Read synchronized with  Chinese  English  French  German  Italian  Portuguese  Russian  Spanisch 
Jane Eyre.  Charlotte Bronte
Capitolul 13.
< Prev. Chapter  |  Next Chapter >
Font: 

Se pare că urmând sfatul doctorului, domnul Rochester se culcă în acea seară devreme şi se sculă a doua zi târziu. Nu coborî decât pentru a rezolva unele afaceri urgente; agentul său şi câţiva fermieri sosiseră şi aşteptau să-i vorbească.

Adèle şi cu mine furăm silite să părăsim biblioteca, pentru că acolo îşi primea domnul Rochester oaspeţii. Se făcu foc în altă odaie de la etaj, ne-am dus cărţile acolo şi ne-am rânduit camera ca pe o sală de studiu. În acea dimineaţă chiar mi-am dat seama că Thornfield Hall şi-a schimbat înfăţişarea. Nu mai era tăcut ca o biserică, mereu se auzea câte cineva bătând în uşă, sunând sau trecând în grabă pe sală. Glasuri noi răsunau la parter. Un şuvoi nou, de viaţă adevărată, năvălise în castel. Acum avea un stăpân. În ce mă priveşte eram mai mulţumită.

N-a fost lucru uşor să faci în ziua aceea lecţii cu Adèle, care nu mai era în stare să se concentreze. Ieşea într-una din odaie şi se uita pe scară, vrând să-l zărească pe domnul Rochester. Ticluia mereu pretexte să co­boare: dorea, se vede, să intre în bibliotecă, unde ştiam că de fapt nu i se simţea deloc lipsa. Când mă supăram puţin şi o sileam să stea liniştită, continua să-mi vor­bească de prietenul ei, domnul Edward Fairfax de Rochester, cum îi spunea ea {auzeam întâia oară toate aceste nume). Era tare curioasă să afle ce dar i-o fi adus. Se pare că domnul Rochester o vestise chiar de cu seară că o dată cu bagajele va sosi de la Millcote şi o cutie, al cărei conţinut o va interesa îndeaproape.

"Et cela doit signifier, spuse ea, qu'il y aura, là-dedans, un cadeau pour moi et peut- être pour vous aussi, mademoiselle. Monsieur a parlé de vous; il m'a demandé le nom de ma gouvernante, et si elle n' était pas une petite personne, assez mince et un peu pâle. J'ai dit oui, car c'est vrai, n'est-ce pas, mademoiselle?"(*1)

*1 Asta înseamnă desigur că acolo-i un dar pentru mine şi poate şi pentru dumneata, domnişoară. Domnul a vorbit de dumneata, m-a întrebat cum o cheamă pe guvernanta mea şi dacă nu-i o per­soană micuţă, destul de slabă şi puţin palidă. Am spus că da, fiindcă-i adevărat, nu-i aşa, domnişoară? (fr.)

Mâncai împreună cu eleva mea, ca de obicei, în odaia doamnei Fairfax. Fiindcă ningea şi era viforniţă, răma­serăm după masă în sala de studiu. Seara dădui voie Adèlei să-şi lase cărţile şi lucrul şi să coboare; căci, judecând după liniştea ce domnea la parter şi după faptul că nu mai auzeam sunând la uşă, îmi închipuiam că domnul Rochester era acum liber. Rămasă singură, mă îndreptai spre fereastră, dar nu era nimic de văzut. Amurgul şi fulgii de zăpadă îngroşau aerul şi ascundeau până şi copăceii de pe pajişte. Lăsai perdeaua în jos şi revenii lângă foc.

Priveam jarul şi începusem să zugrăvesc în minte ceva asemănător cu un tablou pe care-l văzusem altădată şi care înfăţişa castelul din Ileidelberg, în valea Rinului, când doamna Fairfax, intrând pe neaşteptate, făcu fărâme mozaicul scânteietor de-abia înfiripat şi împrăştie – totodată – gândurile apăsătoare ce începuseră să se îngră­mădească în singurătatea mea.

— Domnului Rochester i-ar face plăcere, zise ea, dacă dumneata şi eleva dumitale aţi vrea să luaţi ceaiul cu dânsul astă-seară. Atâtea treburi a avut toată ziua, încât n-a putut să te vadă încă.

— La ce oră ia ceaiul? întrebai.

— Oh, la şase. Când e la ţară mănâncă mai devreme. Dar acum ai face bine să-ţi schimbi rochia; hai să te ajut. Uite, ia lumânarea asta.

— Trebuie să-mi schimb rochia?

— Da, e mai bine. Când e domnul Rochester aici, eu mă îmbrac totdeauna în toaletă de seară.

Această formalitate suplimentară îmi părea cam ce­remonioasă, totuşi mă întorsei în odaie şi ajutată de doamna Fairfax îmi schimbai rochia de stofă neagră cu una de mătase de aceeaşi culoare, cea mai arătoasă şi singura rochie de schimb pe care o aveam, în afară de una cenuşie-deschisă, care – după ideile mele despre eleganţă, formate la Lowood – îmi părea prea frumoasă ca să poată fi îmbrăcată altfel decât în prilejuri cu totul excepţionale.

— Îţi trebuie o broşa, îmi spuse doamna Fairfax.

N-aveam decât o mică perlă, o amintire lăsată de domnişoara Temple, la despărţire. O pusei şi coborârăm. Nu eram obişnuită cu străinii şi de aceea faptul că trebuia să apar în faţa domnului Rochester devenea o încercare grea pentru mine. Trecând prin sufragerie, am lăsat-o pe doamna Fairfax s-o ia înainte şi eu mă ţinui în urma ei. După ce trecurăm pe sub bolta a cărei perdea era acum lăsată, am ajuns în elegantul salon.

Pe masă ardeau două lumânări de ceară şi pe cămin alte două. Pilot sta întins pe jos, încălzindu-se la flacăra minunatului foc. Adèle stătea în genunchi lângă el. Îi văzui şi pe domnul Rochester, pe jumătate culcat pe o canapea, cu piciorul sprijinit de o pernă. Se uita la Adèle şi la câine, iar lumina focului îi bătea în plină faţă. Recu­noscui pe călătorul cu sprâncene stufoase de cărbune, cu fruntea pătrată ce părea şi mai pătrată din pricina felului cum era tuns. Îi recunoscui nasul, deosebit mai mult prin expresia de hotărâre decât prin frumuseţe, nările largi, care trădau, după cum credeam eu, o fire aprinsă; gura, bărbia şi maxilarele îi erau aspre, da, câteşitrele foarte aspre – fără doar şi poate. Acum, când nu mai era îmbră­cat în jacheta de călărie, puteai observa că trupu-i spătos se potrivea cu faţa. Avea un trup frumos de atlet, piept larg, şolduri înguste, deşi nu era de loc înalt şi nelipsit de graţie.

Domnul Rochester trebuie să fi observat intrarea mea şi a doamnei Fairfax, dar se părea că nu are de gând să ne bage în seamă, deoarece apropierea noastră nu-l făcu nici măcar să ridice capul.

— Iat-o pe domnişoara Eyre, spuse doamna Fairfax liniştită.

El făcu o plecăciune, dar privi mai departe la câine şi la copil.

— Domnişoara Eyre să ia loc, zise el.

Salutul lui ţeapăn, tonul nerăbdător, deşi ceremonios, părea să adauge:. ..Ce-mi pasă că domnişoara Eyre este aici sau aiurea? Deocamdată n-am chef să vorbesc cu ea.

M-am aşezat şi nu m-am simţit stânjenită. O primire prea curtenitoare m-ar fi zăpăcit probabil: n-aş fi putut răspunde cu eleganţa şi graţia cuvenită; această ciudată bădărănie însă nu-mi impunea nici o îndatorire. Dimpo­trivă, o ţinută de linişte cuviincioasă mă avantaja faţă de asemenea toane. De altfel, ciudăţenia acestei purtări avea haz şi eram nerăbdătoare să ştiu ce o să-i urmeze.

Domnul Rochester continua să se poarte ca o statuie, ceea ce înseamnă că nici nu vorbi, nici nu se mişcă. Doamna Fairfax, gândindu-se pesemne că oamenii tre­buie să se poarte totdeauna amabil, începu să vorbească plină de blândeţe, ca de obicei, dar, tot ca de obicei, destul de banal. Îl compătimi pentru sumedenia de treburi pe care le avusese toată ziua şi pentru durerea ce i-o pricinuia piciorul scrântit, apoi îi recomandă răbdare şi stăruinţă cât timp va ţine boala.

— Doamnă, aş dori ceai, fu singurul răspuns pe care-l căpătă.

Ea se grăbi să sune, şi când slujnica aduse tava, orândui ceştile şi linguriţele cu iuţeală, Adèle şi cu mine ne apropiarăm de masă, dar stăpânul nu-şi părăsi ca­napeaua.

— Eşti bună să dai ceaşca asta domnului Rochester? mă întrebă doamna Fairfax. Adèle ar putea s-o verse.

Făcui ce-mi ceruse. Când el luă ceaşca din mâinile mele, Adèle socoti că e momentul potrivit să ceară ceva pentru mine şi zise:

N'est-ce pas, mosieur, qu'il y a un cadeau pour mademoiselle Eyre dans votre petit coffre?(*2)

*2 Nu-i aşa, domnule, că aveţi un dar pentru domnişoara Eyre în cufăraşul dumneavoastră? (fr.)

— Cum de veni vorba despre daruri? spuse el mo­rocănos. Te aşteptai la vreun dar, domnişoară Eyre? Îţi plac darurile?

Şi mă scrută cu nişte ochi care îmi părură întunecaţi, supăraţi şi pătrunzători.

— Nu prea ştiu, domnule, am avut prea puţin de a face cu ele. Un dar e socotit de obicei un lucru plăcut.

— De obicei? Dar dumneata ce părere ai?

— Trebuie să mă gândesc câtva timp, înainte de a vă putea răspunde. Un dar are mai multe aspecte, nu-i aşa? şi trebuie să te gândeşti la toate, înainte de a emite o părere.

— Domnişoară Eyre, dumneata nu eşti atât de spon­tană ca Adèle: cum mă vede îmi şi cere în gura mare un dar. Dumneata o iei pe ocolite.

— Pentru că am mai puţină încredere decât Adèle în drepturile mele. Fata se poate bizui pe faptul că e o cu­noştinţă veche şi e oarecare tradiţie, deoarece mi-a spus că totdeauna i-aţi dăruit jucării. În ce mă priveşte, n-aş putea spune întrucât mi s-ar cădea aşa ceva, fiindcă sunt străină şi n-am făcut nimic care să merite un semn de recunoştinţă.

— Oh, nu fi prea modestă! Am examinat-o pe Adèle şi am văzut că ţi-ai dat destulă osteneală cu ea; nu prea străluceşte, nu-i prea talentată, dar într-un timp scurt a progresat foarte mult.

— Prin aceste cuvinte mi-aţi făcut într-adevăr un dar, domnule, şi vă sunt recunoscătoare. Cea mai râvnită răsplată pentru un profesor este lauda adusă elevu­lui său.

— Oh! Oh! zise domnul Rochester, şi-şi bău ceaiul în linişte. Veniţi lângă foc, spuse el când tava fu ridicată şi doamna Fairfax se retrase într-un colt şi-şi luă lucrul.

Adèle mă prinse de mână şi mă purtă în jurul odăii, să-mi arate cărţile frumoase şi bibelourile de pe măsuţe, dar când auzirăm glasul domnului Rochester, ne grăbi­răm să ascultăm. Fetiţa voi să se aşeze pe genunchii mei, dar el îi porunci să se joace cu Pilot.

— De trei luni eşti aici? mă întrebă el.

— Da, domnule.

— Şi vii de la...?

— De la şcoala din Lowood, în comitatul...

— Ah! o şcoală de caritate. Cât timp ai stat acolo?

— Opt ani.

— Opt ani! Atunci înseamnă că eşti într-adevăr re­zistentă. Eu credeam că numai jumătate din acest răstimp e prea de ajuns ca să vină de hac celui mai puternic organism. Nu mă mai mir că pari ieşită de pe celălalt tărâm. M-am şi întrebat unde ai putut căpăta figura asta. Ieri, când mi-ai ieşit în cale, pe drumul spre Hay, m-am gândit fără voie la poveştile cu zâne şi am fost gata să cred că mi-ai vrăjit calul; nici acum nu-s încă sigur de asta. Cine-ţi sunt părinţii?

— N-am.

— Şi cred că n-ai avut niciodată. Ţi-aduci aminte de ei?

— Nu.

— Mi-am închipuit. Şi când te-am găsit lângă scările acelea îţi aşteptai poporul.

— Despre cine vorbiţi, domnule?

— Despre oamenii verzi: era o noapte cu lună, cum nu se poate mai potrivită pentru ei. Ţi-am sfărâmat oare vreun cerc, de mi-ai aşternut în cale gheaţa aceea blestemată?

Dădui din cap.

— S-a împlinit de mult un veac – răspunsei eu tot aşa de serioasă ca şi el – de când oamenii verzi au părăsit Anglia. Nici pe drumul ce duce spre Hay, nici pe câmpiile vecine nu mai poţi afla vreo urmă de-a lor. De aici înainte, nici soarele arzător al verii, nici luna rece a nopţilor de iarnă nu le vor mai lumina petre­cerile.

Doamna Fairfax lăsase să-i cadă lucrul din mână şi părea că nu pricepe ce fel de discuţie o mai fi şi asta.

— Ei bine, spuse domnul Rochester, dacă n-ai nici tată, nici mamă, trebuie să ai unchi sau mătuşi, cel puţin.

— Nu, după câte ştiu, n-am nici unul.

— Şi căminul dumitale?

— N-am nici unul.

— Dar fraţii, surorile dumitale, unde sunt?

— N-am nici fraţi, nici surori.

— Cine te-a îndemnat să vii aici?

— Am dat un anunţ la ziar şi doamna Fairfax mi-a scris.

— Da, zise buna doamnă, care ştia acum pe ce lume se află, şi mulţumesc în fiecare zi providenţei că m-a îndemnat să fac asemenea alegere. Domnişoara Eyre a fost o tovarăşă minunată pentru mine şi o profesoară blândă şi atentă pentru Adèle.

— Nu te osteni cu laudele, răspunse domnul Rochester. N-au trecere la mine. Voi judeca eu însuşi. Mai întâi şi întâi mi-a vrăjit calul.

— Cum, domnule? tresări doamna Fairfax.

— Ei îi datorez scrântitura asta.

Văduva privi buimacă, fără să înţeleagă.

— Domnişoară Eyre, ai locuit vreodată într-un oraş? reluă domnul Rochester.

— Nu, domnule.

— Dar de văzut ai văzut multă lume?

— Numai elevele şi profesoarele de la Lowood, iar acum pe cei care locuiesc împreună cu mine la Thornfield.

— Ai citit mult?

— Doar cărţile care mi-au căzut în mână; n-au fost nici prea multe, nici prea savante.

— Ai dus o viaţă de călugăriţă şi fără îndoială că ai fost crescută într-o atmosferă religioasă. Brocklehurst, care după câte înţeleg conduce Lowoodul, e pastor, nu-i aşa?

— Da, domnule.

— Şi de bună seamă că toate fetele îl veneraţi aşa cum o întreagă mănăstire de călugăriţe o venerează pe stareţă.

— Oh, nu!

— Eşti foarte aspră! Nu! Cum aşa? Care călugăriţă nouă nu-şi venerează duhovnicul? Asta aduce a ne­legiuire.

— Nu-l puteam suferi pe domnul Brocklehurst; şi nu numai eu. Este un om rău, făţarnic şi intrigant. Ne-a tuns pe toate fetele şi din economie cumpăra ace şi aţă atât de proaste încât cu greu se putea coase cu ele.

— O economie foarte păgubitoare, spuse doamna Fairfax, care putu lua din nou parte la conversaţie.

— Şi ăsta era păcatul lui cel mai mare? întrebă demnul Rochester.

— Înainte de înfiinţarea comitetului, cât timp se ocupa singur de aprovizionare, ne lăsa să suferim de foame. O dată pe săptămână ne ameţea cu nişte lecturi lungi şi în fiecare seară ne silea să citim cărţile scrise de el despre moartea năprasnică şi despre judecata de apoi. Cărţile astea ne speriau atât de tare, încât nu mai îndrăzneam să ne ducem la culcare.

— Ce vârstă aveai când ai intrat la Lowood?

— Zece ani.

— Şi ai stat acolo opt ani? Atunci ai optsprezece. Am încuviinţat.

— După cum vezi, aritmetica e folositoare. Fără aju­torul ei nu ţi-aş fi putut ghici vârstă. Nu-i uşor s-o afli, când trăsăturile şi înfăţişarea nu-s pe măsura anilor. Ce ai învăţat la Lowood? Cânţi la pian?

— Puţin.

— Nici vorbă, ăsta-i răspunsul care se dă totdeauna. Treci în bibliotecă... dacă vrei. (Iartă-mă, dar sunt obiş­nuit cu tonul poruncitor. Spun: "Fă asta", şi se face! Nu-mi pot schimba obiceiurile pentru dumneata, o nou-venită.) Intră, deci, în bibliotecă; ia o lumânare; lasă uşa deschisă; aşază-te la pian şi cântă ceva!

Am ieşit din salon şi m-am supus tuturor dispoziţii­lor primite.

— Destul! îmi strigă el după câteva minute. Văd că ştii să cânţi puţin, ca orice şcolăriţă engleză: poate ceva mai bine decât unele dintre ele, dar nu cânţi bine.

Închisei pianul şi mă întorsei. Domnul Rochester urmă:

— Azi dimineaţă, Adèle mi-a arătat câteva schiţe, pe care spune că le-ai făcut dumneata. Nu ştiu dacă sunt făcute în întregime de dumneata. Te-a ajutat, de bună seamă, un profesor?

— Nu! Nu! exclamai eu.

— O! asta va să zică îţi aţâţă mândria. Ei bine, du-te de adă mapa, dacă poţi afirma că sunt făcute de dum­neata; dar nu afirma, dacă nu eşti sigură, fiindcă mă pricep.

— Atunci, domnule, eu voi tăcea şi veţi judeca dum­neavoastră singur.

Adusei mapa din bibliotecă.

— Apropie masa, spuse domnul Rochester.

O împinsei lângă canapeaua lui. Adèle şi doamna Fairfax se apropiară şi ele, să vadă desenele.

— Nu vă înghesuiţi aşa, spuse domnul Rochester. Le veţi lua pe măsură ce termin eu cu ele, dar nu vă mai băgaţi în sufletul meu.

Examina pe rând picturile şi schiţele; puse trei deo­parte şi, după ce le privi pe celelalte, le aruncă.

— Pune-le pe masa de dincolo, doamnă Fairfax, zise el, şi priveşte-le împreună cu Adèle. Iar dumneata, (se uită la mine) stai jos şi răspunde la întrebările mele. Văd că aceste trei picturi sunt făcute de aceeaşi mână. Dum­neata le-ai făcut?

— Da.

— Când ai avut vreme să le faci? Ţi-au cerut desigur timp mult şi ceva gândire.

— Le-am făcut în ultimile două vacanţe petrecute la Lowood, când n-aveam altceva de lucru.

— Unde ai găsit originalele acestor copii?

— În capul meu.

— În capul ăsta de pe umerii dumitale?

— Da, domnule.

— Mai ai şi alte piese de acelaşi fel într-însul?

— Cred că da, domnule, ba sper că şi mai bune.

Puse tablourile în faţa lui şi le privi din nou.

Cititorule, în vreme ce domnul Rochester e ocupat să le privească, am să-ţi prezint desenele cu pricina. Mai întâi trebuie să-ţi spun că n-au nimic minunat. În­tr-adevăr, subiectele se înfăţişează limpede minţii mele. Aşa cum le plăsmuisem în închipuire înainte de a încerca să le dau viaţă, erau cu adevărat impresio­nante, dar mâna nu se arătase a fi pe măsura închipuirii, nu realizase decât o palidă copie a ceea ce văzuseră ochii minţii mele.

Erau acuarele. Prima înfăţişa nişte nori joşi şi vineţi plutind deasupra mării zbuciumate. Zarea era acoperită de umbră ca şi primul plan, adică talazurile cele mai apro­piate, căci pământul nu se zărea de loc. O rază de lumină scotea în relief un catarg pe jumătate scufundat, în vârful căruia stătea un cormoran mare şi întunecat, cu ari­pile stropite de spumă; ţinea în cioc o brăţară de aur ţintuită cu nestemate, căreia mă silisem să-i dau culorile cele mai strălucitoare ce le puteam găsi pe paletă şi toată preciziunea de care era în stare penelul meu. La piciorul catargului, acoperit de pânza valurilor ce băteau în verde, se zărea trupul unui înecat. Singurul mădular care se putea vedea lămurit, întrucât ieşea afară din valuri, era un braţ fără nici un fel de podoabă.

Pe primul plan al celui de-al doilea tablou se înălţa o colină acoperită de iarbă şi frunze purtate de vânt. Deasupra colinei se întindea cerul inundat de lumina vio­letă a amurgului. Înălţat pe fundalul cerului, se desluşea bustul unei femei. Combinasem culorile cele mai întu­necate şi cele mai blânde, pentru a o zugravi. Fruntea-i mohorâtă era încununată de o stea; partea de jos a feţei se zărea ca printr-o ceaţă, ochii îi străluceau întunecat şi sălbatic; părul flutura ca o umbră, asemenea unor nori întunecaţi, frământaţi de furtună şi sfâşiaţi de fulger. Pe gât i se revărsa o lumină palidă, ce amintea de razele lunii. Aceeaşi lumină se răspândea şi pe norii uşori ce înconjurau acel simbol al luceafărului.

În sfârşit, ultimul tablou reprezenta piscul unui ghe­ţar, avântându-se către un cer polar de iarnă. Razele Nordului trimiteau zării săgeţile lor strâns înmănun­cheate. Pe primul plan se vedea un cap – un cap uriaş plecat spre gheţar şi sprijinit de el. Două mâini prelungi, încrucişate sub frunte, acopereau partea de jos a feţei cu un văl întunecat. Nu se vedea decât o frunte palidă albă ca osul uscat, doi ochi ce priveau ţintă, găunoşi şi parcă sticloşi de deznădejde. Tâmplele erau înfăşurate în fal­durile negre ale unui turban, în mijlocul căruia, desenat nelămurit, ca un nor, strălucea un cerc de flăcări albe cu scânteieri de nestemate de o culoare mai sumbră. Acea palidă aureolă era simbolul unei diademe regale şi în­cununa o "fiinţă fără trup".

— Erai fericită când ai făcut aceste desene? mă în­trebă domnul Rochester.

— Eram preocupată, domnule. Da, şi eram fericită; a fost una dintre cele mai mari bucurii ale vieţii mele.

— Asta nu înseamnă mult. Ai recunoscut singură că plăcerile dumitale n-au fost prea numeroase. Aş spune că te aflai pe un fel de tărâm al visărilor de artist, când ai amestecat aceste culori ciudate. Lucrai mult în fie­care zi?

— Era vacanţă şi n-aveam nimic altceva de făcut; lucram de dimineaţă până la prânz şi de la prânz până-n seară. Zilele lungi de vară mi-erau prielnice.

— Şi erai mulţumită de rezultatele acestei munci fe­brile?

— Câtuşi de puţin. Contrastul între idei şi realizare mă făcea să sufăr; de fiecare dată imaginasem ceva ce nu eram în stare să realizez.

— Nu-i chiar aşa. Ai prins umbra gândurilor dumi­tale, dar probabil că nimic mai mult. N-ai destulă ştiinţă şi îndemânare de artist, spre a le reda pe deplin. Aceste schiţe sunt, totuşi, remarcabile pentru o şcolăriţă. Gândul pe care vor să-l exprime e fantastic. Aceşti ochi ai Lu­ceafărului trebuie să-i fi văzut într-un vis. Cum i-ai pu­tut face atât de limpezi şi, totuşi, de loc strălucitori? Căci astral ăsta care străluceşte deasupra le întunecă razele. Ce ai vrut să spui zugrăvindu-i atât de adânci şi de solemni? Şi cine te-a învăţat să pictezi vântul? E furtună pe cer şi pe această culme de deal. Unde ai văzut Latmosul(*3)? Căci muntele ăsta nu-i altul decât Latmos. Ia-ţi desenele!

*3 Munte în Asia Mică între Milet şi Heracleea, unde, după cum spune o legendă, Diana venea să-l vadă pe păstorul Endymion, iubitul ei.

De abia legasem mapa, când, uitindu-se la ceas, dom­nul Rochester zise deodată:

— E nouă. Unde îţi sunt gândurile, domnişoară Eyre, de o laşi pe Adèle să stea aşa de târziu? Du-o la culcare.

Adèle îşi sărută tutorele înainte de a părăsi odaia. El primi îmbrăţişarea, dar nu păru să fie mai încântat decât dacă în locul ei ar fi fost Pilot: ba poate chiar mai puţin.

— Acum vă urez bună seara la toţi, spuse el, arătând uşa.

Însemna că e obosit de tovărăşia noastră şi vrea să plecăm. Doamna Fairfax îşi strânse andrelele. Eu îmi luai mapa, făcurăm o plecăciune, la care ne răspunse cu răceală şi plecarăm.

— Ziceai că domnul Rochester nu-i din cale afară de ciudat, doamnă Fairfax? îi spusei când, după ce cul­casem pe Adèle, mă dusei în odaia ei.

— Aşadar ţi se pare ciudat?

— Mi se pare foarte schimbăcios şi foarte repezit.

— Ai dreptate. Cineva care nu-l cunoaşte poate să-şi facă impresia asta. Eu sunt însă aşa de obişnuită cu felul lui de a fi, că nu-i dau atenţie, şi apoi, abia dacă are o fire ciudată, trebuie să fim îngăduitori.

— De ce?

— Mai întâi, pentru că aşa-i firea lui şi nimeni nu-şi poate schimba firea; pe urmă fiindcă e fără îndoială copleşit de gânduri triste care-l zbuciumă şi asta îl face schimbăcios.

— Ce gânduri?

— Necazuri familiale.

— Dar n-are familie.

— Acum nu, însă a avut – sau, cel puţin, rude. Şi-a pierdut acum câţiva ani fratele mai vârstnic.

— Un frate mai mare?

— Da. Nu sunt decât vreo nouă ani de când stăpâneşte dumnul Rochester această proprietate.

— Nouă ani înseamnă ceva. Îşi iubea oare aşa de mult fratele ca să rămână nemângâiat atâta timp?

— O! nu – poate că nu. Cred că au fost unele neîn­ţelegeri între ei. Domnul Rowland Rochester nu era prea drept cu domnul Edward şi se pare că l-a aţâţat chiar pe tatăl lor împotriva lui. Domnul cel bătrân ţinea la bani şi dorea tare mult ca moşia familiei să rămână întreagă. Nu se împăca deloc cu gândul de a micşora averea împărţind-o, dar, în acelaşi timp voia, totuşi, ca pentru cinstea numelui, Edward să fie bogat. Puţin timp după ce dânsul a devenit major, s-a recurs la unele procedee care nu au fost prea loiale şi care au pricinuit multe răutăţi. Domnul Rochester cel bătrân şi cu Rowland se înţeleseseră şi, spre a-l îmbogăţi pe Edward, îl târâră într-o situaţie cu care el nu s-a putut împăca. Nu ştiu prea bine ce au făcut, dar domnul Edward n-a putut în­dura tot ce-a avut de suferit. Nu-i prea iertător, aşa că a rupt legăturile cu familia şi duce de mult o viaţă pri­beagă. De când a ajuns stăpânul castelului, după moartea fratelui său – care n-a lăsat testament – nu cred să fi stat nici cincisprezece zile aici. De altfel, nu mă mir că se fereşte de acest loc.

— Şi de ce?

— Poate că i se pare trist.

Răspunsul era şovăielnic. L-aş fi vrut ceva mai lim­pede, dar doamna Fairfax nu putea sau nu voia să-mi dea amănunte asupra pricinii şi felului încercărilor su­ferite de domnul Rochester. Mărturisea că e o taină pen­tru dânsa şi că nu putea face decât presupuneri. Era vădit că nu mai dorea să vorbească despre asta. Am înţeles şi n-am mai stăruit.