbanele şi mişcându-şi-le numai a mirare, a taină sau groază, după subiectul fle­cărelilor, ca o pereche de păpuşi uriaşe; blânda doamnă Dent vorbea cu buna doamnă Eshton şi amândouă îmi zâmbeau, din când în când, sau îmi aruncau câte un cuvânt binevoitor. Sir George Lynn, colonelul Dent şi doamna Eshton discutau politică sau vorbeau despre justiţie ori despre afacerile comitatului; lordul Ingram o curta pe Amy Eshton; Louise cânta împreună cu unul dintre dom­nii Lynn, iar Mary Ingram asculta cu nepăsare cuvintele galante ale celuilalt. Câteodată toţi, ca printr-o înţelegere, încetau convorbirile spre a privi şi asculta pe principalii actori, căci, la urma urmelor, domnul Rochester şi dom­nişoara Ingram – ca una ce era foarte apropiată de dânsul – alcătuiau viaţa şi sufletul întregii societăţi. Dacă dom­nul Rochester lipsea numai un ceas, toropeala îi cuprindea pe toţi; când se înapoia, conversaţia căpăta un nou avânt şi-şi recâştiga vioiciunea.

Cât de mare era rolul însufleţitor ai prezenţei sale s-a văzut mai ales în ziua când a fost chemat de nişte afaceri la Millcote şi urma să se întoarcă de acolo de-abia seara târziu. Era o după-amiază ploioasă. Oaspeţii îşi propu­seseră să se ducă să viziteze o şatră de ţigani, sosiţi de curând într-o comună dincolo de Hay, dar ploaia îi sili să renunţe la acest proiect. Câţiva bărbaţi se duseră să vadă grajdurile, cei mai tineri jucară biliard cu unele dintre doamne. Lady Ingram şi lady Lynn căutară uşu­rare într-o partidă liniştită de cărţi; Blanche Ingram, după ce respinsese cu tăcerea ei dispreţuitoare unele încercări ale doamnelor Dent şi Eshton de a o atrage în discuţiile lor, începu să fredoneze o romanţă sentimentală, acompaniindu-se la pian; pe urmă se duse să ia din bibliotecă un roman, se trânti cu nepăsare trufaşă pe canapea şi se pregăti să-şi înşele plictiseala cu vraja lecturii. Toată casa era tăcută; doar din când în când răzbăteau hohote vesele de râs din sala de biliard.

Se lăsase seara şi clopotul bătuse, vestind că a sosit timpul ca toată lumea să se îmbrace pentru cină, când mica Adèle, îngenuncheată la picioarele mele, în faţa ferestrei salonului, exclamă:

Voilà monsieur Rochester qui revient!(*2)

*2 Iată că s-a întors domnul Rochester! (fr.)

Mă întorsei: domnişoara Ingram sări de pe sofa şi toată lumea privi pe fereastră, părăsindu-şi diversele îndeletniciri; în aceeaşi clipă se auzi tropot de cal şi un zgomot de roţi pe aleea umedă a castelului. Era o diligenţă.

— Ce i-o fi venit să se întoarcă cu diligenţa? spuse domnişoara Ingram. Când a plecat, călărea pe Mesrour (calul său negru), nu-i aşa? Şi Pilot îl însoţea. Ce-o fi făcut cu animalele?

Spunând aceste cuvinte veni, cu statura-i înaltă şi veşmintele-i bogate, atât de aproape de fereastră, încât fui silită să mă trag repede înapoi. În graba ei nu mă observase, dar când mă văzu, strâmbă dispreţuitoare din nas şi se duse la altă fereastră. Diligenţa se opri. Suru­giul sună şi un domn în costum de călătorie urcă trep­tele de la intrare. Dar nu era domnul Rochester, ci un străin înalt şi elegant.

— Ah, ce porcărie! exclamă domnişoara Ingram. Cine te-a cocoţat la fereastră, maimuţă nesuferită – îi spuse ea Adèlei – ca să dai veşti mincinoase? Spre mine aruncă o privire supărată, ca şi cum eu aş fi fost vinovată de greşeala fetiţei.

În sala cea mare se auziră glasuri şi fu introdus noul-venit. Se înclină înaintea doamnei Ingram, pentru că-i păru cea mai în vârstă dintre doamnele prezente.

— Am impresia că am sosit într-un moment nepo­trivit, doamnă, spuse el. Prietenul meu, domnul Rocheaster, lipseşte. Sosesc însă dintr-o călătorie foarte lungă şi cred că îmi pot îngădui, în temeiul vechii şi strânsei noastre prietenii, să rămân aici până la întoarcerea sa.

Manierele lui erau distinse; accentul însă avea ceva cu totul deosebit. Nu-mi părea tocmai străin, dar nici curat englezesc nu era. Părea să fie de aceeaşi vârstă cu dom­nul Rochester, adică între treizeci şi patruzeci de ani. Dacă chipul nu i-ar fi fost atât de palid, noul-venit ar fi putut trece drept frumos, mai ales la prima vedere. Privit însă mai de aproape, avea ceva neplăcut, sau mai curând îi lipsea ceva ce l-ar fi făcut plăcut. Avea trăsături regulate, dar obosite; ochii mari şi bine conturaţi, dar lipsiţi de viaţă. Asta fu cel puţin impresia pe care o făcu asupra mea.

Sunetul clopotului îi împrăştie pe oaspeţi şi nu revăzui pe străin decât după cină. Nu mai era stingherit, dar fizio­nomia lui îmi plăcu şi mai puţin. Îmi atrase atenţia fiindcă părea totodată dezechilibrată şi lipsită de viaţă; ochii rătăceau fără nici un rost; privirea îi era ciudată, aşa cum nu mai văzusem cu niciodată. Deşi era un bărbat frumos şi destul de plăcut ca înfăţişare, mi se păru res­pingător la culme. Obrazul oval, cu piele netedă, era lip­sit de forţă; nasul acvilin, gura-i rumenă şi mică trădau lipsă de energie, fruntea joasă şi mică nu ascundea nici un gând. Ochii căprui şi tulburi nu exprimau nimic.

Stând în ungherul meu obişnuit, l-am putut vedea bine, căci era luminat în plină faţă de candelabrele de pe cămin. Se aşezase într-un jilţ, lângă cămin şi se trăgea mereu spre foc, ca şi cum i-ar fi fost frig. Îl comparai cu domnul Rochester. Cred că deosebirea nu era mai mare între un gâscan bleg şi un şoim sălbatic, între o oaie blândă şi paznicul ei, dulăul cu blană aspră şi privirea ageră.

Vorbise de domnul Rochester ca de un vechi prieten. Curioasă prietenie! Dovadă vădită a vechiului dicton: "extremele se atrag".

Doi sau trei bărbaţi îl înconjuraseră şi auzeam din când în când crâmpeie din discuţia lor. La început n-am priceput mai nimic. Louise Eshton şi Mary Ingram, care stăteau aproape de mine, mă împiedicau să aud. Şi ele vorbeau de străin, amândouă găsindu-l "bărbat frumos". Louise spunea că e "o făptură încântătoare" şi "că-l adoră"; Mary vorbea despre "nasul lui drăguţ şi gura mică", ce i se păreau de un farmec fără cusur.

— Ce frunte fină! exclamă Louise; o faţă drăgălaşă, fără nici una din încruntările şi neregularităţile pe care nu le pot suferi. Câtă linişte în ochii şi în zâmbetul lui!

Atunci, spre marea mea mulţumire, domnul Henry Lynn le chemă în celălalt capăt al odăii pentru a pune la punct amănuntele cu privire la excursia înspre Hay, pe care o animaseră.

Îmi putui deci concentra atenţia asupra grupului de lângă foc. Am aflat că noul-venit se numea Mason, că debarcase de curând în Anglia, şi că venea dintr-o ţară caldă. Înţelesei atunci culoarea feţei lui şi graba de a se apropia de foc; înţelesei de ce purta o jachetă, chiar şi în casă. Cuvintele Jamaica, Kingston, Spanish Town îmi indicară că locuise în Indiile Occidentale. Mare mi-a fost mirarea când am aflat că acolo îl întâlnise prima, dată pe domnul Rochester. Spuse că prietenului său nu-i plă­ceau căldurile dogoritoare, uraganele şi anotimpurile ploioase din acele ţări. Ştiam de la doamna Fairfax cu domnul Rochester călătorise, dar credeam că se mărginise să cutreiere Europa. Până acum nimic nu m-ar fi putut face să bănuiesc că rătăcise prin ţări atât de depărtate. La asemenea lucruri cugetam, când ceva neaşteptat rupse firul visării mele. Domnul Mason, care tremura de câte ori se întâmpla să se deschidă o uşă, ceru să se pună alţi cărbuni pe focul ce într-adevăr nu mai ardea cu vâlvătăi, dar lăsase un morman de jar ce-şi răspândea încă dogoarea în încăpere. Servitorul, după ce aduse căr­buni, se opri lângă domnul Eshton şi-i şopti ceva. N-am auzit decât aceste cuvinte: "O bătrână... foarte sâcâitoare".

— Spune-i c-o să-nfunde puşcăria, dacă nu o şterge imediat, răspunse magistratul.

— Nu, stai! interveni colonelul Dent. N-o goni, Esh­ton. Poate-o să ne fie de folos. Să cerem mai bine părerea doamnelor. Şi urmă cu glas tare: Doamnelor, voiaţi să mer­geţi să vizitaţi şatra ţigănească de la Hay; Sam spune că una din bătrânele vrăjitoare se află în sala servitorilor şi cere să fie prezentată înaltei societăţi ca să ghicească. Do­riţi s-o vedeţi?

— Colonele, cred că n-o să încurajezi o asemenea înşe­lătorie ordinară! exclamă lady Ingram. Alung-o cum ştii, însă imediat!

— Dar n-o putem face să plece, doamnă, nici eu, nici ceilalţi servitori, spuse Sam. Şi doamna Fairfax e lângă ea şi o roagă să plece, numai că ţiganca s-a instalat în­tr-un jilţ lângă foc şi spune că nimeni n-o s-o facă să plece, până nu i se dă voie să vină aici.

— Şi ce vrea? întrebă doamna Eshton.

— Să le ghicească înaltelor doamne şi domni. A jurat că trebuie să facă asta şi-o să izbutească.

— Dar cum arată? întrebară doamnele Eshlon în­tr-un glas.

— Oh! E grozav de urâtă: neagră ca un corb.

— Atunci e o adevărată vrăjitoare! exclamă Frederick Lynn. Lăsaţi-o să intre!

— Fireşte, răspunse frate-său; ar fi păcat să pierdem asemenea prilej.

— Dragii mei copii, ce vă trece prin cap? exclamă doamna Lynn.

— Nu pot îngădui o purtare atât de nesocotită, adăugă doamna Ingram.

— Adevărat, mămico? Şi totuşi trebuie să îngădui lu­crul ăsta! strigă Blanche cu glas poruncitor, întorcându-se cu scăunelul pianului, pe care stătuse până atunci tăcută, părând că răsfoieşte nişte note. Sunt curioasă să-mi aud norocul. Sam, spune te rog femeii să intre.

— Draga mea Blanche! vino-ţi în fire !

— Ştiu tot ce-ai putea să-mi spui, dar trebuie să-mi împlinesc dorinţa. Hai, grăbeşte-to, Sam!

— Da, da, da! izbucniră tinerii şi fetele; lăsaţi-o să intre. Ne mai distrăm!

Servitorul şovăi încă o clipă.

— Pare o femeie aşa de necioplită! îngână el.

— Pleacă! îi strigă domnişoara Ingram şi Sam ieşi.

Salonul se însufleţi numaidecât; glumele şi ironiile erau în toi când Sam intră din nou.

— Acum nu mai vrea să vină, zise el. Spune că rostul ei nu-i să se arate în faţa unei "turme neştiutoare" (aşa spune ea). Zice că s-o duc numai pe ea într-o odaie unde cei care vor să-şi afle viitorul să intre unul câte unul.

— Vezi, Blanche, domniţa mea, începu lady Ingram, mai face şi nazuri. Fii înţelegătoare, îngeraşul meu scump.

— Du-o în bibliotecă! i-o reteză scurt îngeraşul. Nici eu nu sunt obligată s-o ascult în faţa unei turme ne­ştiutoare. Vreau să fiu singură cu ea. E foc în bibliotecă?

— Da, domnişoară... dar e aşa de gălăgioasă...

— Ţine-ţi gura, idiotule, şi fă ce-ţi poruncesc!

Sam ieşi, după care atmosfera de taină, însufleţirea, aşteptarea înfrigurată cuprinse din nou pe cei de faţă.

— E gata, anunţă servitorul când intră din nou. Vrea să ştie cu cine o să stea mai întâi de vorbă.

— Cred c-ar fi mai bine să arunc eu o privire pe acolo, înainte de-a le lăsa pe doamne să intre, opină co­lonelul Dent.

— Spune-i, Sam, că va veni un domn. Sam ieşi, dar reveni repede.

— Nu vrea să primească domni; să nu se ostenească nici unul degeaba. Apoi adăugă, de-abia stăpânindu-şi un zâmbet: Nu vrea să vorbească decât cu tinerele nemări­tate.

— Să ştii că are gust, pe cinstea mea! exclamă Henry Lynn.

Domnişoara Ingram se ridică atunci, solemnă.

— Mă duc eu întâi, spuse ea cu tonul firesc al unui ge­neral înfrânt care face o ultimă tentativă desperată de a-şi strânge ostaşii spre a încerca să iasă din încercuire.

— Dar, draga mea! scumpa mea! stai puţin! gândeşte-te bine! exclamă doamna Ingram.

Blanche trecu însă, liniştită, prin faţa lady-ei Ingram, ieşi într-o tăcere solemnă pe uşa deschisă de colonelul Dent şi o auzirăm intrând în bibliotecă.

Urmă o oarecare tăcere. Lady Ingram crezu că e cazul să-şi frângă mâinile, ceea ce şi făcu; Amy spuse că ea n-ar îndrăzni niciodată aşa ceva; Amy şi Louise râdeau pe ascuns, dar păreau cam speriate.

Clipele treceau foarte încet. Se scurse un sfert de ceas, fără să se mai audă uşa bibliotecii deschizându-se; în sfârşit, domnişoara Ingram se întearse, trecând pe sub arcada sufrageriei.

Va râde? Va lua totul în glumă? Toţi ochii se aţintiră curioşi asupra ei. Şi ea răspunse tuturor printr-o pri­vire tăioasă, rece. Nu era nici veselă, nici emoţională. Păşi ţeapănă spre locul ei şi se aşeză în tăcere.

— Ei, Blanche, ce-ai să ne spui? întrebă lordul In­gram.

— Ce ţi-a spus, surioară? întrebă şi Mary.

— Ce crezi despre ea? Cum te simţi? Ghiceşte în­tr-adevăr norocul? se minunară domnişoarele Eshlon.

— Ei, ei, oameni buni, răspunse domnişoara Ingram, nu mă luaţi aşa repede. E drept că-i foarte simplu să vă trezească cineva curiozitatea şi chiar şi mai simplu să tragă foloase din credulitatea dumneavoastră. După im­portanţa pe care-o daţi toţi, chiar şi buna mea mamă, acestor lucruri, se vede limpede că sunteţi absolut con­vinşi c-avem în casă o vrăjitoare veritabilă, o prietenă intimă a diavolului. Eu n-am văzut însă decât o ţigancă vagaboandă, care a studiat chiromancia pe-apucate şi care mi-a spus ce spun totdeauna oamenii din breasla asta Acum mi-am împlinit un capriciu şi cred că domnul Eshton ar face bine s-o ia pe cotoroanţă şi s-o arunce mâine la închisoare, aşa după cum a ameninţat-o.

Domnişoara Ingram luă o carte, se rezemă de spe­teaza fotoliului ei şi puse astfel capăt oricărei discuţii. O cercetai aproape o jumătate de ceas: în tot timpul acesta nu întoarse nici o singură pagina; faţa i se în­tuneca, devenea din ce în ce mai încruntată şi trăda tot mai mult o amară dezamăgire. Se vede că nu fusese încântată de cele ce i se spuseseră; tăcerea şi proasta dispoziţie prelungită îmi dovedeau, în ciuda nepăsării ei prefăcute, că dădea mare importanţă spuselor ghicitoarei.

Între limp, Mary Ingram, Amy şi Louise Eshton spu­seră ca n-ar îndrăzni să meargă singure, dar că voiau to­tuşi s-o vadă pe ghicitoare; începură negocieri prin in­termediul ambasadorului Sam, care se duse şi se întoarse de atâtea ori, încât cu siguranţă că-l dureau picioarele. În cele din urmă, după multe nazuri, neînduplecata sibilă le dădu voie celor trei fete să se prezinte împreună în faţa ei.

Vizita lor nu fu la fel de liniştită ca aceea a domni­şoarei Ingram. Se auzeau din când în când chicotiri ner­voase şi ţipete scurte. După vreo douăzeci de minute, deschiseră repede uşa şi trecură în fugă prin sala cea mare, ca şi cum şi-ar fi ieşit din fire de spaimă.

— Nu e lucru curat cu dânsa! exclamară toate îm­preună. Ne-a spus atâtea lucruri! Ştie tot despre noi!

Cu aceste cuvinte, căzură gâfâind pe scaunele aduse în grabă de domnii cei tineri.

Li se ceru să vorbească mai lămurit. Atunci spuseră că vrăjitoarea le-a adus aminte ce-au făcut şi ce-au spus când erau copii, că le vorbise despre cărţile şi bibelourile ce se aflau în budoarele lor şi despre darurile primite de la diferite rude; spuseră de asemenea că vrăjitoarea le cunoştea până şi gândurile şi că şoptise la urechea fie­căruia ce lucru dorea mai mult pe lume şi numele fiinţe pe care o iubea înainte de orice.

Tinerii domni cerură bineînţeles lămuriri mai ales, asupra ultimelor două puncte; drept răspuns la indis­creţia lor, fetele nu putură însă decât să roşească, să strige, să se înfioare şi să chicotească. În vremea asta mamele le ofereau săruri, le făceau vânt cu evantaiele şi-şi exprimau întruna regretul că ele, ca mame şi mai bătrâne, nu fuseseră ascultate; cei mai în vârstă râdeau, iar tinerii căutau să fie cât mai curtenitori cu frumoasele căzute în asemenea tulburare.

În mijlocul acestui tumult, pe când eram absorbită de cele ce se petreceau în jurul meu, cineva tuşi uşor în apropiere. Mă întorsei şi-l văzui pe Sam.

— Vrăjitoarea spune că în odaie mai e o fată căreia nu i-a vorbit încă şi a jurat că nu pleacă înainte de-a o vedea. Eu cred că de dumneata trebuie să fie vorba, căci altcineva nu mai e. Ce să-i spun?

— O, mă duc la ea! răspunsei.

Eram foarte mulţumită cu mi se oferea pe neaşteptate prilejul de a-mi potoli curiozitatea atât de aţâţată. Am ieşit din odaie, fără să mă vadă nimeni, fiindcă toata lumea se ocupa de cele trei fete încă foarte emoţionate, şi-am închis încet uşa în urma mea.

— Dacă doreşti, domnişoară, îmi spuse Sam, am să te aştept în sală; dacă ţi-e cumva frică, mă chemi şi vin îndată.

— Nu, Sam, întoarce-te la bucătărie; nu mi-e frică de ea.

Şi nici nu-mi era: mă aflam însă tulburată şi îm­pinsă de curiozitate.