Read synchronized with  Chinese  English  French  German  Italian  Portuguese  Russian  Spanisch 
Jane Eyre.  Charlotte Bronte
Capitolul 14.
< Prev. Chapter  |  Next Chapter >
Font: 

În zilele următoare l-am văzut foarte puţin pe domnul Rochester. Dimineaţa părea a fi extrem de ocupat cu diverse treburi, iar după-amiază, domnii din Millcote sau din împrejurimi veneau să-l vadă şi rămâneau câteodată să cineze cu el. După ce i s-a înzdrăvenit piciorul şi a putut să încalece din nou, mare parte din zi era plecat, pesemne să înapoieze vizitele primite, de­oarece nu se întorcea decât noaptea târziu.

În acest interval, chiar şi pe Adèle o chema foarte rar. Eu nu-l vedeam decât întâmplător, întâlnindu-l în scara cea mare, pe seară sau în antreu. Câteodată trecea prin faţa mea trufaş şi nepăsător, abia catadicsind să mă salute uşor şi să-mi arunce o privire rece; alteori dimpotrivă, făcea o plecăciune şi-mi zâmbea cu amabili­tate. Aceste toane nu mă jigneau de loc, deoarece îmi dădeam bine seama că eu nu contribuiam cu nimic la ele şi atitudinile lui contradictorii erau provocate de pricini cu desăvârşire străine de mine.

Într-o zi, când avea oaspeţi la masă, trimise după mapa mea, fără îndoială spre a le arăta desenele. Musafirii plecară devreme, ca să se ducă la Millcote, la o întrunire publică, după cum am aflat de la doamna Fairfax, dar fiindcă timpul era umed şi urât, domnul Rochester nu i-a însoţit. Puţin după plecarea lor, el sună şi fui rugată să cobor împreună cu Adèle. După ce o îmbrăcai şi-i aran­jai părul şi după ce mă încredinţai că îmi venea bine costumul de quaker la care nu mai era nimic de retuşat, pentru că îmbrăcămintea ca şi pieptănătura mea erau prea simple şi prea searbede, coborârăm. Adèle se în­treba dacă sosise, în sfirşit, le petit coffre(*1) căci, dato­rită cine ştie căror încurcături, până atunci nu sosise încă. Nu se înşelase. Intrând în sufragerie, văzurăm pe masă o cutie de carton, pe care fetiţa păru a o recunoaşte instinctiv.

*1 Cufăraş (fr.).

Ma boîte! Ma boîte!(*2) exclamă ca, alergând înspre masă.

*2 Cutia mea! Cutia mea! (fr.)

— Da, ţi-a sosit în sfârşit cutia. Du-o într-un colţ, tu, fiică autentică a Parisului, şi desfă-o, spuse glasul grav şi cam batjocoritor al domnului Rochester, care stătea într-un fotoliu larg, lângă foc. Dar ia seama să nu mă plictiseşti turuindu-mi tot timpul despre disecţia pe care ai de gând s-o faci pachetului, sau despre ce ai să găseşti înăuntru. Să faci totul în linişte. Tiens-toi tranquille, enfant, comprends-tu?(*3)

*3 Să stai liniştită, fetiţo, ai înţeles? (fr.)

Se părea că Adèle n-ar mai fi avut nevoie de această recomandare, căci se retrăsese imediat pe canapea cu comoara ei şi începu să desfacă sforile cu care era împa­chetată. După ce înlătură această piedică şi îndepărtă diferite învelitori de poleială, strigă doar:

Oh! ciel! Que c'est beau!(*4) şi rămase cufundată într-o contemplare plină de admiraţie.

*4 Oh! Doamne, ce frumos e! (fr.)

— Domnişoara Eyre e aici? întrebă stăpânul, ridicându-se pe jumătate şi privind spre mine. Aşa! vino şi stai aici, adăugă el, trăgând un scaun alături de fotoliu. Flecăreala copiilor nu poate aminti nimic plăcut unui bătrân holtei ca mine. Mi-ar fi cu neputinţă să petrec o seară întreagă en tête-à-tête cu un ţânc. Nu-ţi depărta scaunul, domnişoară Eyre. Stai chiar acolo unde l-am pus – adică – te rog. Dă-o-ncolo de politeţe! Eu uit mereu de ea. Nici bătrânele doamne naive nu-mi plac prea mult, dar pe bătrânica mea nu trebuie totuşi s-o uit! E o Fairfax, sau cel puţin s-a căsătorit cu un Fairfax. Nu trebuie s-o neglijez. Se spune că sângele apă nu se face.

Sună şi chemă pe doamna Fairfax, care veni imediat, aducându-şi lucrul.

— Bună seara, doamnă, zise el. Te-am chemat într-un scop caritabil. Am oprit-o pe Adèle să-mi vorbească despre darul pe care i l-am făcut. Văd că arde de ne­răbdare, aşa că ai bunătatea şi ţine-i de urât; va fi una din faptele cele mai milostive pe care le vei fi făcut vreodată.

Într-adevăr, de-abia zărise Adèle pe doamna Fairfax, că o şi chemă pe sofa şi-i aruncă în poală tot conţinutul de porţelan, fildeş şi ceară al boîte-i sale; în tot acest timp nu mai înceta cu explicaţiile şi îşi exprima încântarea într-o englezească stâlcită, alegându-şi cu greu cuvintele.

— Acum, zise domnul Rochester, mi-am făcut datoria de stăpân al casei, am orânduit ca musafirii să se distreze. Pot, deci, să mă gândesc în voie şi la plăcerea mea. Dom­nişoară Eyre, trage-ţi scaunul mai aproape, eşti încă prea departe de mine şi nu te pot privi fără să-mi schimb poziţia comodă în care stau, ceea ce n-am de loc chef să fac.

M-am supus, deşi aş fi preferat să rămân puţin mai în umbră; dar domnul Rochester ştia să poruncească în aşa fel, încât n-aveai încotro şi trebuia să execuţi de îndată.

Eram în sufragerie, după cum am mai spus. Cande­labrul ce fusese aprins pentru cină lumina sărbătoreşte toată odaia. Focul ardea cu flăcări roşii şi strălucitoare, umbre purpurii cădeau în falduri bogate în faţa fe­restrei mari şi a bolţii înalte. Nu se auzea decât murmu­rul şoptit al vorbelor Adèlei (nu îndrăznea să vorbească tare) şi ropotul ploii de iarnă ce izbea în geamuri.

Domnul Rochester – cel care sta acum întins în jil­ţul îmbrăcat cu damasc – mi se părea cu totul altul decât cel pe care-l văzusem înainte. Nu mai arăta nici aşa de posac, nici atât de sever. Văzui că zâmbeşte şi ochit îi scânteiară. Ar fi fost cu putinţă ca vinul să-l fi înve­selit puţin, clar n-aş putea s-o afirm cu tărie. Într-un cuvânt. era mai bine dispus, ca omul după o masă bună, mai deschis, mai vesel şi mai îngăduitor decât fusese di­mineaţă. Totuşi, mai păstra ceva mohorât în înfăţişare, când îşi rezema capul masiv de speteaza capitonată a jilţului şi când focul îi lumina trăsăturile săpate parcă în granit şi ochii mari, negri (pentru că avea nişte ochi negri, mari şi frumoşi, în adâncurile cărora se ivea câteodată o lumină nouă ce exprima, dacă nu blândeţea, cel puţin ceva care amintea de ea). Vreo două minute pri­vise focul şi în tot acest răstimp eu îi cercetasem cu aten­ţie chipul, când, întorcându-se brusc, observă privirea mea pironită asupra lui.

— Mă examinezi, domnişoară Eyre? Îţi par frumos?

Dacă aş fi avut timp să mă gândesc aş fi dat un raspuns convenţional, nelămurit şi politicos, dar cuvintele îmi porniră aproape fără voie de pe buze.

— Nu, domnule.

— Ah! pe cuvântul meu! ştii că eşti cam ciudată? Pari o micuţă nonnette(*5) delicată, liniştită, serioasă şi sim­plă – cum stai aşa cu mâinile împreunate, cu ochii de obicei pironiţi în podea (afară doar de clipele când îi ţii aţintiţi asupra mea, ca acum, de pildă). Când eşti între­bată sau când se face în faţa dumitale o observaţie la care eşti datoare să răspunzi, atunci trânteşti un răspuns fără ocol, dacă nu obraznic, cel puţin neaşteptat. Ce vrei să spui cu vorbele astea?

*5 Tînără (fr)

— Iertaţi-mă, domnule. Am fost prea sinceră. Ar fi trebuit să vă spun că nu-i uşor să dai pe neaşteptate un răspuns cu privire la înfăţişarea cuiva, că gusturile sunt diferite, că frumuseţea n-are însemnătate, sau cam aşa ceva.

— Nu, n-ar fi trebuit să răspunzi aşa. Poftim! Frumuseţea n-are însemnătate! Astfel, sub cuvânt că îndulceşti lovitura de mai adineauri, că mă mângâi şi mă alini, îmi dai o lovitură şi mai vicleană! urmă el. Zi-i mai departe. Şi ce cusur îmi găseşti, mă rog? Mi se pare că am toate mădularele întregi şi că sunt la fel ca ceilalţi oameni.

— Domnule Rochester, îngăduiţi-mi vă rog să-mi retrag răspunsul. N-a fost un lucru cugetat, ci pur şi simplu o gafă.

— Aşa cred şi eu, dar eşti răspunzătoare de o ase­menea uşurinţă. Ia să vedem: fruntea mea nu-ţi place?

Îşi ridică părul negru ce-i cădea pe ochi şi lăsă să se vadă fruntea mare, inteligentă, dar care nu arăta urmă de bunătate.

— Ei, domnişoară, sunt oare un prost? mă întrebă el.

— Departe de aşa ceva, domnule. Dar nădăjduiesc că n-o să vă pară prea deplasată întrebarea: iubiţi oamenii?

— Iarăşi! Încă o împunsătură sub pretext de mângâiere şi asta din pricina afirmaţiei că nu-mi place so­cietatea copiilor şi a bătrânilor (să nu fim cumva auziţi!). Nu, domnişoară, nu sunt un mare iubitor de oameni, dar am putere de înţelegere, adăugă el arătând spre acea parte a capului care – după cum se spune – indică tocmai prezenţa facultăţii pomenite şi care, din fericire pentru el, se vedea destul de bine şi făcea ca partea de sus a capului să pară mai largă. Ba chiar altădată am avut un fel de gingăşie sufletească. La vârsta dumitale eram un flăcău destul de sensibil; mi-era milă de cei slabi, de cei lipsiţi de apărare şi noroc. Dar soarta m-a încercat, ba chiar m-a chinuit cu mâinile ei puter­nice şi acum pot să mă laud că sunt tare şi rezistent ca o minge de cauciuc; e adevărat că, din când în când, îmi mai simt inima vibrând, dar nu mai am decât un singur punct sensibil. Crezi că mai e vreo nădejde pentru mine?

— Ce fel de nădejde, domnule?

"De bună seamă a băut prea mult", îmi zisei, neştiind ce să răspund la năstruşnica-i întrebare. Cum i-aş fi putut spune eu dacă mai era sau nu în stare să se schimbe?

— Pari încurcată, îmi zise el, şi cu toate că nu eşti mai frumoasă decât mine, totuşi aerul acesta stingherit îţi şade bine; de altfel, asta îmi convine, fiind un mijloc de a-ţi îndepărta de faţa mea ochii scrutători şi a-i în­drepta spre florile tocite de pe covor. Aşa că fii în­curcată! Astă-seară, domnişoară, am chef de vorbă.

Spunând aceste cuvinte, se ridică din fotoliu şi-şi re­zemă braţul de marmura căminului. Aşa cum stătea acum, îi putui vedea desluşit corpul, faţa şi lăţimea neobişnuită a pieptului, disproporţionat oarecum faţă de lungimea trupului. Sunt sigură că aproape oricui i-ar fi părut un om urât; dar în atitudinea sa era atâta mândrie incon­ştientă, în purtarea lui atâta degajare, părea că-i pasă aşa de puţin de aspectul lui exterior şi părea atât de con­vins că avea alte însuşiri, în stare să înlocuiască sim­plul farmec personal, încât, privindu-l, îi împărtăşeai în mod inevitabil nepăsarea, fiind aproape ispitit să-i împărtăşeşti şi încrederea în sine.

— Aveam chef de vorbă, repetă el şi de aceea am trimis să te cheme. Focul şi candelabrul nu-mi erau de ajuns, şi nici chiar Pilot, întrucât nici unul nu vorbeşte. Adèle ar fi fost mai potrivită, dar şi ea lasă mult de dorit... şi doamna Fairfax e la fel. În ce le priveşte pe dumneata, sunt încredinţat că, dacă ai vrea, ai fi tocmai ce-mi trebuie. M-ai pus pe gânduri din prima seară când te-am invitat aici. De atunci aproape te uitasem: alte gânduri te izgoniseră din mintea mea. Dar în astă-seară vreau să fiu la largul meu; să dau deoparte tot ce dis­place şi să iau aminte la ceea ce face plăcere. Ei bine! Tare aş vrea să ştiu mai multe despre dumneata; vorbeşte.

În loc să vorbesc, am zâmbit, şi surâsul meu nu era nici binevoitor, nici supus.

— Vorbeşte, stărui el.

— Despre ce, domnule?

— Despre ce vrei. Te las să alegi şi poţi să povesteşti cum îţi place.

Mă aşezai şi nu spusei nimic. "Dacă îşi închipuie că voi vorbi numai pentru plăcerea de a vorbi, de a mă da în spectacol, îi voi dovedi că nu şi-a găsit omul", gândii eu.

— Eşti mută, domnişoară Eyre?

Tăceam mai departe. Domnul Rochester aplecă puţin capul spre mine şi scormoni cu privirea în ochii mei.

— Îndărătnică? spuse el. Şi supărată? A! e şi firesc... Ţi-am cerut să-mi vorbeşti, într-un fel cu totul nesocotit şi aproape obraznic. Domnişoară Eyre, îţi cer iertare. Îţi spun o dată pentru totdeauna că nici nu mă gândese să te tratez ca pe un inferior. Adică (se corectă el) nu revendic decât superioritatea conferită de o diferenţă de douăzeci de ani în ceea ce priveşte vârsta şi un veac în ceea ce priveşte experienţa, căci cu atât ţi-am luat-o înainte. Asemenea superioritate este firească et y tiens(*6) cum ar spune Adèle, şi pe temeiul acestei superiorităţi, numai şi numai a acesteia, te rog să ai bunătatea să-mi vorbeşti puţin în ceasul de faţă şi să-mi alungi gândurile, care-mi devin dureroase, pentru că se întorc totdeauna la acelaşi punct, unde rod ca un cui ruginit.

*6 Şi ţin la ea (fr.).

Binevoise să-mi dea o lămurire, să-şi ceară aproape scuze. N-am rămas insensibilă şi am vrut să i-o dovedesc.

— Nu vreau altceva decât să vă alung gândurile negre, domnule; numai că nu sunt de fel sigură de izbândă. De unde să ştiu eu ce vă interesează? Întrebaţi-mă şi mă voi strădui să vă răspund.

— Atunci, mai întâi, recunoşti că am dreptul să fac puţin pe stăpânul? Să fiu câteodată repezit şi – poate – pretenţios, din pricinile pe care ţi le-am arătat? Adică, înainte de toate, pentru că sunt destul de bătrân ca să-ţi fiu tată, apoi, pentru că am luptat – trecând prin tot felul de încercări – cu o mulţime de oameni de toate naţiile, pentru că am cutreierat jumătate din lumea asta, pe când dumneata ai stat liniştită, totdeauna cu aceiaşi oameni şi în aceeaşi casă.

— Faceţi cum credeţi, domnule.

— Asta nu-i un răspuns, sau – mai degrabă – e un răspuns foarte supărător, fiindcă-i foarte evaziv. Răspunde limpede.

— Nu cred, domnule, că aveţi dreptul să-mi porunciţi numai pentru că sunteţi mai bătrân sau pentru că aţi cunoscut lumea mai bine decât mine. Dreptul de a vă aroga această superioritate depinde de felul cum v-aţi folosit timpul şi experienţa.

— Hm! Spus pe şleau !Dar nu admit acest punct de vedere. Nu m-ar avantaja de loc, căci n-am folosit cum trebuie nici timpul, nici experienţa. Să lăsăm atunci deoparte superioritatea mea: îţi cer numai să-mi primeşti din când în când ordinele, fără să fii şocată şi fără să te socoţi jignită de tonul meu poruncitor. Spune: vrei?

Am zâmbit. "Domnul Rochester e într-adevăr un om ciudat, mi-am zis eu, pare să fi uitat că-mi plăteşte trei­zeci de lire pe an tocmai ca să-mi poruncească".

— Iată un surâs care-mi place, spuse el, observând pe dată zâmbetul meu fugar. Dar nu-i de ajuns; vorbeşte.

— Mă gândeam, domnule, că puţini stăpâni se ostenesc să afle dacă cei pe care-i plătesc sunt sau nu jigniţi ori deranjaţi de poruncile primite.

— Cei pe care-i plătesc?! Cum? Eşti deci angajata mea? A, da, uitasem salariul! Ei bine, acest motiv pecuniar îmi dă dreptul sa te jignesc oare?

— Pentru acest motiv nu, domnule. Dar pentru mo­tivul că aţi uitat de plată şi de bani, pentru că vă inte­resează dacă subalternul o fericit să depindă de altul, da, primesc din toată inima.

— Şi consimţi să nu rosteşti fraze şi forme convenţionale fără să te gândeşti că lipsa lor poate fi luată drept obrăznicie?

— Fiţi sigur, domnule, că niciodată nu voi lua drept obrăznicie lipsa de formalism. Cea dintâi aş putea spune chiar că îmi place, dar pe cea de a doua nici o fiinţă liberă n-o poate îndura pentru nici un fel de plată.

— Asta-i o glumă! Majoritatea fiinţelor libere îndura orice pentru bani. Te sfătuiesc, deci, să nu mai proclami adevăruri universale, în privinţa cărora eşti cu desăvârşire neştiutoare. Totuşi, îţi sunt recunoscător pentru răspuns, în ciuda inexactităţii sale: da, da... Îţi mulţumesc, atât pentru felul în care l-ai rostit, cât şi pentru semni­ficaţia cuvintelor dumitale. Felul în care le-ai rostit a fost sincer şi deschis, iar un asemenea fel de a vorbi nu se întâlneşte pe toate drumurile. Dimpotrivă, la seriozitate se răspunde de obicei cu tot felulul de fasoane, cu o manieră neroadă, rece şi grosolană de a ţi se răstălmaci intenţiile. Din trei mii de guvernante proaspăt ieşite din şcoală, nici trei nu mi-ar fi răspuns ca dumneata. Dar nu vreau să te măgulesc: dacă ai fost turnata într-un alt tipar decât celelalte, nu-i meritul dumitale, ci opera firii. De altfel, poate că mă pripesc cu concluziile, căci numai după lucrurile pe care le ştiu deocamdată despre dumneata s-ar prea putea să nu fii mai bună decât celelalte; ar fi posibil să ai defecte insuportabile, care să precumpănească asupra celor câteva calităţi.

"Poate aşa stau lucrurile şi cu dumneata-, mă gândii eu. În clipa când acest gând îmi fulgeră prin minte pri­virile noastre se întâlniră şi el îmi citi gândul şi-mi răspunse ca şi când l-aş fi rostit prin cuvinte...

— Da, da, ai dreptate, am destule cusururi: îmi dau seama şi nu caut să le ascund, te asigur: Dumnezeu ştie că n-am dreptul să fiu prea aspru faţă de alţii. Răscolindu-mi sufletul şi scrutându-mi trecutul, văd un şir de fapte, un fel de viaţă care mi-ar putea atrage multe mustrări din partea semenilor mei. La vârsta de douăzeci şi unu de ani, am intrat, sau mai bine zis (trebuie să ştii că păcătoşilor le place să arunce jumătate din vină asupra sorţii şi împrejurărilor)... am fost azvârlit pe un drum greşit şi de atunci niciodată n-am mai aflat drumul cel drept; dar aş fi putut fi altfel, aş fi putut fi tot atât de bun ca dumneata – mai înţelept – aproape tot aşa de ne­prihănit, îţi invidiez liniştea sufletească, puritatea con­ştiinţei şi trecutul fără pată. Fetiţo, un trecut neîntinat e o comoară fermecătoare, un izvor nesecat de prospe­ţime şi puritate. Nu-i aşa?

— Ce fel de trecut aveaţi dumneavoastră la optspre­zece ani, domnule?

— Minunat, limpede şi sănătos; nici o apă spurcată nu-l prefăcuse în mocirlă puturoasă. La optsprezece ani eram ca şi dumneata. Întocmai ca şi dumneata. Natura mă făcuse un om bun, unul dintre cei mai buni, domni­şoară Eyre, şi vezi că acum nu mai sunt. Ochii dumitale îmi spun că nu vezi; mă felicit că-ţi pot cel puţin citi asta în privire (bine că a venit vorba; ia seama la cele ce spui cu ochii, fiindcă le înţeleg de minune limbajul). Crede-mă pe cuvânt: nu sunt rău! să nu vezi în mine un nemernic. Nu. Dar datorită împrejurărilor – sunt într-adevăr încredinţat de acest lucru – mai mult decât pornirilor mele fireşti, am ajuns un păcătos de rând, care s-a cufundat, spre a se desfăta, în toate acele sărmane desfrânări şi batjocuri în mijlocul cărora cei bogaţi şi bicisnici îşi duc viaţa. Te miră că-ţi mărturisesc asemenea lu­cruri? În cursul vieţii dumitale va trebui să fii de ne­numărate ori duhovnic fără voie a multor taine. Mulţi vor simţi instinctiv, ca şi mine, că cel mai mare dar pe care-l ai nu e să vorbeşti despre dumneata, ci să asculţi şi pe alţii vorbind despre ei, vor înţelege că nu le primeşti spovedania cu răutate dispreţuitoare, ci cu un fel de simpatie înnăscută, ce alină şi îmbărbătează, deşi nu se manifestă prea zgomotos.

— De unde puteţi şti, cum puteţi ghici toate astea, domnule?

— Ştiu foarte bine, de aceea continuu să-ţi vorbesc aproape tot atât de nestingherit, ca şi cum mi-aş scrie gândurile într-un jurnal. Ai să-mi spui că ar fi trebuit să mă arăt mai tare decât împrejurările; e adevărat, dar nu vezi că n-am putut. Când soarta m-a înşelat, nu am avut înţelepciunea de a mă stăpâni; m-a cuprins dez­nădejdea. De atunci a început prăbuşirea mea, iar acum, când vreun idiot depravat îmi trezeşte scârbă prin de­străbălarea lui neruşinată, nu mă pot lăuda că sunt mai bun decât el. Mă văd silit să mărturisesc că suntem la fel. De ce n-am avut tăria să rezist? Dumnezeu ştie cât o doream! Să te temi de remuşcări, când vei fi ispitit să cazi în greşeală, domnişoară Eyre. Remuşcarea este otrava vieţii.

— Se spune că leacul ei este căinţa.

— Nu ăsta-i leacul. Singurul leac ar putea fi îndrep­tarea şi eu aş fi în stare să mă îndrept. Mai am încă destulă putere, dacă... Dar la ce bun m-aş gândi la asta, aşa hăr­ţuit, copleşit şi blestemat cum sunt! Şi de altfel, întrucât fericirea îmi este pentru totdeauna interzisă, am dreptul să aflu plăcerea în viaţă. Şi o s-o dobândesc cu orice preţ.

— Atunci, domnule, o să vă prăbuşiţi şi mai în adânc.

— Se prea poate; şi totuşi, dacă aflu o plăcere nouă şi proaspătă, de ce să însemne asta o prăbuşire? Şi s-ar putea să aflu una tot aşa de nouă şi proaspătă ca mierea sălbatică pe care albinele o culeg din florile timpului.

— Luaţi seama numai să nu vă lase un gust amar.

— Ce ştii dumneata? N-ai gustat-o niciodată. Ce serioasă şi solemnă ţi-e privirea! Şi eşti tot atât de neştiu­toare, ca şi statuia asta – spuse el luând una de pe cămin. N-ai dreptul să-mi ţii predici, neofitule, tu cate n-ai trecut pragul vieţii şi nu-i cunoşti tainele.

— Nu fac decât să vă reamintesc propriile dumnea­voastră cuvinte, domnule. Aţi spus că greşeala aduce remuşcare şi aţi afirmat că remuşcarea este otrava vieţii.

— Cine vorbeşte de greşeală acum? Nu socotesc greşeală ghidul care mi-a trecut prin minte. Cred că a fost mai curând o inspiraţie, decât o ispită; a fost un gând sincer, nespus de alinător – ştiu bine! Uite că-mi vine iar în minte. Nu mi l-a insuflat duhul răului, te asigur, sau – dacă a fost el – atunci a îmbrăcat veş­minte îngereşti. Cred că trebuie să primesc un asemenea oaspete, când cere să intre în inima mea.

— Nu vă încredeţi în el, domnule: nu-i un înger adevărat.

— Te mai întreb o dată: de unde ştii dumneata? Prin ce instinct vrei să deosebeşti serafimul prăbuşit în abis de solul lui Dumnezeu – pe îndrumător de sedu­cător?

— Am judecat după înfăţişarea dumneavoastră; era foarte tulburată când aţi spus că gândul ăsta vă apare iar în cuget. Sunt încredinţată că dacă-l veţi asculta, veţi avea şi mai multe de îndurat.

— De loc. Trimisul ăsta mi-a adus cea mai minunată solie din lume. De altfel, nu eşti îngerul meu păzitor, aşa că fii liniştită. Intră, vesele hoinar!

Părea că vorbeşte cu o nălucă văzută numai de el; apoi încrucişa braţele, ca spre a strânge la piept acea fiinţă nevăzută.

— Acum, zise el din nou către mine, l-am primit pe nou-sositul pelerin. Cred cu adevărat că e un zeu travestit. Am şi început să mă simt mai bine; inima mea era un fel de raclă cu moaşte, acum va fi un altar.

— Ca să spun drept, domnule, nu vă înţeleg deloc. Nu pot urma această convorbire; mă depăşeşte cu totul. Ştiu un singur lucru: spuneaţi că nu sânteţi aşa de bun cum aţi dori să fiţi şi că asta vă doare. Am înţeles doar atât: că aveţi conştiinţa încărcată şi din pricina asta suferiţi fără încetare. Mi se pare însă că dacă v-aţi strădui din răsputeri, aţi izbuti cu timpul să ajungeţi acolo unde năzuiţi, şi dacă de acum înainte veţi lua hotărârea de a îndrepta faptele şi gândurile, peste câţiva ani veţi avea un trecut limpede pe care-l veţi putea contempla cu bucurie.

— E un gând frumos şi bine exprimat, domnişoară Eyre, şi în această clipă pavez iadul cu intenţii bune.

— Vă rog?!

— Da. Iau hotărâri bune şi cred că vor fi trainice ca bronzul. Faptele mele vor fi altele decât până acum.

— Şi mai bune?

— Da, mai bune. În aceeaşi măsură în care mineralul pur este mai bun decât zgura murdară. Pari a te îndoi de mine, dar eu nu mă îndoiesc. Îmi cunosc ţinta şi mij­loacele. Din această clipă fac o lege neînduplecată, ca a meziior şi perşilor, şi declar că amândouă vor fi drepte.

— Nu pot fi, domnule, dacă pentru ele ai nevoie de legi noi.

— Ba sunt, domnişoară Eyre, deşi reclamă neapărat legi noi. Măsurile şi împrejurările excepţionale cer legi.

— Asta-i o maximă primejdioasă, domnule, se vede îndată că e uşor să abuzezi de ea.

— Ai dreptate, sentenţiosule filozof! Dar jur pe toţi zeii căminului meu că nu voi abuza.

— Sunteţi om şi deci supus greşelilor.

— Da, ca şi dumneata. Ei şi?

— Oamenii supuşi greşelilor n-ar trebui să-şi însu­şească pe nedrept o putere ce nu poate fi încredinţată fără primejdii decât fiinţelor desăvârşite şi dumnezeieşti.

— Ce putere?

— Aceea de a spune despre orice linie de conduită, oricât de ciudată şi neobişnuită: asta-i calea cea bună.

— Da, răspunse domnul Rochester, chiar acestea sunt cuvintele: asta-i calea cea bună.

— Să dea Dumnezeu să fie, i-am răspuns eu ridicându-mă, căci mi se părea de prisos să continui o discuţie atât de greu de înţeles pentru mine. Simţeam, de altfel, că, cel puţin deocamdată, nu puteam ajunge să pătrund firea celui cu care stăteam de vorbă. Încercam acea ne­siguranţă, acel simţamânt nedesluşit de nelinişte pe care ţi-l trezeşte convingerea că eşti neştiutor.

— Unde te duci? mă întrebă domnul Rochester.

— S-o culc pe Adèle, răspunsei. Trebuia de mult să doarmă.

— Ţi-e teamă de mine pentru că vorbele mele seamănă cu cele ale Sfinxului.

— Vorbiţi într-adevăr în enigme, dar, deşi sunt mirată, nu mă tem.

— Ba da, te temi; mândria dumitale se teme de o gafă.

— În acest sens, da, mi-e teamă; n-aş vrea să spun prostii.

— Dacă le-ai spune, ai face-o cu atâta linişte şi serio­zitate, încât le-aş lua drept vorbe înţelepte. Nu râzi nici­odată, domnişoară Eyre? Nu-ţi da osteneala să răspunzi. Văd că râzi rar, dar poţi s-o faci cu multă voioşie. Crede-mă, lumea nu te-a făcut aspră, după cum nici pe mine nu m-a făcut vicios. Te mai ţine încă în chingi constrângerea Lowoodului; îţi supraveghezi expresia feţei, vorbirea ţi-e reţinută, gesturile măsurate, şi te temi înaintea unui bărbat sau a unui frate, sau a tatălui, a stăpânului, în sfârşit în faţa oricui; te temi ca zâmbetul să nu-ţi fie prea vesel, vorba prea liberă, mişcările prea vioaie. Dar cu timpul, sper, vei învăţa să fii naturală faţă de mine, căci mie îmi este cu neputinţă să fiu con­venţional cu dumneata. Atunci mişcările şi privirile îţi vor fi mai vii, mai libere; acum încă nu îndrăzneşti. Câteodală semeni cu o pasăre ciudată închisă în colivie: acolo între gratii se află un prizonier plin de viaţă, neastâmpărat şi hotărât; de-ar fi slobod, s-ar înălţa până la nori. Tot mai vrei să te duci la culcare?

— A bătut ora nouă, domnule.

— Nu-i nimic. Mai stai o clipă. Adèle nu-i încă gata de culcare. Am putut s-o observ în voie, tot timpul cât am stat cu spatele la foc şi cu faţa spre odaie. În vreme ce-ţi vorbeam, m-am uitat la ea din când în când (am motivele mele s-o socotesc vrednică de studiat, motive pe care s-ar putea, ba nu... pe care sigur o să ţi le îm­părtăşesc într-o zi). Acum vreo zece minute a scos din cutie o rochiţă de mătase trandafirie. Chipul i s-a luminat numaidecât. Parcă simţeai cum îi curge cochetăria în sânge, cum îi umple creierul şi-i hrăneşte până şi măduva oaselor. "II faut que je l'essaie!"(*7) a exclamat ea, et a l'instant même!"(*8)şi a zbughit-o din odaie. E acum cu Sophie şi-şi încearcă rochia. Peste câteva minute se va întoarce. Şi ştiu ce voi vedea: o miniatură a Celinei Varens, în costumul pe care-l purta pe scenă la începutul... Dar n-are nici o importanţă. Totuşi presimt că cele mai gingaşe simţăminte ale mele vor primi o lovitură; rămâi aici, să vezi dacă am dreptate.

*7 Trebuie s-o încerc! (fr.)

*8 Şi chiar acum! (fr.)

După câteva minute, se auziră paşii Adèlei în sala cea mare. Intră îmbrăcată aşa cum îmi vestise tutorele ei: o rochie de atlaz trandafiriu foarte scurtă şi plină de garnituri înspre poale înlocuise rochia ei cafenie, iar o cunună de boboci de trandafiri îi împodobea fruntea. Purta ciorapi de mătase şi sandale de atlaz alb.

Est-ce que ma robe va bien?(*9) exclamă ea, sărind în sus. Et mes souliers? et mes bas? Tenez, je crois que je vais danser!(*10) Şi prinzându-şi poalele rochiei, în­cepu să sară prin încăpere. Ajungând lângă domnul Rochester, făcu o piruetă pe vârful picioarelor şi îngenunche în faţa lui, exclamând:

*9 Îmi vine bine rochia? (fr.)

*10 Dar pantofii? şi ciorapii! Ştiţi ceva, cred că am să dan­sez! (fr.)

Monsieur, je vous remercie mille fois de votre bonté(*11), apoi, ridicându-se, adăugă: C'est comme cela que maman faisait, n'est-ce pas, monsieur?(*12)

*11 Domnule, vă mulţumesc de o mie de ori pentru bunătatea dumneavoastră (fr.)

*12 Aşa făcea mama mea, nu-i aşa, domnule? (fr.)

— Întocmai! răspunse el – şi "comme cela"(*13) mi-a fermecat banii mei englezeşti şi m-a făcut să-i scot din buzunarele pantalonilor mei de croială britanică. Eram neştiutor, domnişoară Eyre; faţa mea a fost tot atât de proaspătă ca şi a dumitale. Primăvara mea s-a dus totuşi, dar mi-a lăsat pe mâini această floricică franceză de care – câteodată – m-aş descotorosi bucuros, căci nu mai dau nici o însemnătate trunchiului care a zămislit-o, întrucât am descoperit că numai o pulbere de aur îi putea sluji de îngrăşământ. Nu îndrăgesc decât pe jumătate aceasta floare, mai ales când se arată atât de artificială ca acum. O păstrez şi o cresc spre a da urmare principiului catolic conform căruia printr-o singură faptă bună ispă­şeşti nenumărate păcate mari sau mici. Într-o zi îţi voi lămuri toate astea. Noapte bună.

*13 În felul ăsta (fr.)