Read synchronized with  Chinese  English  French  German  Italian  Portuguese  Russian  Spanisch 
Jane Eyre.  Charlotte Bronte
Capitolul 17.
< Prev. Chapter  |  Next Chapter >
Font: 

Trecu o săptămână fără să vină vreo ştire de la domnul Rocheaster, trecură zece zile şi el tot nu se înapoiase. Doamna Fairfax îmi spuse că nu s-ar mira dacă de la Leas, el s-ar duce de-a dreptul la Londra, iar de acolo pe continent şi n-ar mai da tot anul pe la Thornfield; nu rareori se întâmplase să pără­sească la fel de repede şi pe neaşteptate castelul. Auzind-o vorbind astfel, simţeam cum un fior şi o sfârşeală ciudată îmi cuprind inima. Încercam în acele momente un amarnic simţământ de dezamăgire, dar, adunându-mi gândurile şi amintindu-mi principiile la care hotărâsem să mă rezum, îmi veneam imediat în fire. Şi fu uimitor cât de repede izbutii să-mi stăpânesc prostia trecătoare şi să alung gândul că faptele domnului Rochester puteau prezenta în vreun fel un interes atât de vital pentru mine.

Şi am acceptat asta nu îmbrăţişând ideea slugarnică a inferiorităţii mele faţă de dânsul, ci dimpotrivă, spunându-mi; "Între tine şi stăpânul Thornfieldului nu poate exista altă legătură decât leafa ce ţi-o datorează pentru lecţiile predate pupilei sale şi recunoştinţa ce se cade să i-o porţi datorită bunătăţii şi respectului pe care – dacă-ţi faci da­toria – ai dreptul să le aştepţi din parte-i. Fii sigură că domnul Rochester nu poate admite în mod serios decât această unică legătură între tine şi el. De aceea, nu fă din stăpânul tău obiectul celor mai gingaşe sentimente, al admiraţiei, al frământarilor şi altor simţăminte ale tale de aceiaşi fel. Nu eşti de-un rang cu el; nu trebuie să încerci să-ţi părăseşti casta; trebuie să te respecţi în­deajuns ca să nu risipeşti toată dragostea inimii tale, sufletul şi tăria ta, acolo unde un asemenea dar nu poate, fi primit şi nu poate fi întârnpinat decât cu dispreţ."

Îmi făceam zilnic datoria păstrându-mi toată liniştea. Dar, din când în când, îmi treceau vag prin minte motive pentru care s-ar fi cuvenit să părăsesc Thornfieldul ; fără să vreau, ticluiam anunţuri şi mă gândeam ce ar fi de făcut ca să plec de-aici. Nu socoteam necesar să stă­vilesc aceste gânduri. S-ar putea ca ele să încolţească şi să dea roade într-o zi.

Trecuseră aproape cincisprezece zile de la plecarea domnului Rochester, când doamna Fairfax primi o scri­soare.

— E de la stăpân, spuse ea privind adresa expedito­rului. Acum cred că vom şti dacă se întoarce sau nu.

Pe când rupea sigiliul şi citea scrisoarea, eu îmi beam cafeaua (ne aflam la micul dejun). Era fierbinte şi fu pentru mine un mijloc de a explica roşeaţa ce-mi aco­perise brusc obrazul. Dar nu mă ostenii să-mi explic pentru ce-mi tremura mâna şi pentru ce fără să vreau vărsasem jumătate din cafea în farfurioară.

— Eu mă plâng câteodată că suntem prea liniştite aici, spuse doamna Fairfax, urmând să ţină scrisoarea în faţa ochelarilor. Acum o s-avem însă destulă treabă, cel puţin pentru câtva timp.

Înainte de a-mi îngădui să cer o lămurire, legai şi­retul de la şorţul Adèlei, care se desfăcuse; după ce i-am turnat altă ceaşcă de lapte şi i-am dat încă o bucată de cozonac, am spus cu nepăsare:

— Probabil că domnul Rochester n-o să se înapoieze prea curând...

— Ba da. Soseşte peste trei zile, adică joia viitoare, şi nu vine singur. Aduce cu el o droaie de musafiri. Ne cere să pregătim cele mai frumoase camere de culcare din castel; biblioteca şi salonul trebuie dereticate. Îmi mai scrie să tocmesc oameni de la hanul din Millcote sau de unde ştiu, să ajute la bucătărie. Doamnele îşi vor aduce cameristele, iar bărbaţii feciorii; o să fie casa ticsită de lume.

Doamna Fairfax îşi înghiţi repede dejunul şi plecă zo­rită să înceapă pregătirile.

În cele trei zile care urmară, fură într-adevăr multe de făcut, aşa cum prevăzuse ea.

Odăile de la Thornfield mi se păruseră foarte curate şi bine rânduite, dar se pare că mă înşelasem. Sosiră încă trei servitoare noi să le ajute pe celelalte; totul fu frecat şi periat; tapetele fură spă­late, covoarele bătute, oglinzile şi candelabrele lustruite, tablourile date jos şi puse la loc, focurile aprinse în odăi, plăpumile de puf lăsate să se aerisească, cearceafurile puse să se usuce lângă cămin. Nici până atunci, nici de atunci încoace n-am mai văzut aşa ceva. Adèle alerga nestingherită prin mijlocul acestei harababuri. Pregătirile de tot felul şi gândul că va vedea atâta lume o bucurau la culme. Ceru ca Sophie să-i controleze toaletele, cum îşi numea ea rochiile, să le cureţe şi să le repare pe cele passées şi să le aranjeze pe celelalte. Tot timpul dădea buzna în odăi, sărea pe paturi, se trântea pe saltele, clădea grămezi de perne şi perniţe în faţa focurilor uriaşe care duduiau în cămine. De lecţii era scutită. Doamna Fairfax mă ru­gase s-o ajut, aşa că îmi petreceam toată ziua prin cămări, ajutând-o (sau stânjenind-o) pe ea şi pe bucătăreasă. Învăţam să fac tortă, plăcinte, aluat franţuzesc, să pregă­tesc vânatul şi să garnisesc platourile cu desertul.

Musafii erau aşteptaţi să sosească joi înainte de cină, adică pe la şase. În acest timp n-am avut vreme să-mi hrănesc himerele şi cred că afară de Adèle nimeni n-a fost mai harnică şi mai veselă decât mine. Totuşi, câteodată veselia mea se curma şi fără să vreau mă lăsam pradă îndoielii, presimţirilor negre şi închipuirilor pesimiste. Asta se întâmpla mai ales când vedeam uşa scării de la catul al treilea (în ultima vreme uşa aceasta fusese tot­deauna închisă) deschizându-se încet şi pe Grace Poole cu bonetă, şorţ alb şi şal, lunecând tiptil de-a lun­gul coridorului, călcând fără zgomot cu papucii ei vătuiţi, ca să intre în dormitoarele răvăşite să spună poate ceva unei servitoare: cum să frece mai bine un grătar, să cu­reţe marmura căminului sau să scoată petele de pe tapete. O dată pe zi, cobora la masă în bucătărie, trăgea domol dintr-o pipă, lângă cămin, şi se întorcea în odaia ei, tristă, tăcută şi singuratică, luând cu ea drept orice alinare o cană de bere. Din douăzeci şi patru de ceasuri, nu-şi petrecea decât unul cu servitoarele; restul timpului rămânea în vreo odaia scundă cu tavan de stejar, de la catul al trei­lea; acolo şedea şi cosea, singură ca un osândit în tem­niţa lui.

Dar lucrul care mi se părea cel mai straniu dintre toate era că în casa asta nimeni, afară de mine, nu se sinchisea şi nu se minuna de obiceiurile ei. Nimeni nu vorbea despre ea şi nu se întreba ce face; nimeni nu o compătimea pentru singurătatea şi izolarea ei. Într-o zi am prins un crâmpei de convorbire între Leah şi o femeie tocmită cu ziua. Vorbeau despre Grace. Leah a spus ceva, dar n-am auzit ce, iar femeia a răspuns:

— Are leafă bună, nu-i aşa?

— Da, zise Leah. Aş vrea să am şi eu atâta; nu că mă plâng de leafă – se plăteşte bine la Thornfield – dar doamna Poole are cel puţin de cinci ori mai mult ca mine şi pune deoparte. La fiecare trei luni duce bani la banca din Millcote. Nu m-aş mira sa aibă destul ca să poată duce o viaţă fără grijă dacă ar vrea să-şi lase serviciul. Dar cred că s-a obişnuit aici. Şi pe urmă n-are nici patruzeci de ani, e voinică şi poate să facă multe. Nu-i încă aşa de bătrână ca să se lase de muncă.

— Cred că e o slujnică bună, urmă femeia.

— Ah! ştie mai bine decât oricare alta tot ce are de făcut, răspunse Leah, pe un ton plin de înţeles. N-ar putea face oricine ce face ea oricât i-ai plăti.

— O, asta nu! adăugă cealaltă. Eu mă mir că stăpânul...

Femeia ar fi continuat, dar Leali mă zări şi-i făcu numaidecât semn cu cotul.

— Nu ştie? întrebă, în şoaptă abia auzită, femeia.

Leah clătină din cap şi convorbirea încetă. Aflasem dar că la Thornfield era o taină şi că acea taină eu nu trebuia s-o cunosc.

Sosi şi joia. Cu o seară înainte pregătirile fuseseră încheiate şi totul fusese pus la punct: covoarele aşezate, perdelele atârnate, păturile de o albeaţă strălucitoare în­tinse, mesele de toaletă rânduite, mobilele şterse, vasele pline de flori; încăperile şi saloanele radiau de prospe­ţime şi strălucire. Holul principal fusese de asemenea curăţat. Pendula cea mare lustruită cu grijă, scara, balus­trada luceau ca sticla; în sufragerie, bufetul strălucea de atâta argintărie; flori exotice îşi răspândeau parfumul în salon şi salonaş.

După-amiază, doamna Fairfax îşi puse cea mai fru­moasă rochie de atlaz negru, mănuşile şi ceasul de aur, căci era datoria ei să-i primească pe oaspeţi şi să le con­ducă pe doamne în odăile lor. Adèle voia să se îmbrace şi ea, deşi nu credeam că va fi chemată în ziua aceea spre a fi prezentată doamnelor. Totuşi, dorind să-i fac pe plac, am dat voie Sophiei să-i pună una din rochiile ei scurte şi albe de muselin. Eu nu-mi schimbai toaleta. Eram încredinţată că nu voi fi chemată să părăsesc sanctuarul sălii de studiu, căci devenise pentru mine un sanctuar – "un adăpost foarte plăcut în vremuri de res­trişte".

Fusese o zi senină şi blândă de primăvară, una dintre acele zile care, spre sfârşitul lui martie sau începutul lui aprilie, se înalţă luminoase deasupra pămânlului ca nişte crainici ai verii. Desenam, şi, fiindcă seara era caldă, stăteam cu ferestrele deschise, în sala de studiu.

— E destul de târziu, spuse doamna Fairfax, intrând în cameră cu rochia ei foşnitoare. Îmi pare bine că am poruncit ca să fie servită cina cu un ceas mai târziu decât mi-a cerut domnul Rochester; uite că e trecut de şase. Am trimis pe John să vadă dacă nu zăreşte ceva venind fiindcă de la porţile parcului se vede o bucată bună din drumul spre Millcote.

Se duse la fereastră.

— Uite-l că vine, spuse ea. Apoi, aplecându-se în afară: Ei, John, ce s-aude?

— Vin, doamnă, fu răspunsul. În zece minute sunt aici.

Adèle fugi la fereastră. Eu o urmai, căutând să stau în aşa fel încât să fiu ascunsă de perdea şi să văd fără să fiu văzută.

Cele zece minute ale lui John mi se părură foarte lungi, dar în cele din urmă se auzi uruit de roţi. Patru călăreţi galopau înainte pe alee; în spatele lor veneau două tră­suri descoperite, în care zării fluturând văluri şi unduind pene. Doi dintre călăreţi erau tineri şi arătoşi; în cel de-al treilea îl recunoscui pe domnul Rochester şi pe Mesrour, calul său negru, însoţit de Pilot, care alerga în faţa lui. Alături de el călărea o femeie tânără şi ei doi erau în fruntea convoiului. Costumul ei de călărie, roşu ca purpura, ajungea aproape la pământ, vălul lung flutura în adierea vântului; prinse în cutele transparente ale vălului, străluceau inele bogate de păr, negre ca pana corbului.

— Domnişoara Ingram! exclamă doamna Fairfax şi coborî repede.

Călăreţii, gonind mai departe, au cotit în curând după colţul casei şi nu i-am mai putut vedea. Adèle se rugă să fie lăsată să coboare, dar o luai pe genunchi şi o făcui să înţeleagă că sub nici un cuvânt nu-i era îngăduit să se arate doamnelor, decât dacă tutorele ei va trimite s-o cheme, iar dacă acesta ar vedea-o îngăduindu-şi astfel de lucruri, cu siguranţă că ar fi foarte supărat. După ce ascultă spusele mele, vărsă câteva lacrimi adevărate – dar eu luai îndată o înfăţişare serioasă şi atunci îşi şterse ochii.

Din sala cea mare venea un murmur vesel. Glasurile groase ale bărbaţilor şi accentele argintii ale doamnelor se îmbinau plăcut. Dar, deşi nu vorbea tare, vocea răsu­nătoare a stăpânului Thornfieldului urând bun venit oas­peţilor se deosebea dintre toate celelalte. Apoi paşi uşori urcară scara, se auziră foşnete, râsete vesele pe sală, uşi ce se deschideau şi se închideau şi – câtva timp – tăcere deplină.

Elles changent de toilettes(*1), spuse Adèle, care, ascultând cu atenţie, urmărise fiece mişcare; apoi oftă. Chez maman, continuă ea, quand il y avalt du monde, je les suivais partout au salon et a leurs chambres; souvent je regardais les femmes de chambre coiffer et habiller les dames et c'etait amusant: comme cela on apprend.(*2)

*1 Îşi schimbă toaletele (fr.)

*2 Când mama avea musafiri, mă ţineam pretutindeni după ei, în salon şi prin camerele lor; adeseori, priveam cum cameristele coafează şi îmbracă pe doamne şi era atât de plăcut! Aşa am în­văţat multe (fr.)

— Nu ţi-e foame, Adèle?

Mais oui, mademoiselle; voilà cinq ou six heures que nous n'avons pas mangé.(*3)

*3 Ba da, domnişoară. Au trecut cinci sau şase ore de când n-am mâncat (fr.)

— Atunci o să profit de faptul că doamnele s-au re­tras şi o să cobor să-ţi aduc ceva de mâncare.

Ieşind cu băgare de seamă din adăpostul meu, am coborât pe scara de serviciu ce ducea de-a dreptul la bu­cătărie. Acolo, toată lumea se agita; supa şi peştele dă­deau în fiert, bucătarul se apleca peste crătiţi, cuprins de un neastâmpăr ce ameninţa să-l mistuie. În sala ser­vitorilor, doi vizitii şi trei feciori şedeau lângă foc; ca­meristele erau, desigur, ocupate cu stăpânele lor; oamenii care fuseseră tocmiţi de la Millcote roboteau peste tot locul. Străbătând acest haos, am ajuns în sfârşit la că­mară, de unde am luat un pui rece, câteva tarte, o pâine, vreo două farfurii, un cuţit şi o furculiţă şi, cu prada aceasta, operai o retragere grabnică. Ajunsesem în cori­dor şi tocmai închisesem uşa scării, când un zgomot mă preveni că doamnele ieşeau din odăi. Nu puteam ajunge în sala de studiu fără să trec pe lângă câteva din odăile lor şi riscam să fiu văzută cu încărcătura mea de provizii, aşa că mă oprii tăcută locului, la capătul coridorului, care era totdeauna întunecat, fiind lipsit de ferestre, iar acum cu totul în beznă, deoarece soarele apusese şi se lă­sase amurgul.

Toate doamnele acelea frumoase ieşiră în curând din odăi, unele după altele, vesele şi cu veşminte străluci­toare. Se strânseră o clipă în capătul coridorului, pe când eu stăteam ascunsă în celălalt, şi vorbiră cu vioiciune po­tolită. Coborâră scara, fără zgomot, ca un nor luminos ce se lasă de pe deal. Apariţia aceasta colectivă mă uimea prin eleganţa ei distinsă, aşa cum nu mai văzusem eu vreodată.

Adèle privea prin uşa întredeschisă a sălii de studiu.

— Ce doamne frumoase! exclamă ea pe englezeşte. Oh! ce mulţumită aş fi să fiu şi eu cu ele! Crezi că, după cină, domnul Rochester o să trimită să ne cheme?

— Nu cred. Domnul Rochester trebuie să se îngri­jească de altele. Nu te mai gândi azi la doamne; poate ai să le vezi mâine. Până atunci, mănâncă.

Îi era tare foame, aşa că un timp atenţia îi fu acapa­rată de pui şi prăjituri. Făcusem bine că mă dusesem să aduc ceva de mâncare, căci altfel Adèle cu mine şi cu Sophie, pe care o poftii să împartă masa noastră, am fi rămas flămânde. Cei de jos erau prea ocupaţi ca să se mai gândească şi la noi. Trecuse de nouă când se strânse desertul şi la zece se mai auzeau valeţii aducând şi scoţând tăvile şi ceştile cu cafele. Am dat voie Adèlei să se culce mult mai târziu decât de obicei, fiindcă spusese că n-ar putea dormi cât timp jos se vor deschide şi închide uşile şi va forfoti lumea "Şi pe urmă, adăugă ea, domnul Rochester ar putea să mă cheme când voi fi dezbrăcată, et alors quel domage(*4).

*4 Şi ce păcat ar fi! (fr.)

I-am spus câte poveşti a poftit, apoi, ca s-o distrez, am scos-o pe coridor. Lampa din sala cea mare era acum aprinsă, aşa încât, aplecându-se peste balustradă, Adèle putea să vadă servitorii trecând. Târziu, se auziră acor­duri răsunând în salon, unde fusese mutat pianul. Ne aşezarăm amândouă pe scară să ascultăm. Un glas se îm­bină în curând cu vibraţiile puternice ale instrumentului. Cânta o femeie, cu voce dezmierdătoare. Solo-ul fu urmat de un duo, apoi cântecul fu reluat de mai multe voci. Din când în când zumzetul unor conversaţii vesele ajungea până la noi.

Am ascultat mult timp. Deodată mi-am dat seama că urechea mea prinde toate glasurile şi caută să deosebească, în mijlocul acelor sunete nelămurite, vor­bele domnului Rochester; şi când am izbutit (destul de iute de altfel) m-am străduit să înţeleg cuvintele pe care depărtarea le făcea nedesluşite.

Ceasornicul bătu unsprezece. Mă uitai la Adèle, care-şi rezemase capul de umărul meu; ochii i se închi­deau. O luai în braţe, o dusei la pat şi o culcai. Când oaspeţii se retraseră, era aproape unu.

Ziua următoare a fost tot atât de frumoasă. Oaspeţii făcură o excursie prin împrejurimi. Plecară devreme, unii călări, alţii în trăsură. I-am văzut când au plecat şi când s-au întors. Dintre doamne, numai domnişoara Ingram călărea, ca şi în ajun, şi tot ca în ajun domnul Rochester galopa alături de ea; amândoi se ţineau cam la o parte de ceilalţi oaspeţi. Îi atrasei atenţia doamnei Fairfax, care era cu mine la fereastră, asupra acestui amănunt.

— Spuneai ieri, îi zisei eu, că nu ţi se pare cu putinţă să-i vezi căsătoriţi; dar priveşte şi dumneata dacă dom­nul Rochester n-o preferă tuturor celorlalte.

— Da, fără îndoială că o admiră.

— Dar şi ea îl admiră, adăugai eu. Uită-te cum se apleacă să-i vorbească la ureche. Aş vrea să-i văd faţa; până acum nu i-am putut-o nici măcar zări.

— Ai s-o vezi deseară, răspunse doamna Fairfax. I-am spus domnului Rochester cât de mult dorea Adela să le vadă pe doamne şi el mi-a răspuns: "Atunci să vină în salon după cină şi roag-o pe domnişoara Eyre s-o înso­ţească".

— Da, a făcut-o din simplă politeţe, dar fii sigură că n-am să mă duc, răspunsei eu.

— I-am spus că nu eşti obişnuită cu lumea şi că n-o să-ţi placă să apari în faţa atâtor străini, dar mi-a răs­puns în felul său repezit: "Prostii! Dacă se împotriveşte, spune-i că doresc foarte mult să vină şi dacă tot nu vrea, spune-i că am să vin s-o aduc".

— N-am să-l fac să se ostenească. Am să mă duc, dacă nu se poate altfel; dar nu-mi face nici o plăcere. Ai să fii şi dumneata acolo, doamnă Fairfax?

— Nu. Eu am cerut să fiu scutită şi mi s-a îngăduit. Uite cum trebuie să faci ca să eviţi o intrare ceremoni­oasă, care de fapt e lucrul cel mai neplăcut. Te duci în salon când nu e nimeni acolo, înainte ca doamnele să se retragă de la masă, şi te aşezi într-un colţ mai ferit. Nu va trebui să rămâi multă vreme după venirea bărbaţilor, afară numai dacă o să te simţi foarte bine. Altminteri e de-ajuns să te vadă domnul Rochester şi după aceea te poţi strecura afară, că nimeni n-o să bage de seamă.

— Crezi că musafirii vor sta mult la castel?

— O săptămână sau două, în nici un caz mai mult. După vacanţa de Paşti, Domnul George Lynn, care a fost ales deputat de Millcote, va trebui să se înapoieze în oraş. Cred că domnul Rochester îl va însoţi, fiindcă şi aşa a stat prea mult la Thornfield.

Vedeam cu oarecare teamă cum se apropia clipa când trebuia să intru în salon cu eleva mea. De când aflase că va fi prezentată doamnelor, Adèle se legănase într-o nesfârşită încântare şi nu se linişti decât atunci când Sophie începu s-o îmbrace. După ce părul îi fu aranjat în bucle strălucitoare, după ce-şi puse rochia de atlaz trandafiriu, mănuşile de dantelă neagră şi un cordon lung în jurul taliei, căpătă o înfăţişare serioasă ca a unui judecător. N-a fost nevoie să-i atrag luarea-aminte să nu-şi boţească rochia: după ce fu îmbrăcată, se aşeză cu bă­gare de seamă pe scăunaşul ei, ridicându-şi cu atenţie rochia, de teamă să nu-şi mototolească volănaşele. Îmi făgădui să nu se mişte până când n-o să fiu şi eu gata. Găteala mea nu ţinu mult. Îmbrăcai îndată rochia cea mai bună, cea de mătase cenuşie, cumpărată pentru nunta domnişoarei Temple, şi pe care n-o mai purtasem niciodată de atunci, mă pieptănai iute, îmi pusei singura mea bijuterie, broşa cu perlă, şi coborârăm.

Din fericire nu era nevoie să trecem prin sufragerie – unde se aflau cu toţii la masă – ca să intrăm în salon, unde nu era nimeni. Focul ardea tăcut în căminul de marmură şi lumînările de ceară străluceau singuratice în mijlocul florilor minunate ce împodobeau mesele. Salo­nul era despărţit de sufragerie numai printr-o perdea roşie. Totuşi, oaspeţii vorbeau atât de încet, încât nu se putea auzi decât un murmur uşor.

Adèle, care părea că se află încă sub impresia solem­nităţii momentului, se aşeză, fără să spună un cuvânt, pe taburetul pe care i-l arătai. Eu m-am retras într-un fo­toliu lângă fereastră şi, luând o carte de pe masă, am încercat să citesc. Adèle îşi trase scăunelul la picioarele mele şi, după câtva timp, îmi atinse genunchiul.

— Ce-i, Adèle? o întrebai.

Est-ce que je ne puis prendre une seule de ces fleurs magnifiques, mademoiselle? Seulement pour completer ma toilette.(*5)

*5 N-aş putea să iau una din florile astea minunate, domni­şoară? Numai ca să-mi completez toaleta (fr.)

— Te gândeşti prea mult la toaletă, Adèle. Totuşi, o să-ţi dau o floare, şi luând un trandafir dintr-un vas i-l prinsei de cordon.

Fetiţa scoase un oftat de nespusă mulţumire, ca şi cum acea bucurie ar fi umplut cupa fericirii sale. Mi-am întors faţa să-mi ascund un zâmbet pe care nu mi-l putui stăpâni. Era ceva caraghios şi trist deopotrivă în evlavia înnăscută a acestei mici pariziene pentru tot ce era în legătură cu îmbrăcămintea.

Deodată am auzit în odaia vecină zgomotul lin făcut de mai multe persoane care se ridicau de la masă. Dra­peria fu dată la o parte şi zării sufrageria, al cărei candelabru răspândea o lumină vie asupra argintului şi cris­talului unui minunat serviciu de desert ce acoperea o masă lungă. Un grup de doamne apăru sub boltă; in­trară, şi draperia căzu după ele.

Erau doar opt, dar, fără să-mi dau seama de ce, când intrară mi se părură cu mult mai multe. Unele erau foarte înalte, multe din ele îmbrăcate în alb şi toate înveşmântate în rochii largi, care le făceau mai impună­toare, aşa cum ceaţa face ca luna să pară mai mare. Mă ridicai şi le salutai. Una sau două îmi răspunseră printr-o mişcare din cap. Altele se mulţumiră să mă pri­vească.

Păşiră care încotro în încăpere. Sprinteneala mişcări­lor le făcea să semene cu nişte păsări albe. Unele se to­lăniră pe canapele şi pe divane, altele se aplecară să se uite la flori şi cărţile răspândite pe mese, în sfârşit mai multe dintre ele alcătuiră un grup în jurul focului şi în­cepură să vorbească încet, dar limpede, aşa cum se părea că sunt obişnuite.

Am aflat mai târziu cum se numeau şi pot de pe acum să le spun pe nume.

Era, mai întâi, doamna Eshton cu două din fiicele ei. Se vedea limpede că fusese frumoasă pe vremuri şi se ţinea încă bine. Cea mai mare dintre fete, Amy, era scundă. Avea un obraz ale cărui trăsături trădau o nai­vitate copilăroasă; dar felul ei de a se purta părea totuşi destul de rafinat. Rochia de muselină albă şi cordonul albastru îi veneau bine. Soră-sa, Louise, era mai înaltă şi cu o înfăţişare mai elegantă; figura ei foarte drăgă­laşă făcea parte dintre acelea pe care francezii le numesc minois chiffonne(*6). Amândouă surorile erau frumoase ca nişte crini.

*6 Drăguţă, deşi cu trăsături neprofilate(fr)

Lady Lynn era o femeie de patruzeci de ani, înaltă şi voinică, dreaptă şi cu privirea semeaţă. Purta o rochie bogată de atlaz cu ape, o pană albastră ca azurul şi o diademă de pietre preţioase, care-i scotea în relief stră­lucirea părului negru.

Doamna colonel Dent nu arăta tot atât de impună­toare, dar avea mai multă distincţie. Era subţire, cu faţa blândă şi palidă, cu părul blond. Îmi plăcură mai mult rochia ei de atlaz negru, eşarfa de dantelă străină şi cele câteva perle decât strălucirea de curcubeu a nobilei lady Lynn.

Dar cele mai distinse – poate din pricină că erau mai înalte din întreg grupul – erau trei: văduva lady In­gram şi cele două fiice ale ei, Blanche şi Mary. Câteşitrele aveau statură semeaţă. Văduva părea să aibă între pa­truzeci şi patruzeci şi cinci de ani: talia-i era încă zveltă şi părul negru, sau cel puţin aşa arăta la lumina candelabrului. Dinţii parcă-şi păstraseră toată albeaţa. Ţinând seama de vârsta ei, trebuia să treacă în ochii tuturor drept o femeie foarte frumoasă. Şi chiar era. Dar în în­treaga ei ţinută şi în expresia ei se citea o trufie aproape nesuferită. Avea trăsături romane şi o bărbie dublă ce se contopea cu gâtul, ca un stâlp. Aceste trăsături îmi părură nu numai umflate şi încruntate, ci chiar brăzdate de mândrie, o mândrie ce o făcea să ţină capul aşa de drept, încât părea încremenită; pe deasupra, ochii îi erau sălbatici şi răi de-mi aminteau de cei ai doamnei Reed. Mes­teca fiecare cuvânt. Avea un glas profund, un ton pompos, sentenţios – într-un cuvânt, de nesuferit. Datorită unei rochii de catifea stacojie şi unui şal indian cu ţesătură de aur, pe care-l purta ca pe un turban, credea pesemne că are măreţia unei împărătese.

Blanche şi Mary erau tot atât de înalte ca şi ea şi drepte ca nişte plopi. Mary era prea slabă pentru sta­tura ei, dar Blanche era modelată ca o Diană. O cerce­tai – desigur – cu o deosebită atenţie: mai întâi doream să ştiu dacă înfăţişarea ei se potrivea cu cele ce-mi spu­sese doamna Fairfax; apoi dacă semăna cu miniatura pe care o făcusem din închipuire; în al treilea rând – măr­turisesc! – dacă exista în ea ceva care să-i placă dom­nului Rochester.

Era întocmai cum mi-o descrisese doamna Fairfax şi cum o pictasem eu. Recunoscui talia aceea nobilă, umerii rotunzi, gâtul graţios, ochii şi buclele negre, despre care îmi vorbise doamna Fairfax. Dar faţa? La faţă semăna cu mama ei; era lady Ingram mai tânără şi fără zbârcituri; aceeaşi frunte joasă, aceleaşi trăsături trufaşe, ace­eaşi mândrie, mai puţin încruntată însă. Râdea mereu. Avea un râs batjocoritor, ca şi expresia obişnuită a buzelor arcuite, dispreţuitoare.

Se spune că geniul e conştient de sine însuşi. Nu ştiu dacă domnişoara Ingram era un geniu, dar desigur că îşi preţuia chiar prea mult valoarea. Începu să discute despre botanică împreună cu blânda doamnă Dent. Se pare însă că doamna Dent nu studiase această ştiinţă, deşi – după cum spunea – îi plăceau florile, "mai ales cele sălbatice". Domnişoara Ingram o studiase şi înşira plină de îngâmfare tot ce ştia. Observai că lua, cu oarecare îndemânare, cam în râs neştiinţa doamnei Dent; batjocura ei putea fi îndemânatică, dar oricum, nu dovedea o fire bună. Cântă la pian; execuţia sa era strălucitoare; cântă, şi glasul ei era frumos; vorbi franţuzeşte cu mamă-sa şi putui observa că vorbea curgător şi pronunţa frumos.

Mary avea o faţă mai deschisă decât Blanche, trăsă­turi mai blânde şi un ten mai luminos (domnişoara Ingram avea un adevărat ten de spaniolă), dar nu arăta atât de vioaie. Nu avea nimic de spus şi, după ce se aşeză, rămase nemişcată ca o statuie într-o nişă. Amândouă su­rorile erau îmbrăcate în alb imaculat.

Credeam acum oare că domnişoara Ingram ar fi o alegere pe placul domnului Rochester? N-aş fi putut spune. Nu-i cunoşteam gusturile în ce priveşte frumuse­ţea feminină. Dacă îi plăceau frumuseţile maiestuoase, Blanche era idealul. În plus era şi talentată şi plină de voioşie. Îmi dădeam seama că mai toţi bărbaţii ar ad­mira-o; şi mi se părea un lucru dovedit că-i plăcea dom­nului Rochoster. Nu trebuia decât să-i văd împreună pen­tru a îndepărta şi ultima umbră de îndoială.

Nu-ţi închipui, cititorule, că Adèle a stat tot timpul nemişcată pe scaun, la picioarele mele! Nici gând. În clipa când intrară doamnele, ea se sculă, înainta spre ele, le salută ceremonios şi le spuse cu gravitate:

Bonjour, mesdames.(*7)

*7 Bună ziua, doamnelor (fr )

Domnişoara Ingram o privi batjocoritor şi exclamă:

— Oh! ce păpuşică!

— Cred, spuse doamna Lynn, că este pupila domnului Rochester, micuţa franţuzoaică despre care ne-a vorbit.

Doamna Dent o luă binişor de mână şi o îmbrăţişă.

Amy şi Louise Eshton exclamară amândouă deodată:

— Ce îngeraş!

Apoi o chemară pe canapea şi Adèle începu să vor­bească ba în franţuzeşte, ba într-o englezească stricată, cucerind nu numai atenţia fetelor, ci şi a doamnei Eshton şi a lady-ei Lynn. Fu răsfăţată după pofta inimii ei.

În sfârşit se aduse cafeaua şi fură poftiţi bărbaţii, eu şedeam în umbră – dacă poate exista vreo pată de umbră într-un salon atât de bine luminat – şi perdeaua de la fereastră mă ascundea pe jumătate. Draperiile fură din nou date la o parte şi sosiră oaspeţii care rămăseseră în sufragerie. Apariţia bărbaţilor mi se păru impună­toare, ca şi a doamnelor. Cei mai mulţi erau înalţi, câţiva tineri şi toţi îmbrăcaţi în fracuri negre. Henry şi Frederik Lynn se arătau a fi cu adevărat nişte tineri strălucitori; pe colonelul Dent îl trăda ţinuta că e militar şi era foarte chipeş. Domnul Eshton, magistratul comita­tului, avea înfăţişarea unui veritabil gentilom. Părul complet alb, sprâncenele şi favoritele încă negre, îl făceau să pară un "père noble de théâtre"(*8). Lordul Ingram era foarte înalt şi frumos ca şi surorile sale; dar se vedea că-i apatic şi amorţit ca şi Mary. Părea că excelează mai degrabă prin lungimea membrelor decât prin vioiciunea trupului sau agerimea minţii.

*8 Un tată nobil, aşa cum e înfăţişat pe scenă (fr.)

Dar unde-o fi domnul Rochester?

Iată-l că soseşte în sfârşit. Nu mă uit spre uşă şi, to­tuşi, îl văd intrând. Mă străduiesc să fiu cât mai atentă la împletitura la care lucrez: nu vreau să mă gândesc decât la ceea ce ţin în mâini, la perlele de argint şi fi­rele de mătase de pe genunchii mei. Şi cu toate acestea îi văd desluşit figura şi fără să vreau îmi amintesc de clipa când o zărisem ultima oară, de clipa în care, după ce-i făcusem ceea ce el numise un serviciu nespus de preţios, îmi luase mâinile într-ale sale şi mă privise cu ochi care trădau un suflet plin şi dornic să se reverse. Nu fusesem străină de pricina acelei emoţii. Cât de aproape de el mă aflasem atunci! Ce s-a întâmplat oare pe urmă în stare să schimbe într-atât poziţia unuia faţă de celălalt? Cât de departe unul de altul şi cât de străini eram acum! Eram atât de străini, încât nici nu mă mai aşteptam să-mi adreseze vreun cuvânt şi nu m-am mirat de fel când, fără să-mi arunce măcar o privire, s-a dus în celălalt capăt al odăii, unde a început să discute cu câteva doamne.

De cum l-am văzut absorbit de discuţie şi am fost încredinţată că-l puteam cerceta fără să fiu observată, privirile mi-au fost atrase fără de voie spre dânsul. L-am privit şi m-am simţit cuprinsă de-o mare bucurie – o bucurie fără seamăn, dar în acelaşi timp sfâşietoare: era aurul cel mai curat, cu un ascuţiş oţelit de crâncenă suferinţă. Bucuria mea semăna probabil cu aceea a unui om înnebunit de sete, ce ştie că fântâna către care se târăşte e otrăvită şi totuşi bea apa cu înghiţituri lacome.

E cum nu se poate mai adevărat că "frumuseţea stă în ochiul celui care priveşte".

Obrazul măsliniu şi palid al domnului Rochester, fruntea pătrată şi masivă, sprâncenele groase de cărbune, ochii adânci, trăsăturile hotărâte, gura aspră – într-un cuvânt, înfăţişarea-i energică şi hotărâtă – nu respectau întru nimic canoanele frumu­seţii; pentru mine însă chipul său era mult mai frumos: mă interesa şi mă stăpânea cu totul. N-am avut de gând să-l iubesc pe domnul Rochester. Cititorul ştie că făcu­sem tot ce era în puterea mea ca să-mi smulg din inimă acele prime gingaşe mlădiţe ale dragostei, dar, din prima clipă când îl văzusem, ele răsăriseră din nou mai verzi şi mai puternice. El mă făcuse să-l iubesc, fără ca măcar să se uite la mine.

Îl comparai cu oaspeţii săi. Ce era farmecul curtenitor al domnilor Lynn, eleganţa căutată a lordului Ingram şi chiar distincţia militărească a colonelului Dent, faţă de înfăţişarea lui plină de o tărie firească şi o putere ade­vărată. Ceilalţi nu-mi trezeau nici o simpatie, deşi îmi dădeam seama că toată lumea îi socoteşte pe ei frumoşi, impunători şi atrăgători, iar pe domnul Rochester un om cu trăsături aspre şi privire melancolică, i-am văzut zâmbind, i-am văzut râzând; în flăcările lumânărilor exista tot atâta suflet ca şi în zâmbetul lor; clinchetul clopoţe­lului spunea tot atâtea lucruri cât şi râsul lor. L-am văzut şi pe domnul Rochester zâmbind: trăsăturile aspre i se îmblânziră, ochii îi deveniră strălucitori şi binevoitori, cercetători şi duioşi, totodată. În clipa aceea vorbea cu Louise şi cu Amy Eshton. M-am mirat când le-am văzut rămânând liniştite în faţa acelei priviri ce-mi păruse atât de pătrunzătoare; crezusem că vor pleca ochii şi obrajii li se vor îmbujora, dar am fost totuşi fericită când mi-am dat seama că nu erau de loc emoţionate. "Pentru ele nu-i ceea ce este pentru mine, îmi zisei. Nu-i deopotrivă cu ele, cred că se aseamănă cu mine – sunt sigură că-i aşa, căci simt ca şi el; îi înţeleg graiul gesturilor şi al expre­siei chipului. Deşi rangul şi bogăţia pun între noi o dis­tanţă enormă, am în mintea, în inima, în sângele şi în nervii mei ceva ce ne uneşte sufletele. Am spus oare acum câteva zile că n-am nimic comun cu el, în afara faptului că-mi primesc salariul din mâna lui? Hotărî-tu-m-am cumva să nu mă gândesc la el decât ca la un stăpân care mă plăteşte? Atunci am făcut cel mai greu păcat împotriva firii! Tot ce-i în mine bun, puternic, sincer se-ndreaptă năvalnic către el. Ştiu că trebuie să-mi ascund sentimentele şi să înăbuş orice speranţă, amintindu-mi mereu că el nu-mi poate acorda multă atenţie. Când afirm că mă asemăn cu el, nu vreau să spun că am prestanţa sau farmecul lui, ci doar că am anumite gus­turi şi unele simţăminte la fel cu ale sale. Prin urmare trebuie să-mi repet neîncetat că suntem despărţiţi pentru totdeauna – şi totuşi, atâta vreme cât trăiesc şi gândesc, trebuie să-l iubesc."

Se servi cafeaua. De când sosiseră şi bărbaţii, doam­nele deveniseră vioaie ca nişte ciocârlii. Conversaţia prin­sese viaţă şi era din ce în ce mai veselă. Colonelul Dent şi domnul Eshton discutau politică; soţiile lor ascultau. Cele două doamne mai în vârstă, lady Lynn şi lady In­gram, păreau cufundate într-o foarte captivantă convor­bire. Sir George – pe care văd c-am uitat să-l descriu – un foarte voinic şi vioi gentilom de ţară, sta în picioare în faţa canapelei lor, cu ceaşca de cafea în mână şi din când în când mai arunca şi el câte o vorbă. Domnul Frederick Lynn sta lângă Mary Ingram şi-i arăta gravurile unei cărţi frumoase; ea privea, zâmbea din când în când, dar după câte se părea vorbea foarte puţin. Lordul In­gram, înalt şi flegmatic, sta cu braţele încrucişate şi aple­cat deasupra spetezei scaunului vioaiei şi micuţei Amy Eshton care îl privea din când în când cu coada ochiului şi ciripea ca un spiriduş; se vedea bine că-i place mai mult lordul Ingram decât domnul Rochester. Henry Lynn e aşezat pe o canapea la picioarele Louisei; Adèle şade lângă el. Dânsul râde de greşelile pe care le face mereu. Cu cine o fi Blanche Ingram? Stă singură în faţa unei mese, aplecată graţios asupra unui album. Pare că aş­teaptă să vină cineva s-o ia, dar fiindcă aşteptarea o oboseşte, s-a hotărât să-şi aleagă singură partenerul.

Domnul Rochester, după ce le-a părăsit pe domnişoa­rele Eshton, s-a aşezat în faţa focului, tot atât de singu­ratic ca şi Blanche în faţa mesei; dar domnişoara In­gram vine şi se aşază în faţa lui de partea cealaltă a căminului.

— Domnule Rochester, spuse ea, aveam impresia că nu-ţi plac copiii?

— Nu, nu-mi plac.

— Atunci ce te-a făcut s-o creşti pe păpuşica asta? reluă ea, arătând-o pe Adèle. De unde ai cules-o?

— N-am cules-o. Mi-a fost lăsată în seamă.

— Trebuia s-o trimiţi la pension.

— Nu puteam: pensioanele sunt atât de scumpe!

— Dar mi se pare că i-ai pus o guvernantă. Chiar acum am văzut-o însoţită de cineva. A plecat? Oh, nu, tot acolo-i după perdea. O plăteşti, bineînţeles. Cred că te costă tot atât de scump ca şi pensionul, ba chiar mai mult, fiindcă trebuie să le şi întreţii pe amândouă.

Mă temeam – sau mai bine zis speram – că această aluzie la prezenţa mea îl va sili pe domnul Rochester să mă privească şi, fără să vreau, mă trăsei şi mai în umbră; el însă nici nu întoarse ochii.

— La asta nu m-am gândit, zise el cu nepăsare şi pri­vind drept înainte.

— Nu, voi bărbaţii nu vă gândiţi niciodată la econo­mii; n-aveţi spirit practic. S-o auzi pe mama vorbind despre guvernante! Mary şi cu mine am avut cel puţin o duzină; jumătate din ele erau caraghioase, jumătate rele, şi toate nesuferite, nu-i aşa, mamă?

— Ai spus ceva, scumpa mea?

Fata repetă întrebarea, adăugând o lămurire.

— Odorul meu, te rog să nu-mi mai povesteşti de guvernante: cum aud cuvântul ăsta îmi şi vine rău. Am suferit ca o mucenică din pricina nepriceperii şi a capri­ciilor lor. Mulţumesc lui Dumnezeu că am isprăvit cu ele!

Doamna Dent se aplecă spre lady Ingram şi-i spuse ceva la ureche. Mi-am dat seama, după răspuns, că doamna Dent îi atrăsese atenţia că în sală se află unul din membrii tagmei împotriva căreia aruncase anatema.

Tant pis!(*9) urmă nobila doamnă. Sper că asta îi va fi de folos! Pe urmă adăugă mai încet, dar destul de tare ca vorbele să ajungă până la mine: Am observat-o; mă pricep să-i cunosc pe oameni după fizionomie şi pe chipul ei am citit toate cusururile celor de-o seamă cu ea.

*9 Cu atât mai rău! (fr.)

— Şi care sunt astea, doamnă? întrebă cu glas tare domnul Rochester.

— O să vi le spun între patru ochi, răspunse ea, clătinându-şi de trei ori turbanul în chip semnificativ.

— Dar până atunci o să-mi dispară orice curiozitate, şi tare aş vrea să aflu acum.

— Întreab-o pe Blanche. E mai aproape de dumneata.

— Oh, nu mă pune pe mine, mamă! Nu pot să spun decât un singur lucru despre toate: sunt o pacoste. Nu c-aş fi avut prea multe de îndurat de pe urma lor, fi­indcă, dimpotrivă, am avut eu grijă să le dau întotdea­una de furcă! Ce de pozne le-am mai făcut, Theodore şi cu mine, domnişoarei Wilson, doamnei Grey şi bietei madame Joubert! Mary era prea somnoroasă ca să ia parte la şotiile noastre hazoase. Cel mai bine ne distram cu madame Joubert, fiindcă domnişoara Wilson era o biată fiinţă nenorocită şi bolnavă, plângăreaţă şi depri­mată, pe care nici nu merita să te osteneşti s-o învingi, iar doamna Grey era aspră şi nesimţitoare; nimic pe lume nu putea s-o impresioneze. Pe când biata domni­şoară Joubert! Îmi mai aduc şi-acum aminte cum se în­furia când ajungeam s-o scoatem din sărite, după ce văr­săm ceaiul, fărâmiţam pâinea, împrăştiam untul, zvârleam cărţile în tavan şi făceam un tărăboi îngrozitor cu pu­pitrele, cu riglele, cu grătarul sobei şi cu vătraiul. Theo­dore, îţi aminteşti ce bine petreceam?

— Daa, sigur că da, răspunse încet lordul Ingram; şi băbuţa numai ce începea să bocească: "O! copii răi!" Atunci îi ţineam adevărate predici şi-i dovedeam că-i o îngâmfare din partea unei ignorante ca ea să încerce să ne înveţe pe noi, nişte tineri aşa de deştepţi...

— Îmi mai aduc aminte, Theodore, cum te-ajutam să-i faci zile fripte preceptorului tău, acelui domn Vining, cu obrajii de culoarea zerului. Îl poreclisem "Popa Ţâfnă". El şi cu domnişoara Wilson îşi îngăduiseră să se îndră­gostească unui de altul, sau cel puţin aşa ne închipuiam, Theodore şi cu mine. Surprinsesem priviri drăgăstoase, suspine pe care apoi le-am interpretat ca semne ale unei belle passion(*10) şi vă rog să mă credeţi că n-a trecut mult şi toată lumea a aflat de descoperirea noastră. A fost un mijloc de a ne debarasa de ghiuleaua care ne atârna de picioare. Cum a auzit mama, a şi hotărât că e vorba de o pornire imorală. Nu-i aşa, mamă?

*10 Mari pasiuni (fr)

— Da, scumpa mea, şi pe bună dreptate. Sunt o mie de motive care-ţi impun să nu tolerezi ca într-o casă onorabilă să se nască o dragoste între guvernantă şi pre­ceptor. Mai întâi...

— Oh! mămico dragă! Cruţă-ne! Au reste(*11) ştim cu toţii: nevinovăţia copiilor e în primejdie în faţa unei asemenea pilde rele; îndatoririle de guvernantă şi de preceptor sunt nesocotite; alianţă şi încredere reciprocă; spovedaniile ce rezultă în mod fatal de aci; apoi obrăz­nicia faţă de stăpâni, răzvrătire generală. Am dreptate, baroneasă Ingram de Ingram-Park?

*11 De altfel (fr)

— Da, podoaba mea, ai dreptate şi-acum, ca tot­deauna.

— Atunci gata cu asta. Hai să schimbăm vorba.

Amy Eshton nu auzi această frază, sau nu voi să-i dea atenţie, căci exclamă cu glasul ei blând şi copilăresc:

— Şi noi, Louise şi cu mine, aveam obiceiul s-o necă­jim pe guvernantă, dar era o fiinţă aşa de cumsecade, că răbda toate. Nimic n-o putea scoate din sărite şi ni­ciodată nu se supăra pe noi. Aşa-i, Louise?

— Oh ! da. Puteam face tot ce ne trăsnea prin cap. Dar degeaba îi răsturnam pupitrul şi cosuleţul de lucru, degeaba-i scotoceam prin sertare. Era aşa de bună, că ne îngăduia orice.

— Sper că nu vom fi silite, spuse domnişoara Ingram rotunjindu-şi ironic buzele, să ascultăm un rezumat al tuturor însuşirilor guvernantelor pe care le-am avut? Ca să scăpăm de-o asemenea plictiseală, propun din nou să vorbim despre altceva. Susţineţi şi dumneavoastră propunerea mea, domnule Rochester?

— Da, domnişoară. Sunt de aceeaşi părere cu dum­neavoastră; ca totdeauna de altfel.

— Atunci dati-mi voie să continui. Signor Eduardo, azi eşti în voce?

Donna Blanca, dacă porunciţi, o să fiu.

— Atunci, signor, alteţa mea îţi porunceşte să-ţi oţeleşli plămânii şi alte organe vocale, căci vei avea nevoie de ele pentru a îndeplini regeştile-mi porunci.

— Cine n-ar vrea să fie Puzzio(*12) unei Marii atât de divine?

*12 David Puzzio, cântăreţ italian, favorit al reginei Maria Stuart a Scoţiei, ucis în 1566

— Puţin îmi pasă mie de Puzzio! exclamă ea, scuturându-şi buclele bogate şi îndreptându-se spre pian. După părerea mea era un netot. Îmi place mai mult bleste­matul Bothwell –, căci, după câte cred eu, un bărbat nu înseamnă nimic dacă nu are ceva diavolesc în el; orice ar spune istoria despre James Hepburn(*13), vestitul tâlhar trebuie să fi fost unul dintre acei eroi, mândri şi săl­batici, cărora tare mi-ar fi plăcut să-i dăruiesc mâna mea.

*13 James Hepburn, conte de Bothwell (1536 – l578) nobil scoţian. A avut o viaţă extrem de aventuroasă şi a jucat un rol important în evenimentele din timpul domniei reginei Maria Stuart.

— Domnilor, aţi auzit ce-a spus! Ei bine! care dintre noi seamănă mai mult cu Bothwell? strigă domnul Rochester.

— Trebuie să recunosc că dumneata te bucuri de avan­tajul ăsta, răspunse colonelul Dent.

—. ..Pe onoarea mea, vă sunt îndatorat, sună răspunsul.

Domnişoara Ingram se aşezase în faţa pianului cu o graţie trufaşă şi după ce-şi împrăştiase regeşte cutele rochiei albe ca neaua, execută un preludiu minunat, continuând în acelaşi timp să vorbească. În seara aceea se arătă excepţional de bine dispusă. Atât cuvintele cât şi atitu­dinea ei părea că vor să trezească nu numai admiraţia, dar şi uimirea celor de faţă; era vădit că se străduia să uluiască prin strălucirea şi atitudinea ei foarte îndrăzneaţă.

— Oh! spuse ea, continuând să alerge cu degetele pe clape, sunt aşa de sătulă de tinerii din ziua de azi. Nu-s decât nişte biete fiinţe fără vlagă, care se tem să păşească dincolo de zidul împrejmuitor al parcului părintesc şi nu s-ar angaja niciodată într-o asemenea aventură fără învoirea şi ocrotirea mămicăi. Nu se gândesc decât la feţele lor drăgălaşe, la mâinile lor albe şi la picioarele lor mici, ca şi cum la bărbaţi frumuseţea ar avea vreo importanţă! Ca şi cum farmecul exterior n-ar fi un privilegiu al femeii – calitatea şi moştenirea ei firească! Sunt şi eu de părere că o femeie urâtă este o pată pe obrazul luminos al creaţiunii; bărbaţii însă nu trebuie să râvnească decât forţa şi curajul; idealurile lor trebuie să fie vânătoarea şi lupta; tot restul nu face doi bani. Iată care mi-ar fi deviza, dacă aş fi bărbat! Când am să mă mărit, urmă ea după o pauză pe care nimeni n-o întrerupse, nu vreau să găsesc în soţul meu un rival, ci un supus desăvârşit. Nu voi îngădui nici un concurent în preajma tronului meu. Voi pretinde adoraţie desăvârşită şi nu voi permite ca ea să fie împărţită între mine şi trăsăturile pe care o să şi le vadă în oglindă. Acum cântă, domnule Rochester, te acompaniez.

— Mă supun întru totul, răspunse el.

— E un cântec de corsar. Ştii cât de mult îmi plac corsarii, aşa că te rog să cânţi con spirito(*14).

*14 Cu pasiune (fi.)

— O poruncă pornită de pe buzele domnişoarei Ingram ar mişca şi pietrele din loc.

— Atunci ia seama, căci dacă n-o să-mi placă felul cum vei cânta, am să te fac de ruşine, arătându-ţi eu cum trebuia interpretată romanţa asta.

— Înseamnă deci că oferi un premiu nepriceperii; acum mă voi sili să greşesc.

Gardez-vous en bien(*15). Dacă greşeala va fi dinadins, pedeapsa va fi pe măsura greşelii.

*15 Fereşte-te (fr.)

— Domnişoara Ingram ar trebui să fie îngăduitoare, căci stă în puterea ei să dea o pedeapsă mai grea decât poate îndura un biet muritor.

— O, explică-te! porunci tânăra lady.

— Iartă-mă, domnişoară, dar orice lămurire e de prisos. Instinctul dumitale fin ar trebui să-ţi arate că o privire încruntată pornită din frumoşii-ţi ochi ţine loc de pe­deapsă capitală.

— Cântă! zise ea şi atingând din nou clapele începu un acompaniament înflăcărat.

"E timpul s-o şterg", îmi zisei; dar acordurile care străbăteau aerul mă siliră să rămân. Doamna Fairfax îmi spusese că domnul Rochester avea glas frumos: era în­tr-adevăr un bas melodios, puternic, plin de simţire şi de forţă, care-ţi pătrundea în suflet trezind simţăminte stranii. Am aşteptat până ce s-a stins ultima vibraţie a acelor note pline şi sonore, până când zgomotul conver­saţiei, întrerupt o clipă, şi-a reluat cursul. Atunci am părăsit colţul meu ferit şi am ieşit pe o uşă lăturalnică şi care, din fericire, era aproape de mine. De-aici, un antreu îngust ducea în sala cea mare. Trecând pe acolo, am băgat de seamă că mi se desfăcuse şiretul. Îngenuncheai pe covorul de iută al scării ca să-l leg. Am auzit deodată uşa sufrageriei deschizându-se şi paşi bărbăteşti venind către mine. M-am ridicat repede şi m-am pomenit faţă în faţă cu domnul Rochester.

— Ce mai faci? mă întrebă el.

— Foarte bine, domnule.

— De ce n-ai venit să-mi vorbeşti, în salon?

Mă gândii că aş fi putut să-i întorc întrebarea, dar n-am îndrăznit să-mi iau această libertate. I-am răspuns:

— Păreaţi ocupat şi n-aş fi îndrăznit să vă stingheresc.

— Ce-ai făcut în timpul lipsei mele?

— Nimic deosebit; am continuat să dau lecţii Adèlei, ca de obicei,

— Eşti mult mai palidă. Am băgat numaidecât de seamă. Spune-mi ce ai?

— N-am nimic, domnule.

— Nu cumva ai răcit în noaptea aceea, când m-ai înecat pe jumătate?

— Nu, domnule, nici vorbă...

— Întoarce-te în salon; ai plecat prea repede.

— Sunt obosită, domnule.

M-a privit o clipă.

— Şi cam tristă, adăugă el. Ce ai? Spune-mi.

— Nimic... nimic, domnule. Nu sunt tristă.

— Ei, îţi spun eu că eşti. Eşti atât de tristă, încât dacă ai mai rosti câteva cuvinte, ţi-ar da lacrimile. Uite, ţi s-au şi umezit ochii: strălucesc şi înoată în lacrimi. Dacă aş avea timp şi nu m-aş teme ca nu cumva să treacă pe-aici vreo servitoare flecară şi curioasă, aş şti ce înseamnă toate astea. Ei, astă-seară te iert; dar să ştii că atâta timp cât or să fie oaspeţi aici, aştept să vii în fiecare seară în salon. E dorinţa mea şi te-aş ruga să n-o nesocoteşti. Acum pleacă şi trimite pe Sophie s-o ia pe Adèle. Bună seara, dra...

Se opri brusc, îşi muşcă buzele şi plecă imediat.