Read synchronized with  Chinese  English  French  German  Italian  Portuguese  Russian  Spanisch 
Jane Eyre.  Charlotte Bronte
Capitolul 15.
< Prev. Chapter  |  Next Chapter >
Font: 

Domnul Rochester mă lămuri într-adevăr cu alt prilej. Într-o după-amiază, când mă aflam pe câmp cu Adèle, ne-am întâlnit întâmplător şi m-a rugat să-mi las eleva să se joace prin preajma noastră cu Pilot şi cu cercul, iar noi să ne plimbăm pe o alee lungă, străjuită de fagi.

Apoi îmi povesti că Adèle era fata unei dansatoare de la Opera franceză, Céline Varens, faţă de care avusese odată ceea ce numea el "une grande passion"(*1). Celine se prefăcuse că-i răspunde cu o dragoste şi mai înflăcărată. Se credea idolatrizat, aşa urât cum era; îşi închipuia că dansatoarei îi plăcea mai mult "sa taille d'athlète"(*2) decât eleganţa lui Apollo din Belvedere.

*1 O mare pasiune (fr.)

*2 Talia lui de atlet. (fr.)

— Şi am fost atât de măgulit de dragostea silfidei franceze pentru spiriduşul englez, încât am instalat-o într-o casă somptuoasă, i-am dat servitori, trăsură, caşmiruri, diamante, dantele. Într-un cuvânt, am început să-mi toc averea, în stilul obişnuit, ca oricare alt gu­guman. N-am avut măcar nici originalitatea de a căuta un drum nou către ruşine şi sărăcie, ci am urmat, ca un prost, vechiul făgaş, fără să mă îndepărtez cu un deget măcar de drumul bătătorit. Am avut după cum meritam, soarta tuturor nătângilor. Venii într-o seară, când Céline mă aştepta, şi n-o găsii acasă. Era o noapte caldă, şi, cum alergătura prin tot Parisul mă obosise cumplit, mă aşezai în salonaşul ei, fericit să respir aerul sfinţit prin prezenţa ei îndelungată. Exagerez; nu socotisem nici­odată că în preajma ei ar stărui mireasma sfinţeniei; nu, în jurul ei nu plutea decât mirosul moscului şi al ambrei. Mireasma florilor din seră amestecată cu cea a parfumurilor începea să mă sufoce şi atunci îmi trecu prin minte să deschid fereastra şi sa ies pe balcon. Era seară, becurile de gaz aprinse, noaptea liniştită şi senină; pe balcon se aflau câteva scaune. Mă aşezai pe unul din ele şi-mi aprinsei o ţigară. Dacă îmi dai voie am să aprind şi acum una.

Se opri, scoase o ţigară, o aprinse şi zvârli în aerul îngheţat câteva rotocoale de fum cu aromă havaneză, apoi continuă:

— Pe vremea aceea îmi plăceau şi bomboanele, dom­nişoară Eyre. Crocam(*3) (nu lua în seamă barbarismul), crocam pastile de ciocolată şi trăgeam apoi câte un fum de ţigară, privind cum se perindau echipajele în lungul acelei străzi la modă, ce se învecina cu Opera. Deodată am observat un cupeu elegant, tras de doi frumoşi cai englezeşti şi luminat din plin de strălucitoarele felinare ale oraşului. Am recunoscut cupeul pe care i-l dăruisem Célinei. Se întorcea acasă. De nerăbdare, inima îmi bătea să se spargă de balustrada de fier pe care mă rezemasem. Cupeul se opri – după cum mă aşteptam – la poarta casei şi flacăra mea (ăsta e numele ce se dă unei ina­morata de operă) coborâ. Deşi Céline era înfăşurată într-un mantou (de prisos într-o seară atât de călduroasă de iunie), o recunoscui îndată după picioruşul ce i se zări de sub rochie, când coborî.

*3 Din cuvântul francez croquer, a ronţăi

Aplecat peste balcon, eram să şop­tesc: "Mon ange"...(*4) cu un glas pe care numai dragostea îl putea auzi, când altă persoană, înfăşurată de asemenea într-o mantie, coborî după ea; dar de astă dată nişte tocuri cu pinteni loviră caldarâmul şi o pălărie bărbă­tească trecu sub poarta cea mare a casei.

*4 Îngerul meu (fr.)

N-ai ştiut niciodată ce-i gelozia, nu-i aşa, domnişoară Eyre? Bineînţeles că nu; nici nu mai era nevoie să te întreb, de vreme ce niciodată n-ai ştiut ce-i dragostea! O să încerci cândva aceste două sentimente; inima dumitale încă doarme şi aşteaptă pe cel menit s-o trezească. Îţi închipui că toată viaţa vei pluti pe valuri tot atât de liniştite ca şi acelea pe care a alunecat până acum tinereţea dumitale. Te laşi legănată de unde, cu ochii închişi şi urechile astupate. Nu vezi stâncile ce se înalţă din valuri şi nici vâltorile ce le spumegă la picioare. Dar îţi spun, şi poţi să ţii minte aceste cuvinte ale mele, că într-o zi vei ajunge la o strâmtoare presărată cu stânci primejdioase şi acolo întregul curent al vieţii ţi se va sfărâma între vârtejurile furioase, în spumă şi vuiet. Atunci, fie că vei fi sfărâmată şi prefăcută în pulbere de vârfurile tăioase ale stâncilor, fie că te vei vedea ridicată de vreun val puternic şi aruncată pe ape mai liniştite, aşa cum mă aflu eu acum. Îmi place ziua asta, cerul acesta de oţel, îmi place nemişcarea şi asprimea lunii sub strânsoarea gerului; îmi place Thornfieldul, vechimea lui, singură­tatea şi copacii săi năpădiţi de ciori, tufişurile spinoase, faţada cenuşie şi şirurile de geamuri întunecate în care se oglindesc tăriile de metal ale cerului. Şi totuşi, mult timp mi-a fost groază să mă gândesc măcar la acest castel. M-am ferit de el ca de o casă ciumată! Cât urăsc încă...

Îşi încleştă fălcile şi tăcu; se opri şi izbi cu piciorul în pământul îngheţat. Un gând nesuferit părea a-l fi prins atât de crâncen în gheare, încât nu mai putea face nici măcar un pas. Înaintam pe alee în clipa când el se oprise. Castelul era în faţa noastră.

Şi-a înălţat ochii, apoi a aruncat asupra crenelurilor o privire cum nu văzusem şi nici n-am mai văzut vreodată în viaţa mea; durerea, ruşinea, furia, nerăbdarea, scârba, ura – toate păreau că se luptă şi năvălesc în aceeaşi clipă în pupilele ochilor săi dilataţi, sub sprâncenele negre ca abanosul. Lupta era cumplită, dar un alt simţământ se înălţă şi birui: era ceva aspru, cinic, hotărât şi neînduplecat. Îşi birui emoţia şi urmă:

— În acest minut de tăcere, domnişoară Eyre, m-am socotit cu destinul meu care stă acolo, după acel trunchi de fag, ca una din vrăjitoarele ce i s-au arătat lui Macbeth în bătăliile din Forres. "Îţi place Thornfieldul?", îmi spunea el, ridicând degetul şi scriind în aer un me­mento ce se aşternea în hieroglife lugubre pe faţada cas­telului: "Iubeşte-l dacă poţi! Iubeşte-l dacă îndrăzneşti!" "Da, îl voi iubi", am răspuns eu. Îndrăznesc să-l iubesc şi, adăugă el furios, îmi voi ţine cuvântul, voi sfărâma piedicile care nu mă lasă să fiu fericit şi bun; da, da, bun. Aş vrea să fiu mai bun decât am fost şi decât sunt acum. După cum Leviathanul lui Iov a sfărâmat suliţa, săgeata şi platoşa, tot aşa ceea ce alţii vor socoti că sunt bariere de fier şi aramă, vor fi zdrobite sub mâna mea, ca paiele sau ca lemnul putred.

În clipa aceea, Adèle alergă înspre el, cu cercul în mână.

— Pleacă de aici, fetiţo! strigă domnul Rochester cu asprime. Stai deoparte, sau du-te înăuntru la Sophie.

Apoi îşi urmă plimbarea în tăcere. Încercai să aduc iarăşi vorba despre subiectul de care se depărtase brusc.

— Aţi părăsit balconul, domnule, când a intrat mademoiselle Varens? îl întrebai.

Mă aşteptam aproape să fiu repezită pentru că această întrebare nu prea la locul ei, dar dimpotrivă, trezindu-se din posomorâta sa visare, întoarse ochii spre mine şi fruntea păru că i se luminează.

— Oh! uitasem de Céline! îmi spuse el. Ei bine, când am zărit-o pe fermecătoarea mea iubită în tovărăşia unui bărbat, mi s-a părut că aud un şuierat şi văd şarpele verde al geloziei înălţându-se de pe balconul luminat de lună, strecurându-mi-se în rotocoale unduitoare sub haină şi deschizându-şi în câteva clipe drum până în străfundurile inimii mele. Este ciudat! exclamă el, întrerupându-se din nou. Este ciudat că te-am ales drept confidentă pentru toate astea, domnişoară! Este şi mai ciudat că mă asculţi liniştită, ca şi cum cel mai firesc lucru din lume ar fi ca un bărbat cum sunt eu să povestească despre metresele lui de la Operă unei fete delicate şi fără expe­rienţă, cum eşti dumneata! Dar această din urmă ciudăţenie lămureşte pe cea dintâi. Cum ţi-am mai arătat o dată, cu înfăţişarea asta serioasă, prevăzătoare şi înţe­leaptă, pari o confidentă ideală. De altfel, ştiu de ce m-am încrezut în sufletul dumitale. Este un suflet aparte, unic şi care nu se poale molipsi de nici un rău. Din fericire, nu vreau să-i fac vreun rău şi chiar dacă aş vrea, n-aş putea; nu te pot pângări. Cu cât stăm mai mult de vorbă, cu atât e mai bine, căci eu mă purific. După ce se abătu astfel de la povestirea lui, urmă:

— Am rămas pe balcon. "O să vină cu siguranţă în buduar, îmi zisei; să le pregătesc o capcană." Trecând mâna prin fereastra deschisă, trăsei perdeaua şi închisei oblonul, lăsând doar o mică deschizătură, prin care să pot auzi jurămintele şoptite ale îndrăgostiţilor. Apoi, mă strecurai iar în jilţul meu tocmai când perechea pătrun­dea înăuntru. Priveam ţintă prin deschizătură. Camerista Célinei intră, lăsă o lampă aprinsă pe masă şi plecă, îi putui vedea astfel desluşit pe amândoi; îşi scoaseră pe­lerinele. Îmbrăcată în atlaz şi cu bijuterii – darurile mele, bineînţeles – Céline era cu adevărat strălucitoare, însoţitorul ei purta o uniformă de ofiţer. L-am recu­noscut: era vicontele... un tânăr stricat şi zănatic. Îl întâlnisem de câteva ori în societate. Mi se părea atât de vrednic de dispreţ, încât nici nu-mi trecuse vreodată prin minte să-l urăsc. Recunoscându-l, dintele şarpelui gelo­ziei fu rupt, dar şi dragostea pentru Céline se stinse. Nu merita să lupţi pentru o femeie care te putea înşela cu un astfel de om; nu era vrednică decât de dispreţ, mai puţin totuşi decât mine, care fusesem jucăria ei.

Începură să discute; convorbirea lor mă linişti de-a binelea: uşuratică, fără suflet şi fără duh, era sortită mai mult să plictisească, decât să întărâte pe cel ce as­culta. Cartea mea de vizită se afla pe masă; cum o văzură începură să vorbească despre mine, dar nici unul nici altul n-avea destulă tărie sau nu dorea îndeajuns, să mă scuture zdravăn. M-au batjocorit însă, atât cât le-a în­găduit meschinăria lor. Céline îndeosebi stăruia asupra cusururilor mele – diformităţi, cum le spunea ea. Tocmai ea, care îmi arătase o admiraţie înflăcărată pentru ceea ce numea "ma beauté mâle"(*5). În această privinţă se deosebeşte cu totul de dumneata, care mi-ai spus pe şleau la a doua întrevedere a noastră că nu-ţi par frumos. Acest contrast m-a izbit atunci şi...

*5 Frumuseţea mea bărbătească (fr.)

În clipa aceea, Adèle alergă iar spre noi.

Monsieur, zise ea, John a venit să spună că a sosit administratorul dumneavoastră şi vă aşteaptă.

— Ei! atunci trebuie să scurtez povestea. Deschisei fereastra şi înaintai spre ei. O eliberai pe Céline de ocro­tirea mea şi-i pusei în vedere să se mute din casă; îi dădui o pungă de bani, să facă faţă nevoilor celor mai grabnice, fără sa mă sinchisesc de ţipetele, istericalele, zvârcolirile, protestele şi rugăminţile ei. Când vicontele îmi dădui întâlnire în Bois de Boulogne, avui plăcerea să mă bat cu el a doua zi. I-am trimis un glonţ într-un braţ gălbejit şi slab ca o aripă de pui jigărit, şi atunci crezui că am sfârşit cu toată clica. Dar, din nenorocire, cu şase luni mai înainte Varens născuse fetiţa asta, pe Adèle, despre care afirma că-i a mea. Se prea poate, deşi nu găsesc în înfăţişarea ei nici un indiciu al doritei mele paternităţi. Pilot îmi seamănă mai mult. Câţiva ani după ruptura noastră, mamă-sa o părăsi şi fugi în Italia cu un muzicant sau cântăreţ. Socoteam că nu-i sunt dator cu nimic Adèlei şi nici acum nu-mi recunosc vreo înda­torire, pentru că nu sunt tatăl ei, dar aflând că a fost pă­răsită, luai această sărmană fiinţă din mocirla şi noroiul Parisului şi o transplantai aici, ca s-o cresc curată pe pământul sănătos al unei grădini englezeşti de ţară. Doamna Fairfax te-a găsit pe dumneata pentru educaţia ei, dar acum, când ştii că Adèle este fiica din flori a unei dănţuitoare de la Operă, o să ai poate alte păreri despre slujba dumitale şi despre elevă.

Într-o zi vei veni probabil să-mi spui că ai găsit un alt loc şi să mă rogi să caut altă guvernantă, nu?

— Nu, Adèle nu-i răspunzătoare de greşelile mamei sale şi nici de ale dumneavoastră. Ţin la ea, şi, acum când ştiu că n-are părinţi, fiindcă mamă-sa a părăsit-o iar dumneata te lepezi de ea, o voi iubi şi mai mult. Cum aş putea să prefer pe moştenitorul răsfăţat al unei familii bogate, care şi-ar urî guvernanta ca pe un lucru supă­rător, în locul sărmanei orfane ce caută o prietenă în educatoarea ei?

— O, ăsta-i felul dumitale de a vedea! Trebuie să intru în casă acum. Dumneata de asemenea; se întunecă.

Mai rămăsei câteva minute cu Adèle şi cu Pilot, aler­gai puţin cu ea şi ne jucarăm cu racheta şi cu cercul. Când ne întoarserăm acasă şi-i scosei boneta şi parde­siul, o luai pe genunchi, şi o lăsai să pălăvrăgească aproape un ceas, după pofta inimii. Îi îngăduii chiar câteva libertăţi şi expresii nepotrivite în care se complăcea când i se dădea multă atenţie şi care-i arătau caracterul uşuratic, moştenit probabil de la maică-sa, şi atât de puţin potrivit spiritului englezesc. Avea totuşi calităţile ei şi eram pornită să preţu­iesc cât mai mult tot ce avea bun. Căutam în trăsăturile şi portul său o asemănare cu domnul Rochester, dar nu pu­team găsi nici una; nimic în ea nu trăda această înrudire. Păcat. Dacă i-ar fi semănat puţin, i-ar fi fost cu mult mai dragă.

Numai când mă retrasei în odaia mea, să mă culc, îmi amintii pe îndelete de povestirea domnului Rochester. Nu era probabil nimic deosebit: pasiunea unui bogat gentilom englez pentru o dănţuitoare franceză, trădarea acesteia erau fapte care se petreceau în fiecare zi în lu­mea mare; dar ceva cu adevărat ciudat se arăta în exal­tarea emoţiei ce-l cuprinsese deodată. În clipa când spu­sese că-i fericit să poată mărturisi bucuria pe care o trăia din nou în vechiul castel şi împrejurimile acestuia. Chibzuii îndelung asupra acestui fapt, dar îl părăsii trep­tat, găsindu-l de neînţeles şi pornii să mă gândesc la purtarea domnului Rochester faţă de mine. Taina pe care găsise cu cale să mi-o destăinuiască părea un tribut adus discreţiei mele. Eu aşa o socoteam şi o primeam ca atare. De vreo câteva săptămâni, se purta cu mine într-un fel cu mult mai uniform decât la început; se părea că nu-l mai stingheresc şi nu mai avea acele ac­cese de trufie care mă îngheţau. Când mă întâlnea pe ne­aşteptate, părea că socoteşte întâlnirea binevenită şi avea totdeauna un cuvânt bun, ba câteodată chiar un zâmbet, pentru mine. Când mă poftea la el, îmi oferea cinstea unei primiri cordiale, care mă făcea să-mi dau seama că aveam într-adevăr puterea să-l amuz şi că aceste convorbiri ce aveau loc de obicei seara erau cău­tate atât pentru plăcerea lui, cât şi pentru folosul meu.

Vorbeam puţin, e drept, dar îmi plăcea să-l ascult. Era comunicativ din fire; îi plăcea să zugrăvească as­pecte şi întâmplări cu totul necunoscute unei minţi care nu le putea afla, neavând legături cu lumea. (Nu-mi po­menea de fapte urâte şi destrăbălate, ci de lucruri pline de interes pentru mine, datorită importanţei ori realei lor noutăţi.) Eram fericită când îmi împărtăşea atâtea lu­cruri necunoscute mie, când îmi înfăţişa locuri nevăzute de mine şi descoperea minţii mele tărâmuri nestrăbătute. Nu mă mai tulbura niciodată cu aluzii supărătoare.

Purtările sale potolite mă făcură să lepăd toate constrângerile ce mi le impuneam cândva; fui atrasă spre el de sinceritatea prietenoasă ce mi-o arăta. Erau clipe când îl socoteam mai curând o rudă şi mai puţin un stăpân; totuşi, câteodată se arăta încă poruncitor, dar asta nu mă mai supăra, căci vedeam bine că o făcea fără nici un fel de intenţie, numai fiindcă aşa-i era firea. Acest nou interes arătat fiinţei mele mă făcu atât de fericită şi de recunoscătoare, încât încetai să mai doresc o familie. Pă­rea că soarta începe să mă favorizeze; golurile vieţii mele se umplură; sănătatea mea înflori, puterile îmi spo­riră.

Dar mi se mai părea urât domnul Rochester? Nu, ci­titorule: recunoştinţa şi plăcutele asociaţii de idei făceau ca faţa lui să fie lucrul cel mai plăcut vederii mele. Pre­zenţa sa într-o odaie mi se părea mai luminoasă decât focul cel mai viu. Totuşi, nu-i uitasem cusururile; nici nu puteam să le uit, pentru că mereu şi le arăta: era mândru, batjocoritor şi aspru faţă de orice slăbiciune. În fundul sufletului, ştiam că marea lui bunătate faţă de mine corespunde unei asprimi nedrepte faţă de ceilalţi.

Avea toane şi era ciudat. În mai multe rânduri, fiind trimisă să-i citesc ceva, l-am găsit singur în bibliotecă stând cu capul sprijinit pe braţele încrucişate şi, când ridică ochii, observai că trăsăturile-i erau întunecate de o expresie morocănoasă şi rea. Dar credeam că asprimea, ciudăţenia şi greşelile trecutului (spun ale trecutului, întrucât părea că şi le îndreptase) se datorau crudelor lo­vituri ale soartei. Eram convinsă că firea îl înzestrase cu porniri mai bune, principii mai nobile, gusturi mai curate, decât acelea care fuseseră create de împrejurări, infiltrate prin educaţie sau făurite de jocul destinului. Ceteam că într-însul sălăşluiau calităţi minunate, deşi – deocamdată – cam slabe şi învălmăşite. Trebuii să mărturisesc că mâhnirea lui mă chinuia şi aş fi dat multe, să i-o pot alina.

Stinsesem lumânarea şi mă culcasem, dar nu puteam dormi şi mă gândeam într-una la expresia pe care o luase chipul său în clipa când se oprise pe alee şi spusese că soarta îl luase în râs silindu-l să fie fericit la Thornfield.

"Şi de ce n-ar fi? mă întrebam. Ce-l îndepărtează de casa aceasta? O va părăsi oare curând? Doamna Fairfax mi-a spus că rareori sta aici mai mult de cincisprezece zile şi iată că se împlineau opt săptămâni de când se afla între noi. Cât de trist ar fi să plece! Să presupunem că ar lipsi toată primăvara, vara şi toamna: cât de posomorâtă ar fi atunci strălucirea soarelui şi cât de triste zilele cele mai frumoase!"

Nu ştiu dacă după ce m-am gândit la toate astea am adormit sau nu; dar deodată am tresărit, pe de-a-ntregul, la auzul unui murmur nedesluşit, străin şi lugu­bru, care mi se părea că vine chiar de deasupra mea. Re­gretam că nu lăsasem lumânarea aprinsă; noaptea era întunecoasă şi simţeam cum mă cuprinde spaima. M-am ridicat, m-am aşezat în capul oaselor şi am ascultat. Zgo­motul încetase.

Încercai să adorm iar, dar inima îmi bătea cu putere; nu-mi mai puteam afla liniştea. Ceasul de jos din holul cel mare, bătu ora două. În acea clipă mi se păru că o mână atinge uşa mea, ca şi cum ar fi vrut să pipăie dru­mul de-a lungul sălii întunecoase. "Cine-i acolo?" am strigat. Nici un răspuns. Îngheţasem de spaima. Deodată mi-am amintit că ar putea fi Pilot, care venea adeseori, când se întâmpla ca uşa bucătăriei să rămână deschisă, şi se culca la uşa domnului Rochester. Îl găsisem chiar eu de câteva ori acolo, dimineaţa când mă sculasem. Gândul acesta mă linişti întrucâtva şi mă culcai din nou. Li­niştea potoleşte nervii şi, fiindcă o tăcere deplină stăpâ­nea iarăşi peste tot, am simţit cum mă cuprinde din nou somnul: dar în noaptea aceea nu-mi era dat să dorm. Când eram cât pe aci să mă afund în vise, fui îngrozită de un zgomot care-ţi îngheţa sângele în vine.

Un râs drăcesc – gros, înăbuşit şi adânc – izbucni, după cât se părea, chiar la uşa odăii mele. Capătul pa­tului era lângă uşă şi crezui o clipă că diavolul, care se strecurase până aici, sta la căpătâiul meu – ba chiar că se tupilase pe pernă. Mă sculai, privii în jurul meu dar nu putui distinge nimic. Sunetul ciudat se auzi iar şi înţelesei că venea din antreu. Primul meu gest a fost să pun zăvorul, al doilea să strig:..Cine-i acolo? Auzii pe cineva mormăind şi gemând iar după o clipă paşi îndepărtându-se din antreu către scara dinspre catul al treilea, a cărei uşă fu îndată deschisă şi închisă. Apoi totul se linişti.

"Să fi fost Grace Poole? O fi stăpânită de diavoli?" mă întrebai. Nu mai puteam rămâne singură, trebuia să mă duc la doamna Fairfax. Îmi pusei o rochie şi un şal, tră­sei zăvorul şi deschisei uşa tremurând. În coridor ardea o lumânare, lăsată pe preş. Fui mirată, dar uimirea mea crescu şi mai mult când băgai de seamă că aerul era ce­ţos, ca şi cum ar fi fost plin de fum. M-am uitat în jurul meu să-mi dau seama de unde vine mirosul de ars pe care-l simţeam.

Auzii o uşă scârţâind: era uşa de la camera domnului Rochester şi de acolo ieşea un nor de fum. Nu m-am mai gândit la doamna Fairfax, nici la Grace Pooil, nici la râsul acela straniu. Într-o clipă fui în odaia domnului Rochester. Perdelele erau în flăcări. În mijlocul flăcărilor şi al fumului, domnul Rochester zăcea întins nemişcat, cu­fundat într-un somn adânc.

— Scoală-te! Scoală-te! îi strigai eu, scuturându-l. El mormăi ceva şi se întoarse pe o parte: fumul îl înăbuşise pe jumătate. Nu mai era nici o clipă de pierdut; focul cuprinsese cearşafurile. Alergai la lighean şi cană; din fericire, amândouă erau mari şi pline cu apă. Le-am răsturnat inundând patul şi pe domnul Rochester. Am fugit înapoi în odaia mea, de unde am luat cana cu apă, am udat din nou patul şi, cu ajutorul lui Dumnezeu, am izbutit să sting flăcările care-l cuprinseseră.

Sfârâitul focului ce se stingea, zgomotul pe care-l fă­cuse cana goală când o zvârlisem din mâini şi mai ales răceala apei cu care-l stropisem îl treziră în sfârşit pe domnul Rochester. Deşi acum era întuneric, mi-am dat seama că se deşteptase, deoarece l-am auzit izbucnind în blesteme groaznice, când se pomeni culcat într-o băltoacă.

— Ce-i asta, o inundaţie? exclamă el.

— Nu, domnule, răspunsei; dar a izbucnit focul. Sculaţi-vă, aţi scăpat. Mă duc să aduc o lumânare.

— În numele tuturor zânelor creştinătăţii, tu eşti, Jane Eyre? întrebă el. Ce mi-ai făcut, mică vrăjitoare? Cine mai e cu dumneata în odaia asta? Ai vrut să mă îneci?

— Mă duc să aduc o lumânare, domnule; dar, în nu­mele cerului, sculaţi-vă! Cineva a încercat să vă omoare. Trebuie să aflaţi îndată cine-i şi de ce a vrut să facă asta.

— Uite că m-am şi sculat! Dar – deşi te pun în pri­mejdie – mai adă o lumânare. Aşteaptă puţin să găsesc ceva haine uscate, dacă or mai fi. Oh! uite halatul meu. Acum aleargă!

Ştiu că am alergat! Am adus lumânarea ce rămăsese încă în antreu. El mi-o luă din mână, o ridică şi cercetă patul înnegrit de fum şi scorojit, cearşafurile muiate şi arse, covorul ce înota în apă.

— Ce-i asta? Şi cine a făcut-o? întrebă el.

Îi povestii pe scurt tot ce ştiam; îi vorbii despre râsul ciudat pe care-l auzisem pe sală, despre paşii care se îndreptaseră spre catul al treilea, despre fumul şi miro­sul de ars ce mă adusese în odaia lui, despre ce găsisem aici; îi spusei că pentru a stinge focul întrebuinţasem toată apa pe care o găsisem.

M-a ascultat păstrând un aer foarte grav. Chipul lui – în timp ce eu povesteam – trăda mai mult tulburare decât mirare. După ce terminai ce aveam de spus stătu câtva timp fără să scoată o vorbă.

— Vreţi s-o vestesc pe doamna Fairfax? întrebai eu.

— Doamna Fairfax? Nu, la ce dracu s-o chemi? Ce ar putea face? Las-o să doarmă liniştită.

— Atunci să trezesc pe Leah, pe John şi pe nevastă-sa.

— Nu, stai aici liniştită. Ai un şal pe dumneata. Dacă nu ţi-o destul de cald, poţi lua mantaua de colo. Înfăşoară-te cu ea şi stai în jilţul ăsta: acum pune picioarele pe scaun aşa, să nu le uzi. Eu am să iau sfeşnicul şi lumâ­narea şi o să te las singură câteva minute. Stai aici până mă întorc; stai ca un şoarece. Trebuie să cercetez catul al treilea; dar ţine minte: nu te clinti şi nu chema pe ni­meni.

Plecă; eu urmării câtva timp lumânarea depărtându-se. Străbătu antreul cu paşi uşori, deschise încet de tot uşa scării, o închise după dânsul, şi ultima rază se stinse. Eram părăsită într-un întuneric desăvârşit. Căutai să prind vreun zgomot, dar nu auzii nimic. Trecu foarte mult timp; eram obosită şi-mi era frig, deşi mă învelisem cu mantaua. Şi apoi nu vedeam pentru ce era nevoie să rămân acolo, deoarece, oricum, nu mă gândeam să trezesc pe cineva. Eram cât pe ce să risc a-l nemulţumi pe domnul Rochester neascultându-i poruncile, când lumina luci din nou, nelămurită, pe peretele sălii şi auzii picioarele sale des­culţe păşind de-a lungul antreului. "Sper că-i el! – îmi zisei – şi nu ceva mai rău."

A intrat în cameră galben şi foarte posomorât.

— Am descoperit totul, îmi spuse punând sfeşnicul pe lavoar. E chiar aşa cum mi-am închipuit.

— Ce adică, domnule?

Nu răspunse, dar încrucişând braţele privi câteva clipe în podele. În cele din urmă, după mai multe minute, îmi zise pe un ton destul de ciudat:

— Nu-mi amintesc ce mi-ai spus c-ai văzut când ai deschis uşa odăii dumitale?

— Numai sfeşnicul, pus pe jos.

— Dar ai auzit un râs ciudat; înainte n-ai mai auzit râsul acela sau cel puţin ceva asemănător?

— Ba da, domnule, este aici o femeie, Grace Poole, care coase: ea râde în felul acela. E o fiinţă ciudată.

— Chiar aşa, Grace Poole. Ai ghicit: e foarte ciu­dată. Am să mă gândesc la cele petrecute. Sunt mulţumit că suntem singurii care cunoaştem amănuntele precise ale întâmplării din noaptea asta. Să nu flecăreşti; nu pomeni nimic despre asta. Voi lămuri eu totul, spuse el, arătând patul. Întoarce-te acum în odaia dumitale; pentru restul nopţii, mie o să-mi fie de ajuns divanul din bibliotecă. E aproape patru; peste două ceasuri se vor trezi servitorii.

— Atunci, noapte bună, domnule, spusei eu, ridicându-mă.

Părea mirat, deşi chiar el îmi spusese să plec.

— Ce, exclamă deodată, mă părăseşti aşa curând şi în felul acesta?

— Dumneavoastră mi-aţi spus să plec, domnule.

— Dar nu aşa, fără să-mi adresezi un singur cuvânt bun; nu în felul acesta scurt şi aspru. Mi-ai scăpat viaţa, m-ai smuls din ghearele unei morţi crâncene şi mă pără­seşti ca şi cum am fi străini! Cel puţin să ne dăm mâna.

Îmi întinse mâna; i-o dădui pe a mea. O luă mai întâi într-o mână, apoi în amândouă.

— M-ai scăpat de la moarte şi sunt fericit că am faţă de dumneata o datorie atât de mare; nu pot spune nimic mai mult. Aş fi suferit să am o asemenea obligaţie faţă de orice altă fiinţă, dar faţă de dumneata e cu totul alt­ceva. Nu mi se pare deloc o povară binefacerea dumitaie, Jane.

Tăcu şi mă privi iar; cuvinte vizibile aproape îi tre­murau pe buze şi glasul îi era sugrumat de emoţie.

— Încă o dată, noapte bună, domnule. Dar în toată chestiunea asta nu poate fi vorba de datorie ori de folos, nici de recunoştinţă şi de povară.

— Ştiam, continuă el, că odată şi odată o să-mi faci un bine. Am citit-o în ochii dumitale când te-am privit prima oară. Nu-i întâmplător că expresia şi surâsul lor... (se opri iar, apoi urmă repede) m-au alinat până în fundul sufletului. Oamenii vorbesc de simpatii fireşti. Am au­zit vorbindu-se de duhuri binevoitoare. E un grăunte de adevăr în basmele cele mai ciudate. Scumpa mea ocro­titoare, noapte bună!

Glasul lui avea o energie ciudată şi o flacără stranie îi strălucea în ochi.

— Sunt fericită că s-a întâmplat să fiu trează, spusei eu retrăgându-mă.

— Cum? vrei să pleci ?

— Mi-e frig, domnule.

— Frig? E adevărat, stai în băltoaca asta! Du-te, Jane, du-te!

Dar îmi ţinea mâna şi nu puteam pleca. Am recurs la un şiretlic.

— Mi se pare, domnule, că aud pe doamna Fairfax.

— Atunci lasă-mă.

Îmi eliberă mâna şi plecai.

M-am întors în patul meu, dar nu mai puteam să dorm. Pe la revărsatul zorilor m-am simţit purtată pe o mare neliniştită, în care valuri de mâhnire se rostogo­leau sub vârtejuri de bucurie; mi se părea câteodată că zăream, dincolo de acele ape furioase, un ţărm dulce, ca dealurile Beulah(*6). Din când în când, o adiere răcoritoare, pe care speranţa o ţinea trează, îmi purta sufletul în tri­umf, către o ţintă ce nu putea fi atinsă nici chiar în în­chipuire. Un vânt potrivnic sufla dinspre uscat şi mă tră­gea întruna înapoi. În zadar mintea voia să se împotri­vească aiurărilor mele: eram prea înflăcărată ca să adorm şi mă sculai o dată cu ivirea zorilor.

*6 Regiune pitorească pomenită în Biblie