Read synchronized with  Chinese  English  French  German  Italian  Portuguese  Russian  Spanisch 
Jane Eyre.  Charlotte Bronte
Capitolul 16.
< Prev. Chapter  |  Next Chapter >
Font: 

În ziua ce urma acestei nopţi de nesomn, mă temeam şi doream în acelaşi timp să-l văd pe domnul Rochester: doream să-i aud iarăşi glasul şi mi-era teamă să-i întâlnesc privirea. La începutul dimi­neţii mă aşteptam să-l văd dintr-o clipă într-alta. Nu intra des în camera de studiu, dar venea uneori pentru câteva minute şi aveam impresia că în ziua aceea trebuia neapărat să se arate.

Dar dimineaţa trecu întocmai ca de obicei şi nimic nu întrerupse cursul liniştit al studiilor Adèlei; doar la scurt timp după micul dejun auzii zgomot înspre odaia dom­nului Rochester. Se deosebeau glasurile doamnei Fairfax, al lui Leah şi al bucătăresei – adică al nevestei lui John – şi chiar vocea îmbufnată a acestuia din urmă. Ajungeau până la mine exclamaţii felurite: "Ce fericire că stăpânul nostru n-a ars!" "E primejdios să ţii lumânarea aprinsă toată noaptea", "Ce noroc că a avut prezenţa de spirit şi s-a gândit la cana cu apă!" "De ce n-o fi trezit pe nimeni?", "Numai să nu fi răcit dormind pe canapeaua din bibliotecă!"

După multă tăifăsuială, auzii cum se curăţă mobilele şi totul e pus în rânduială. Când coborâi la dejun, trecui prin dreptul odăii domnului Rochoster; văzui prin uşa deschisă că totul fusese aşezat la loc, în desăvârşită or­dine; numai patul rămăsese fără perdele. Leah sta în pervazul ferestrei şi spăla geamurile înnegrite de fum. Tocmai voiam să-i spun ceva, fiindcă aş fi dorit să aflu ce lămuriri dăduse domnul Rcchester asupra întâmplării, când, apropiindu-mă, observai că în cameră mai era cineva: o femeie şedea pe scaun lângă pat şi cosea inele la nişte perdele noi. Nu era alta decât Grace Poole.

Sta acolo, serioasă şi tăcută, ca de obicei, îmbrăcată într-o rochie aspră, cafenie, şorţ cu şireturi, basma albă şi bonetă. Cosea cu mare atenţie şi părea cu totul cufundată în lucrul ei. Fruntea-i aspră şi trăsăturile gro­solane nu arătau de fel paloarea sau deznădejdea pe care te-ai fi aşteptat să le descoperi pe chipul unei femei ce încercase să ucidă, a cărei victimă reuşind să scape teafără o urmărise până în vizuina ei şi (după cum cre­deam eu) îi ceruse socoteală de crima ce voise s-o săvârşească. Eram uimită, buimăcită. Pe când o priveam, ridică ochii; nici o tresărire, nici o roşeaţă sau paloare, care să-i trădeze emoţia, conştiinţa greşelii sau teama de a fi descoperită. Îmi spuse doar: "Bună ziua, dom­nişoară, scurt şi nepăsător, ca de obicei, şi luând alt inel îşi continuă lucrul.

"Am s-o pun la încercare, îmi zisei; o astfel de prefă­cătorie întrece orice închipuire."

— Bună ziua, Grace. S-a întâmplat ceva aici? Mi s-a părut adineauri că aud pe servitori stând de vorbă.

— Stăpânul nostru a stat în pat şi a citit noaptea tre­cută. A adormit cu lumânarea aprinsă şi perdelele au luat foc. Noroc că s-a sculat înainte s-ajungă focul la cearşafuri şi la lemnăria patului şi a putut să-l stingă cu apa din li­ghean.

— Foarte ciudat! am şoptit privind-o ţintă. Domnul Rochester n-a trezit pe nimeni? Nimeni nu l-a auzit luptându-se să stingă focul?

Din nou şi-a înălţat ochii spre mine, dar de data asta privirea ei n-a mai fost aceeaşi. Păru că mă cercetează cu atenţie, apoi răspunse:

— Ştii, domnişoară, servitorii dorm atât de departe de aici, că nici n-ar fi avut cum să audă. Cele mai apro­piate odăi sunt a dumitale şi a doamnei Fairfax, care spune că n-a auzit nimic. Când îmbătrâneşti, ai somnul greu! Aici se opri, pe urmă, adăugă cu nepăsare pre­făcută, dar totuşi pe un ton apăsat şi semnificativ:

— Dar dumneata, domnişoară, eşti tânără, ai somnul uşor; poate că dumneata ai auzit vreun zgomot?

— Da, spusei eu încet, ca să nu fiu auzită de Leah, care spăla geamurile. Am crezut mai întii că e Pilot: dar Pilot nu râde şi sunt sigură că am auzit un râs foarte ciudat.

Grace luă din nou un fir de aţă, îl trase grijulie printr-un boţ de ceară, îl băgă cu mână sigură în ac şi mă cercetă cu cel mai desăvârşit calm.

— Domnişoară, mie nu-mi vine a crede că stăpânul nostru a mai avut chef de râs când se afla în asemenea pri­mejdie. Pesemne c-ai visat.

— Ba n-am visat! răspunsei eu cu oarecare aprin­dere, indignată de calmul acela neruşinat.

Femeia aţinti din nou asupra mea o privire cercetă­toare şi calculată.

— Ai spus stăpânului nostru că ai auzit pe cineva râzând? mă întrebă ea.

— N-am avut încă prilejul să-i vorbesc în dimineaţa asta.

— Nu ţi-a dat în gând să deschizi uşa şi să te uiţi în antreu?

Părea acum că ea mă interoghează, ca să-mi smulgă pe neaşteptate cine ştie ce amănunte. Îmi trecu prin minte că dacă va afla că-i cunosc sau bănuiesc crima, va încerca să pună la cale ceva împotriva mea. M-am gândit atunci că e mai bine să mă feresc.

— Dimpotrivă, spusei eu, am tras zăvorul.

— Să tragi în fiecare seară zăvorul. Nu obişnuieşti înainte de-a te culca?

"Drace! îmi zisei, vrea să-mi cunoască obiceiurile, ca să-şi facă anumite planuri." Indignarea fu din nou mai tare decât prevederea. Răspunsei răspicat:

— Până acum am uitat deseori să pun zăvorul, pentru că mi se părea de prisos. Nu credeam că la Thornfield Hall trebuie să te fereşti de vreo primejdie sau de cine ştie ce neplăceri. Pe viitor însă (adăugai eu apăsând pe fiecare cuvânt) mă voi îngriji să iau mai întâi toate mă­surile de siguranţă şi de-abia după aceea să mă culc.

— Foarte bine ai să faci, răspunse ea. Locurile de pe-aici sunt cât se poate de liniştite şi n-am auzit ca Thornfield Hall să fi fost vreodată călcat de hoţi, deşi se ştie că aici se află servicii de argint foarte scumpe. Pe lângă asta, se mai ştie că aici se află prea puţini ser­vitori pentru o casă aşa de mare, fiindcă stăpânul n-a prea stat aici, iar când vine – fiind necăsătorit – n-are nevoie de mulţi oameni. Eu însă am crezut totdeauna că-i mai bine să fii prevăzătoare; o uşă se zăvoreşte repede, aşa că-i mai înţelept să pui o stavilă între dumneata şi oricare primejdie. Mulţi oameni, domnişoară, cred că trebuie să te iaşi în seama proniei cereşti; dar eu gândesc că trebuie să ne îngrijim singuri de binele nostru şi că pronia blagosloveşte pe cei cuminţi, când folosesc cu cum­pătare mijloacele de apărare.

Cu asta, cuvântarea ei luă sfârşit. Rostise, cu înceti­neala unei quakere, mult mai multe cuvinte ca de obicei.

Stăm încă mută de uimire în faţa acestei extraordinare stăpâniri de sine şi a unei făţărnicii ce mi se părea de necrezut, când intră bucătăreasa.

— Doamnă Poole, spuse ea, adresându-se lui Grace, masa oamenilor de serviciu va fi curând gata; vrei să cobori?

— Nu, pune-mi pe o tavă numai o cană de bere nea­gră şi o bucată de budincă; o să le duc eu sus.

— Vrei puţină carne?

— Da, numai o bucată şi puţină brânză, atâta tot.

— Şi sago(*1) ?

*1 Budincă făcută dintr-o făină extrasă din fructul sagotierului (ca o pâine).

— Nu-mi trebuie acum. O să cobor înainte de ora cea­iului şi o s-o fac eu singură.

Bucătăreasa se întoarse spre mine, spunmdu-mi că doamna Fairlax mă aşteaptă. Ieşii atunci din odaie.

Firea enigmatică a lui Grace Poole îmi dădea atât de mult de gândit, încât în timpul dejunului urmării cu greu povestirea doamnei Fairfax despre întâmplarea din noaptea trecută. Mă chinuiam să înţeleg rostul lui Grace în castel şi mă întrebam de ce domnul Rochester nu ce­ruse să fie arestată sau de ce n-o concediase cel puţin. Noaptea trecută îmi mărturisise aproape făţiş convinge­rea sa că ea era vinovată; ce pricină ascunsă îl împie­dica s-o scuze? De ce mă rugase să nu suflu nimănui nici un cuvânt? Era ciudat. Un gentilom mândru, în­drăzneţ şi răzbunător, părea oarecum căzut sub puterea uneia dintre slujnicele sale cele mai umile. Se afla în aşa măsură sub puterea ei, încât chiar când atenta la viaţa lui, n-avea curajul s-o învinuiască pe faţă şi cu atât mai pu­ţin s-o pedepsească!

Dacă Grace ar fi fost tânără şi frumoasă, aş fi fost ispitită să cred că domnul Rochester fusese mânat de sen­timente mai duioase decât prevederea şi teama; dar de­plina absurditate a unei asemenea presupuneri se vădea în chiar clipa când o priveai pe Grace. "Şi totuşi, începui să mă gândesc, fusese şi ea tânără cândva, exact cam pe când fusese tânăr şi domnul Rochester. Doamna Fairfax îmi spunea că locuia de mult la castel. Nu cred să fi fost niciodată frumoasă, dar poate a avut o fire deosebită, ori­ginală, şi frumuseţea caracterului compensa lipsa far­mecelor exterioare. Domnului Rochester îi plăceau firile hotărâte şi excentrice, iar Grace era o femeie cel puţin ciudată. Poate că, altădată, un capriciu (n-ar fi fost de mirare, la o fire atât de iute şi nestăpânită ca a lui) îl făcuse să cadă pe mâinile acelei femei; poate că în urma nesocotinţelor de-odinioară ea are acum asupra faptelor sale o înrâurire ascunsă, de care nu putea scăpa şi pe care nu îndrăznea s-o nesocotească?"

Dar în acea clipă, Grace, cu făptura ei pătrată şi lipsită de farmec, cu faţa urâtă, ofilită şi de-a dreptul grosolană, îmi apăru înaintea ochilor atât de lămurit, că-mi spusei: "Nu, bănuiala mea nu poate fi întemeiată!" Şi cu toate acestea, vocea care grăieşte tainic în inimile noastre părea a-mi spune: "Nici tu nu eşti frumoasă şi, totuşi, poate că placi domnului Rochester; sau cel puţin aşa ţi s-a părut uneori. Aminteşte-ţi cuvintele, adu-ţi aminte de privirile, de glasul lui din noaptea trecută!"

Toate îmi veneau de astă dată în minte: felul lui de a vorbi, privirea, tonul. Mă aflam acum în sala de stu­diu: Adèle desena: mă aplecai spre ea să-i îndrumez creionul. Îşi ridică deodată ochii şi mă privi cu un fel de tresărire:

Qu'avez-vous, mademoiselle? Vos doigts tremblent comme la feuille et vos joues sont rouges: mais rouges eomme les cerises!(*2)

*2 Ce ai domnişoară? Degetele îţi tremura ca frunza şi obrajii îţi sunt roşii ca cireşele (fr.)

— Mi-e cald, Adèle, şi m-am înroşit pentru că am stat aplecată.

Fetiţa continuă să deseneze, iar eu căzui din nou pe gânduri. Mă sforţam să-mi alung cât mai curând din su­flet ura pe care-o simţeam pentru Grace Poole; mă scârbea. Mă comparai cu ea şi văzui că suntem deosebite. Bessie Leaven îmi spusese că par o doamnă; şi avea drep­tate: eram o doamnă. Iar acum arătam mult mai bine decât atunci când mă întâlnisem cu Bessie; eram mai plină, mai rumenă, mai vioaie, pentru că mai vii îmi erau bucuriile şi mai luminoase speranţele.

"Se lasă seara, îmi zisei, uitându-mă pe fereastră. As­tăzi n-am auzit nici paşii, nici glasul domnului Rochester; dar îl voi vedea negreşit diseară. Dimineaţă mă temeam de această întâlnire, dar acum o doresc; am aşteptat atâta vreme zadarnic încât acum am ajuns nerăbdătoare."

Când se înseră de-a binelea şi Adèle mă părăsi ca să se joace cu Sophie în camera copiilor, dorinţa mea ajunse la culme. Ascultam într-una s-aud clopoţelul sunând; ascultam să-i aud paşii şi aşteptam s-o văd pe Leah ve­nind cu un mesaj; câteodată mi se părea că aud călcătura apăsată a domnului Rochester şi mă-ntorceam spre uşă aşteptând să se deschidă şi să-l văd intrând.

Dar uşa rămase închisă şi numai bezna pătrundea înăuntru, pe fereastră. Totuşi nu era încă prea târziu; adeseori tri­mitea să mă cheme la şapte sau opt şi acum nu era nici şase. Desigur că nădejdile mele nu vor fi înşelate toc­mai acum, când aveam atâtea să-i spun! Voiam să aduc din nou vorba despre Grace Poole şi să văd ce-mi va răs­punde; aveam de gând să-l întreb fără ocol dacă o credea într-adevăr vinovată de acel atentat mişelesc şi de ce dorea ca ticăloşia ei să rămână tăinuită. Prea puţin îmi păsa dacă marea mea curiozitate avea să-l înfurie ori nu. Încercasem bucuria de a-l scoate din sărite şi a-l domoli rând pe rând; era o adevărată desfătare pentru mine şi un instinct sigur mă împiedica totdeauna să merg prea departe; nu treceam niciodată dincolo de limită; îmi în­cercam iscusinţa în a merge pe muchie de cuţit. Păstrând totdeauna formele respectuoase pe care mi le im­punea situaţia mea, puteam, totuşi, să răspund argumen­telor lui cu ale mele, fără teamă şi fără pic de stânjeneală; lucrul acesta ne plăcea amândurora.

Se auziră paşi pe scări. Leah apăru în sfârşit, dar nu­mai pentru a-mi spune că ceaiul se servea în odaia doam­nei Fairfax. Mă dusei acolo, mulţumită că trebuia în sfârşit să cobor; aveam impresia că în felul ăsta sunt mai aproape de domnul Rochester.

— Desigur că de-abia aştepţi să-ţi iei ceaiul, îmi spuse doamna Fairfax, plină de bunătate, când intrai; ai mâncat aşa de puţin la prânz... Mi-e teamă, urmă ea, că astăzi nu ţi-e bine: pari să ai febră şi eşti congestionată.

— Ba de loc! Niciodată nu m-am simţit mai bine.

— În cazul acesta, dovedeşte-o cu o poftă zdravănă de mâncare. Vrei să umpli ceainicul, până ajung eu la capătul andrelei?

Când îşi sfârşi lucrul, se sculă şi trase obloanele, pe care le lăsase până atunci ridicate, să se bucure pesemne cât mai mult de lumina zilei, cu toate că afară înserarea se prefăcuse în beznă deplină.

— Deşi nu se văd stele, e timp frumos, spuse ea, uitându-se pe fereastră. Domnul Rochester are noroc de vreme bună la drum.

— La drum? Domnul Rochester s-a dus undeva? Nu ştiam c-a plecat.

— Oh, a plecat îndată după micul dejun! S-a dus la Leas, la castelul domnului Eshton, zece mile dincolo de Millcote. Cred că se întruneşte acolo o întreagă societate: lordul Ingram, sir George Lynn, colonelul Dent şi mulţi alţii trebuie să se afle de faţă.

— Crezi că se reîntoarce în noaptea asta?

— Nu. Nici mâine. Bănuiesc c-o să rămână acolo o săptămână sau chiar mai mult. Când se adună societatea asta aleasă, sunt înconjuraţi de atâta veselie şi eleganţă şi au la-ndemână atâtea lucruri plăcute şi distractive, încât nu se grăbesc deloc să se despartă. Bărbaţii sunt foarte căutaţi la asemenea sindrofii, iar când se află în societate domnul Rochester este atât de vesel şi de încântător, încât îi cuce­reşte pe toţi. Place foarte mult doamnelor, deşi ai crede că înfăţişarea nu-l avantajează în chip deosebit; îmi închipui însă că însuşirile şi cunoştinţele sale, poate averea şi obârşia, fac să i se treacă uşor cu vederea unele mici neajunsuri ale înfăţişării sale.

— Sunt şi doamne la Leas?

— Doamna Eshton cu cele trei fete ale ei, nişte tinere cu adevărat elegante; cred că vor mai fi de faţă dom­nişoarele Blanche şi Mary Ingram, care-s foarte fru­moase. Am văzut-o pe Blanche acum şase ori şapte ani, când avea optsprezece. Venise la un bal dat de domnul Rochester de Crăciun. Să fi văzut cât era de frumos îm­podobită şi luminată sufrageria în ziua aceea! Cred că erau cincizeci de doamne şi gentilomi din cele mai bune familii ale comitatului, iar domnişoara Ingram era în­tr-adevăr regina serbării.

— Spui că ai văzut-o, doamnă Fairfax? Cum arăta?

— Da, am văzut-o. Uşile sufrageriei stăteau larg des­chise şi, fiindcă era zi de Crăciun, servitorii aveau drep­tul să se adune în sala cea mare, să asculte cum cântă doamnele. Domnul Rochester m-a poftit să iau parte şi eu, neapărat. M-am aşezat într-un colţ mai retras şi am privit în jurul meu. N-am văzut niciodată o privelişte atât de încântătoare: doamnele erau îmbrăcate în splen­dide rochii de seară; cele mai multe – sau cel puţin cele mai multe dintre cele tinere – îmi părură de-a dreptul minunate, dar domnişoara Ingram era fără doar şi poate regina serbării.

— Cum arăta?

— Înaltă, cu o talie subţire, cu umerii arcuiţi, gât lung şi graţios, ten mat, măsliniu, trăsături nobile, ochii aducând puţin cu cei ai domnului Rochester: mari, ne­gri şi strălucitori ca diamantele pe care le purta. Părul frumos şi negru ca pana corbului, era pieptănat cu multă pricepere şi gust; avea nişte cozi groase şi buclele cele mai lungi şi mai încântătoare pe care le-am văzut vreodată. Purta o rochie albă; o eşarfă de culoarea chihlimbarului, ce-i trecea pe umeri şi pe piept, era legată într-o parte şi se prelungea în ciucuri lungi, până mai jos de genunchi. Părul era împodobit cu flori, tot de culoarea chihlimba­rului, care scoteau şi mai mult la iveală negrul de an­tracit al buclelor.

— A fost pesemne tare admirată.

— O, sigur că da! Şi nu numai pentru frumuseţea, dar şi pentru talentul ei. Cânta şi ea, acompaniată la pian de un gentilom. A cântat un duet cu domnul Rochester.

— Cu domnul Rochester? Nu ştiam că şi cântă.

— O! are un foarte frumos glas de bas. Îi place tare mult muzica.

— Dar domnişoara Ingram, ce fel de glas are?

— Plin şi foarte puternic. Cânta admirabil şi era o plăcere s-o asculţi. Pe urmă a cântat la pian. Nu nu mă pricep la muzică, dar domnul Rochester e cunoscător şi l-am auzit spunând că executa foarte bine.

— Şi fata asta, atât de inimoasă şi desăvârşită în toate, nu s-a măritat încă?

— Se pare că nu. Cred că nici ea, nici sora ei n-au avere prea mare. Bătrânul lord Ingram a dispus prin tes­tament de moşiile sale astfel ca mai toată averea să re­vină fiului mai mare.

— Dar mă mir că nici un nobil sau gentilom bogat nu s-a îndrăgostit de ea: domnul Rochester, de pildă. E bogat, nu-i aşa?

— Desigur. Numai că, vezi dumneata, e foarte mare deosebire de vârstă. Domnul Rochester are aproape pa­truzeci de ani şi ea n-are decât douăzeci şi cinci.

— Şi ce-i cu asta? Se văd zilnic căsătorii la care de­osebirea de vârstă dintre soţi e şi mai mare.

— E adevărat; totuşi, nu cred să-i fi trecut vreodată una ca asta prin gând domnului Rochester. Dar nu mănânci nimic; de când ai venit, de-abia dacă ai gustat din felia de pâine.

— Nu. Mi-e prea sete ca să mănânc; vrei, te rog, să-mi mai dai o ceaşcă de ceai?

Eram gata să vorbesc din nou despre posibilităţile unei căsătorii între domnul Rochester şi frumoasa Blanche, când intră Adèle, ceea ce ne sili să schimbăm vorba.

Cum am rămas singură m-am gândit la ceea ce îmi spusese doamna Fairfax. Îmi cercetai sufletul, îmi scrutai gândurile şi sentimentele şi mă silii, cu toată energia, să readuc pe drumul sigur al bunului-simţ pe aceea care rătăcise în pustiul fără de hotare şi fără de poteci al ima­ginaţiei.

Chemată în faţa propriei mele judecăţi, Amintirea aduse mărturie în sprijinul speranţelor, dorinţelor şi simţămintelor născute în noaptea trecută şi îmi lămuri de ce mă aflam de vreo cincisprezece zile încoace în starea asta; dar Raţiunea veni liniştită, în felul ei demn, simplu, neprefăcut, să-mi prezinte lucrurile aşa cum erau, să-mi arate că înlăturasem adevărul spre a mă hrăni cu visuri. Atunci îmi rostii sentinţa şi declarai:

"Că niciodată n-a vieţuit pe pământ o nebună mai mare decât Jane Eyre; că niciodată o idioată mai sinistră nu se lăsase cu totul în voia unor dulci minciuni, şi că nimeni n-a înghiţit cu mai multă plăcere o otravă, luând-o drept nectar."

"Tu, îmi zisei eu, să ajungi să placi domnului Rochester !Tu, să însemni ceva pentru el? Haida-de! Nebunia ta mă ştirbeşte! Te-ai bucurat pentru câteva semne de atenţie, semne îndoielnice, acordate de un gentilom şi un om de lume, unei slugi, unei copile. Cum ai îndrăznit? Sărmană naivă fără minte! Nici chiar propriul tău inte­res nu te-a putut face mai înţeleaptă? Azi dimineaţă ai văzut în minte scurta scenă din noaptea trecută; acoperă-ţi faţa şi ruşinează-te! Ţi-a lăudat ochii, nu-i aşa? Cine-i orb?! Deschide-ţi ochii răului şi priveşte-ţi nebunia. Nu-i sănătos pentru o femeie să se lase măgulită de superiorul ei, care nici nu se poate gândi s-o ia în căsătorie. Pentru orice femeie e o nebunie să lase să i se înfiripeze în suflet o dragoste tainică ce-i va zdrobi viaţa, dacă nu-i cunoscută şi împărtăşită; sau, dacă este cunoscută şi împărtăşită, trebuie s-o atragă – ca o Fata Morgana – înspre smârcuri sălbatice, din care nimeni nu se mai poate smulge."

"Jane Eyre, ascultă-ţi sentinţa: mâine vei lua o oglindă şi-ţi vei face cu creta portretul plin de sinceritate, fără să atenuezi un singur cusur, fără să îndulceşti vreo linie sau să ştergi vreo trăsătură neplăcută. Iar dedesubt vei scrie: «Portretul unei guvernante fără familie, săracă şi urâtă».

Apoi vei lua o plăcuţă netedă de fildeş – ai una pre­gătită în cutia de desen. Vei pune mâna pe paletă; vei amesteca atentă culorile cele mai proaspete, mai gingaşe şi mai luminoase; vei alege pensulele cele mai delicate din păr de cămilă; vei desena cu grijă cea mai încântâtoare faţă pe care ţi-ai putea-o închipui; vei zugrăvi-o în to­nurile cele mai fermecătoare, aşa cum ţi-a descris-o doamna Fairfax pe Blanche Ingram. Nu uita buclele ne­gre şi ochii migdalaţi. Ce, te gândeşti să-l iei pe domnul Rochester ca model! Vino-ţi în fire! Nu, nu te arăta mâhnită, nu fi sentimentală, nu regreta! Fii numai bun-simţ şi hotărâre. Aminteşte-ţi trăsăturile nobile şi ar­monioase, gâtul şi talia, de statuie antică, lasă să se vadă braţul rotund şi fermecător, mâna gingaşă; nu uita inelul cu diamante, nici brăţara de aur; înfăţişează întocmai veşmântul ce-o împodobeşte, dantelele străvezii şi atlazul sclipitor, eşarfa graţioasă şi trandafirii strălucitori. De­desubt vei scrie: «Blanche, fată încântătoare, dintr-o familie nobilă.»

Şi dacă vreodată, în viitor, îţi vei închipui că domnul Rochester se gândeşte la tine, ia aceste două portrete, compară-le şi spune-ţi: «Stă în putinţa domnului Ro­chester să câştige dragostea acestei fete nobile, dacă îşi dă osteneala. Mai este oare posibil să se gândească la săr­mana şi neînsemnata plebeiană?»".

— Ei bine, da! îmi spusei. Voi face aceste două por­trete.

După ce luai hotărârea aceasta, mă mai liniştii şi adormii. M-am ţinut de cuvânt. Un ceas sau două mi-au fost de ajuns să-mi schiţez autoportretul în creion şi în mai puţin de cincisprezece zile am sfârşit o miniatură de fildeş a unei Blanche Ingram, aşa cum mi-o închipuiam eu. Era un chip destul de frumos şi când l-am comparat cu al meu, contrastul era atât de izbitor cât îl putea dori autocontrolul ce-mi impusesem. Toate astea mi-au fă­cut bine; mai întâi am avut câtva timp de lucru, pe urmă dădură putere şi statornicie noilor impresii pe care do­ream să le întipăresc, aşa ca să nu se mai şteargă niciodată din sufletul meu.

Am fost curând răsplătită pentru această disciplină temeinică pe care o impusesem sentimentelor mele. Da­torită ei am putut îndura cu calmul trebuincios întâmplările ce-au urmat. Dacă n-aş fi fost pregătită, n-aş fi putut rămâne liniştită, nici măcar în aparenţă.