Read synchronized with  Chinese  English  French  German  Italian  Portuguese  Russian  Spanisch 
Jane Eyre.  Charlotte Bronte
Capitolul 12.
< Prev. Chapter  |  Next Chapter >
Font: 

Felul liniştit în care fusesem primită la Thornfield părea să-mi vestească o viaţă uşoară şi impresia asta n-a fost întru nimic dezminţită când am cunoscut mai bine castelul şi pe cei ce-l locuiau. Doamna Fairfax era într-adevăr ceea ce îmi păruse de la început: o femeie blândă, binevoitoare, destul de instruită şi de o inteligenţă obişnuită. Eleva mea era o fată foarte vioaie, dar fiindcă fusese răsfăţată şi lăsată în voia ei, avea câteodată toane. Cum însă era încredinţată cu totul îngrijirilor mele şi nici o intervenţie nechibzuită nu ve­nea de nicăieri să pună piedici metodelor mele de edu­caţie, renunţă repede la micile ei capricii şi deveni fată ascultătoare. N-avea nici un talent deosebit, nici o trăsă­tură de caracter mai pronunţată, nici o latură a senti­mentelor sau preferinţelor care ar fi putut-o înălţa fie şi cu o şchioapă deasupra celorlalţi copii, dar nici n-avea vreun cusur care s-o facă inferioară celor mai mulţi dintre ei. Progresa mulţumitor şi îmi arăta o dragoste care, dacă nu era prea profundă, era în schimb sinceră şi caldă. Silinţa ce şi-o dădea ca să-mi placă, simplicita­tea, flecăreala ei veselă îmi insuflau şi mie destulă dragoste ca să putem fi mulţumite una de alta.

Limbajul acesta, par paranthèse(*1) ar putea să le pară rece acelora care afişează doctrine pompoase despre firea îngerească a copiilor şi despre devotamentul idolatru ce trebuie să li-l arate cei însărcinaţi cu creşterea lor. Dar eu nu scriu ca să măgulesc egoismul părinţilor sau să mă transform în ecou al făţărniciei; eu spun adevărul şi atât. Mă îngrijeam cu conştiinciozitate de progresele şi bunul mers al educaţiei Adèlei şi nutream pentru ea o dragoste calmă, după cum pe doamna Fairfax o iu­beam din pricina bunătăţii sale şi în tovărăşia ei aflam totdeauna o mare plăcere dăruită de privirea-i calmă, de sufletul şi caracterul ei potolit.

*1 În treacăt fie spus (fr.)

Dojenească-mă cine o vrea, când voi mai spune că din timp în timp mă plimbam singură, că priveam prin grilajul porţii drumul ce se-ntindea înaintea mea sau că văzând pe Adèle jucându-se cu dădaca şi pe doamna Fair­fax făcând peltea în cămara de provizii, urcam cele trei caturi, ridicam chepengul podului şi mă duceam pe terasă; că atunci când, în sfârşit, ochii mei puteau cuprinde câm­piile, colinele, linia întunecată a orizontului, doream cu înflăcărare sprijinul unei puteri în stare să-mi arate ce era dincolo de aceste hotare, ca să cercetez acea lume activă, acele ţinuturi şi oraşe pline de viaţă, despre care auzisem vorbindu-se, dar pe care niciodată nu le văzu­sem. Atunci îmi doream mai multă experienţă de viaţă, legături mai strânse cu ceilalţi semeni şi putinţa de a cunoaşte un număr mai mare de oameni şi caractere mai diferite decât cele de la Thornfield. Preţuiam ce era bun în doamna Fairfax şi în Adèle, dar credeam în existenţa altor firi, a căror bunătate să fie mai caldă. Aş fi vrut să pot vedea cu ochii mei lucrurile de a căror existenţă eram încredinţată.

Cu siguranţă că mulţi mă vor huli şi mă vor socoti o fire veşnic nemulţumită. Dar n-aveam încotro; neastâmpărul era în firea mea şi câteodată mă frământa până la tortură. Atunci, unica mea uşurare era să mă plimb în­coace şi încolo pe coridorul de la catul al treilea, retrasă în mijlocul liniştii şi singurătăţii ce domneau acolo, să mă opresc cu ochii minţii asupra tuturor nălucirilor stră­lucitoare ce se înfăţişau dinainte-mi şi care, de bună seamă, erau numeroase şi ademenitoare. Aceste gânduri îmi furnicau neîncetat prin minte şi neliniştea ce mă frământa îmi dădea totuşi viaţă. Îmi plăcea nespus să ascult o poveste fără sfârşit, o poveste plăsmuită de închipui­rea mea, plină cu tot felul de isprăvi, cu viaţă, cu flăcări şi pasiuni – tot lucruri pe care le doream atât de mult, dar pe care viaţa mea actuală nu mi le oferea.

Degeaba se crede că oamenii ar trebui să fie fericiţi atunci când au linişte; lor le trebuie acţiune şi dacă n-o au, şi-o creează. Milioane de fiinţe sunt condamnate la viaţă mai monotonă decât a mea şi milioane se răzvră­tesc împotriva soartei. Nimeni nu-şi închipuie câte re­volte, afară de cele politice, dospesc în masa fiinţelor vii care populează pământul. Ne închipuim că femeile sunt totdeauna foarte potolite, dar femeile sunt ca şi bărbaţii; au nevoie să-şi folosească puterile ca şi fraţii lor, le trebuie un câmp pe care să-şi desfăşoare strădaniile, în­tocmai ca şi bărbaţii lor. Ele suferă din pricina constrângerii prea straşnice, şi a nemişcării prea absolute, exact aşa cum ar suferi şi bărbaţii. Fraţii lor mai "fericiţi" dau dovadă de orbire când spun că ele trebuie să se mărgi­nească la a face budinci, la a împleti ciorapi, a cânta la pian şi a broda săculeţe. E o nesocotinţă să le condamni ori să le iei în râs dacă încearcă să facă sau să înveţe mai mult decât statorniceşte tradiţia că-i de trebuinţă pen­tru ele.

Când mă aflam acolo, singură, auzeam deseori râsul lui Grace Poole; totdeauna acelaşi râs încet şi gros – ha! ha!- ce mă făcuse să tresar prima dată. Auzeam de asemenea murmurul ei ciudat, mai ciudat chiar decât râ­sul. Erau zile când rămânea cu totul tăcută şi altele când scotea sunete neînţelese. Câteodată o vedeam ieşind din odaie, ducând în mână un lighean, o farfurie sau o tavă, coborând în bucătărie şi înapoindu-se după scurt timp (oh! cititorule romantic, iartă-mă dacă-ţi spun întreg adevărul!) cu o cană de bere neagră. Înfăţişarea ei avea darul de a domoli orice curiozitate trezită de ţipetele-i curioase. Avea trăsături aspre şi nimic în făptura sa nu te putea atrage. Încercai de mai multe ori să intru în vorbă cu ea, dar nu era vorbăreaţă. De obicei un răspuns monosilabic reteza scurt orice încercare de acest fel.

Ceilalţi servitori, John şi nevastă-sa, Leah, fata în casă şi Sophie, dădaca franceză, erau oameni cumsecade, dar întru nimic deosebiţi. Cu Sophie vorbeam franţuzeşte şi câteodată o întrebam despre ţara ei natală; dar nu era în stare să povestească sau să descrie, răspunsurile ei nelămurite şi încurcate te făceau să crezi că dorea mai curând să încetezi, decât să continui cu întrebările.

Astfel trecură octombrie, noiembrie şi decembrie. În­tr-o după-amiază de ianuarie, doamna Fairfax îmi ceru o zi de învoire pentru Adèle, care răcise. Adèle stărui cu o însufleţire ce-mi aminti cât de preţioase mi se pă­reau zilele libere, când eram copil. I-o dădui deci, gândin-du-mă că-i bine să mă arăt, în privinţa asta, mai în­ţelegătoare. Era o zi frumoasă şi liniştită, deşi foarte rece; mă săturasem să tot stau nemişcată în bibliotecă o întreagă dimineaţă ce mi se părea nesfârşită. Doamna Fair­fax tocmai încheiase o scrisoare. Mi-am pus pălăria şi paltonul şi i-am spus că duc eu scrisoarea la poşta din Hay, la o depărtare de două mile. Socoteam că va fi o plimbare plăcută. Când Adèle fu aşezată pe scăunaşul ei, lângă focul din odaia doamnei Fairfax, îi dădui cea mai frumoasă păpuşă de ceară a ei (pe care o păstram de obicei învelită în poleială în sertar) şi o carte de istorie.

Revenez bientot, ma bonne amie, ma chere mademoiselle Jeannette(*2), îmi spuse ea.

*2 Întoarce-te repede, buna mea prietenă, dragă domnişoară Jeannette (fr.)

O îmbrăţişai şi plecai.

Pământul era îngheţat, aerul liniştit şi drumul singu­ratic. Până m-am încălzit am mers repede, dar după aceea am domolit pasul, să mă bucur în tihnă şi să tră­iesc cât mai din plin desfătarea acelei clipe. Când trecui pe lângă clopotniţă, la biserică bătea ora trei.

Acel ceas al zilei avea farmec pentru mine, fiindcă se apropia amurgul şi soarele scăpăta alene către asfinţit. Eram la o milă de Thornfield, pe un drumeag vestit vara pentru trandafirii sălbatici, pentru nucii şi rugurile de mure pline de rod, care creşteau pe margini; chiar la vremea aceea erau încă poame roşii de păducei, dar farmecul său cel mai de seamă stătea în singurătatea-i desăvârşită şi tihna-i netulburată de foşnetul frunzelor. Dacă se stârnea o adiere, aici nu se auzea nici un sunet, pentru că nu exista nici unul din acei arbori al căror frunziş se păs­trează totdeauna verde şi prin care şuieră vântul; păducelul veştejit şi tufişurile de aluni rămâneau tot atât de mute ca şi pietrele albe, tocite, din mijlocul drumului. Cât puteam cuprinde cu ochii, de fiece parte, vedeam doar câmpii, pe care vitele nu mai păşteau, şi dacă zăream, din timp în timp, vreo pasăre cafenie sărind pe gardu­rile vii, credeam că-i o ultimă frunză moartă, ce nu se desprinsese încă de pe ramură.

Drumeagul urca necontenit până la Hay. După ce am făcut cam jumătate din drum, m-am aşezat pe treptele unei scări mici ce urca înspre un ogor, îmi strânsei bine mantila în jurul corpului şi-mi ascunsei mâinile în manşon. Nu simţeam de fel gerul, deşi era foarte aspru, după cum dovedea gheaţa ce acoperea drumul, în mijlocul căruia un pârâiaş acum îngheţat se revărsase cu câteva zile mai înainte, pe o vreme de dezgheţ. Din locul unde mă aflam, zăream Thornfieldul: castelul cenuşiu şi crenelat era lucrul cel mai izbitor din valea a cărei panoramă mi se arăta. La apus se vedeau pădurile din Thornfield şi arborii unde îşi făceau cuiburi ciorile. Am zăbovit acolo până ce soarele coborî şi pieri, purpuriu, dincolo de crestele copacilor. Atunci am pornit-o iarăşi spre răsărit.

În faţa mea vedeam luna ridicându-se pe coama unui deal, palidă încă şi pălind un norişor, dar devenind din ce în ce mai strălucitoare. Plutea deasupra satului Hay, care, pe jumătate pierdut printre arbori, îşi înălţa fumul albastru din cela câteva hornuri. Mai aveam o milă până acolo, şi, totuşi, în mijlocul acelei linişti depline, zgomo­tele firave ale vieţii răzbăteau până la mine. Auzeam şi murmurul râurilor, însă din ce vale şi de la ce depărtare, n-aş fi putut-o spune. Dincolo de Hay erau însă multe dealuri şi – fără îndoială – multe râuri îşi strecurau şirul apei printre ele. Seara aceea liniştită lăsa să se audă clipocitul cristalin al pâraielor apropiate şi susurul stins al celor mai de departe.

Dar acele delicate clipociri şi şoapte, atât de îndepărtate şi de limpezi totodată, fură acoperite de un zgomot neaşteptat. Un tropăit, un sunet metalic de potcoave izbite în pământul îngheţat înlătură clipocitul dulce al apelor, tot aşa precum într-un tablou, masa greoaie a unei stânci sau trunchiul masiv al unui stejar gros, în­fipt cu tărie pe primul plan, te împiedică să vezi colinele albăstrii, zarea luminoasă şi norii ce-şi contopesc nuan­ţele.

Zgomotul îl făcea un cal ce se apropia. Cotiturile dru­meagului mi-l ascundeau încă, dar îl auzeam venind. Mă pregăteam să părăsesc drumul, fiindcă era îngust, dar m-am oprit numai şi m-am tras puţin la o parte, să-l las să treacă. Eram tânără pe-atunci şi mintea mi-era pălită de tot felul de plăsmuiri luminoase ori întunecate. Amintirile din poveştile doicii erau, alături de atâtea al­tele, adânc întipărite în mintea mea. Totuşi, când răsăreau din tainiţele minţii, aveau mai multă tărie şi vioiciune pentru cea care eram acum, decât avuseseră pentru copilul de odinioară. În timp ce calul se apropia şi aşteptam clipa când avea să apară în lumina tulbure a înserării, îmi amintii de o poveste pe care mi-o spunea Bessie; era vorba de un spiriduş din nordul Angliei, numit "Gytrash". Acest spiriduş rătăcea pe drumurile singuratice, în chip de cal, catâr sau dulău şi se arăta uneori că­lătorilor întârziaţi, asemeni calului acestuia ce venea acum înspre mine.

Ajunsese aproape, dar încă nu se vedea, când afară de tropăit auzii un zgomot venind din tufiş şi văzui strecurându-se de-a lungul alunilor un câine mare, care, datorită blănii sale albe vrâstate cu negru, se zărea cu uşurinţă printre pomi. Era tocmai una dintre înfăţişările pe care le lua Gytrash: un animal ce semăna cu un leu, cu păr lung şi cap uriaş. Trecu totuşi destul de liniştit pe lângă mine, fără să-şi întoarcă ochii lui ciudaţi, aşa cum mă aşteptam. Apăru şi calul, un animal înalt ce purta un călăreţ. Acel bărbat destramă dintr-o dată tot farmecul, pentru că Gytrash nu fusese nicicând încălecat de făptură omenească. El era totdeauna singur şi, după părerea mea, spiriduşii puteau sălăşlui în trupul necuvântător al anima­lelor, dar nu prea jinduiau după forma unei banale fiinţe omeneşti. Nu era deci Gytrash, ci un simplu călător care luase drumul cel mai scurt spre Millcote. Trecu pe lângă mine şi îşi urmă drumul. Dar după câţiva paşi mă întorsei, căci atenţia îmi fu atrasă de zgomotul unei căderi şi exclamaţia: "Ce dracu mă fac acum?" Animalul alune­case pe gheaţa care acoperea şoseaua; calul şi călăreţul se prăbuşiră. Câinele se întoarse şi el, alergând în salturi. Văzând starea nenorocită în care se afla stăpânu-său şi auzind calul icnind, latră de hăuliră văile, cu o putere la care te puteai aştepta văzându-i statura. Chelălai dând târcoale calului şi călăreţului trântiţi la pământ, apoi alergă spre mine. Era tot ce putea face, n-avea cum să cheme pe altcineva în ajutor.

L-am urmat şi am găsit pe călător chinuindu-se să iasă de sub cal. Făcea asemenea eforturi, încât mi-am zis că nu s-a putut lovi prea tare. Totuşi îl întrebai:

— Sunteţi rănit, domnule?

Mi se păru că-l aud înjurând, dar nu eram sigură. Cert este că mormăi ceva şi nu-mi răspunse îndată.

— Ce pot face pentru dumneata? întrebai din nou.

— Numai să te dai la o parte, îmi răspunse el, pe când se ridică în genunchi, apoi în picioare.

M-am supus. Atunci începu o operaţie grea, compli­cată şi zgomotoasă, însoţită de lătrături atât de furioase, încât a trebuit să mă dau la o parte, dar n-am vrut să plec înainte de a vedea sfârşitul. Totul s-a terminat cu bine: calul a fost pus pe picioare iar câinele fu domolit printr-un "Jos, Pilot!". Călătorul, aplecat acum, îşi pipăia laba piciorului şi coapsa, de bună seamă să vadă dacă mai erau tefere; dar se pare că era totuşi ceva care îl făcea să sufere, căci îndată se îndreptă spre treptele de unde tocmai mă ridicasem şi se aşeză.

Se vedea cum în ziua aceea aveam mare dorinţă să fiu de folos, sau cel puţin îndatoritoare, căci mă apropiai din nou şi zisei:

— Dacă sunteţi rănit, domnule, pot aduce pe cineva de la Thornfield, sau de la Hay.

— Mulţumesc, nu-i nevoie: n-am nici un os rupt, e numai o scrântitură.

Încercă din nou să umble, dar efortul acesta îi smulse fără voie un geamăt.

Nu se întunecase încă bine şi luna devenise străluci­toare, îl putui vedea limpede pe străin. Era îmbrăcat într-o jachetă lungă de călătorie, cu guler de blană şi catarame de oţel. De talie mijlocie, avea pieptul foarte lat, faţa întunecată, trăsăturile aspre şi fruntea largă. Ochii şi sprâncenele încruntate arătau că are o fire aprigă şi că acum e tare nemulţumit. Nu mai era tânăr, dar nici nu se putea încă spune că e în vârstă. Putea să aibă treizeci şi cinci de ani. Nu-mi era deloc teamă de el, simţeam doar puţină sfială. Dacă ar fi fost un tânăr fru­mos, un erou de roman, n-aş fi îndrăznit să-l mai întreb ceva, deşi vedeam bine că nu-i fac nici o plăcere, sau n-aş fi cutezat să-i ofer servicii pe care nu le cerea. Nu vorbisem niciodată cu un tânăr frumos şi nici nu ştiu dacă văzusem vreunul. Aduceam omagii teoretice frumu­seţii, eleganţei, curteniei şi farmecelor fascinante, dar dacă aş fi întâlnit vreodată un bărbat cu toate aceste însuşiri, instinctul m-ar fi înştiinţat că el nu găseşte şi nici nu poate găsi la mine ceva care să-l încânte. Aş fi fugit de el cum fugi de foc, de fulgere, de tot ce nu-i plăcut, deşi e strălucitor.

Dacă acel străin mi-ar fi zâmbit şi s-ar fi arătat prietenos când i-am vorbit, dacă mi-ar fi refuzat ajuto­rul cu voie bună şi mulţumindu-mi, mi-aş fi urmat dru­mul, fără a fi ispitită să-mi reînnoiesc întrebările. Dar încruntarea şi asprimea călătorului m-au ajutat să mă simt bine şi, când îmi făcu semn să plec, rămăsei pe loc, spunându-i:

— Dar, domnule, nu pot să te părăsesc acum, pe dru­mul ăsta pustiu, înainte de a vedea că eşti din nou în stare să încaleci.

Când am spus asta m-a privit; până acum abia dacă-şi întorsese ochii către mine.

— Mi se pare că la ora asta dumneata ar fi trebuit să fii acasă, dacă locuieşti pe aici, prin împrejurimi. De unde vii?

— Din vale şi când e lună nu mi-e teamă, oricât ar fi de târziu. Dacă vrei, pot să dau o fugă până la Hay; de altfel trebuie să pun o scrisoare la poşta de acolo.

— Spui că vii din vale? Locuieşti în casa aceea cu creneluri? mă întrebă el, arătându-mi Thornfield Hall, pe care luna îl lumina cu razele sale argintii. Castelul se vedea înălţându-se palid, din mijlocul pădurii ce se proiecta, întunecată, pe cerul înroşit de cele de pe urmă flăcări ale amurgului.

— Da, domnule,

— A cui e casa?

— A domnului Rochester.

— Îl cunoşti pe domnul Rochester?

— Nu, nu l-am văzut niciodată.

— Nu stă acolo?

— Nu.

— Ai putea să-mi spui unde este?

— Nu, domnule.

— Desigur că nu eşti una din servitoarele de la cas­tel. Eşti...

Se opri şi aruncă o privire asupra îmbrăcăminţii mele, ca de obicei, simplă: un palton de merinos negru şi o pălărie de castor, pe care nu le-ar fi purtat fata în casă a unei doamne din lumea mare. Părea încurcat; nu ştia ce să creadă, îi venii în ajutor.

— Sunt guvernanta.

— A, guvernanta! repetă el. Să mă ia dracu dacă nu uitasem. Guvernanta!

Şi fui din nou silită să îndur privirea lui scrutătoare. După două minute se ridică; dar când încercă să umble, suferinţa i se citi pe chip.

— Nu pot să te trimit după ajutor, îmi spuse el; dar ai putea să mă ajuţi chiar dumneata, dacă eşti aşa de bună.

— Cum să nu, domnule.

— Ai o umbrelă de care să mă slujesc, în loc de bas­ton?

— Nu.

— Atunci caută să apuci dârlogii calului şi să mi-l aduci. Nu ţi-e frică?

Dacă aş fi fost singură, m-aş fi temut să mă apropii de un cal, dar fiindcă mi se cerea s-o fac, eram gata să mă supun. Lăsai manşonul jos, înaintai spre calul înalt şi încercai să prind dârlogii, dar era un animal nervos şi nu mă lăsă să mă apropii. M-am trudit în zadar; mi-a fost chiar tare fiică văzându-l cum loveşte pământul cu picioarele de dinainte. Călăreţul aştepta şi privi câtva timp; în cele din urmă râse:

— După câte văd, spuse el, muntele nu va veni nici­odată la Mahomed, aşa că tot ce-ţi rămâne de făcut e să-l ajuţi pe Mahomed să se ducă la munte. Vino încoace, te rog.

Mă apropiai.

— Iartă-mă, urmă el; nevoia mă sileşte să folosesc de dumneata.

Îmi puse o mână grea pe umăr şi, rezemându-se cu oarecare opintire, şchiopată până la calul său, pe care-l stăpâni de îndată ce prinse dârlogii; apoi sări în şa, făcând o strâmbătură dureroasă, pentru că sforţarea îi răscolise durerea.

— Acum, zise el, muşcându-şi buzele, adu-mi cravaşa; e acolo sub tufiş.

O găsii şi i-o adusei.

— Îţi mulţumesc; du repede scrisoarea la Hay şi întoarce-te cât poţi mai curând.

Dădu pinteni calului, care porni în galop. Câinele îl urmă şi câteşitrei se făcură nevăzuţi.

"Cum duce chinul în vârtej sălbaticele bălării".

Îmi ridicai manşonul de jos şi-mi urmai drumul. Aventura se sfârşise. Fusese o întâmplare fără importanţă; n-avea nimic romantic şi nimic interesant; dar adusese o schimbare în unul din ceasurile vieţii mele monotone: cineva avusese nevoie de mine, îmi ceruse sprijinul şi i-l dădusem, eram mulţumită că făcusem ceva. Oricât de comună şi neînsemnată ar fi fost acea faptă, ea fusese totuşi ceva activ; şi eram atât de sătulă să tot duc o viaţă în care mai mult lâncezeam decât trăiam. Apoi un chip nou era ca un nou portret în galeria amintirilor mele. Se deosebea de celelalte, mai intâi fiindcă era al unui bărbat; pe urmă, pentru că era întunecat, puternic şi aspru. Când am ajuns la Hay şi am pus scrisoarea la poştă, tot mai păstram în faţa ochilor chipul acela şi coborând dealul către Thornfield îl mai vedeam încă. Ajunsă la locul întâlnirii m-am oprit, am privit în jurul meu şi am ascultat, închipuindu-mi că voi auzi tropotul unui cal şi voi vedea un călăreţ îmbrăcat într-o jachetă de călărie, urmat de un câine de Terra Nova, ce semăna cu Gytrash. Dar nu vedeam decât un gard şi o salcie cu creştetul desfrunzit, înălţându-se dreaptă în întâmpinarea razelor lunii; nu se auzea decât vântul, care vuia departe, în arborii Thornfieldului, şi, aruncând o privire spre locul de unde venea murmurul, am zărit lumină la una din ferestrele castelului. Mi-am adus aminte că e târziu şi am grăbit pasul.

Întoarcerea la Thornfield nu-mi făcu nici o plăcere. A pătrunde pe porţile castelului însemna a mă reîntoarce la viaţa mea, în care nu se întâmpla niciodată nimic; însemna doar să trec prin sala tăcută, să urc scara întu­necoasă, să intru în odaia mea singuratică şi să petrec o bună parte a serii de iarnă doar cu liniştita doamna Fairfax, atât şi nimic altceva. Nu era de ajuns ca să spul­bere uşoara aţâţare pricinuită de plimbarea mea? Nu însemna să-mi ferec iarăşi viaţa – ale cărei daruri de siguranţă şi tihnă nu eram în stare să le preţuiesc – cu nişte lanţuri nevăzute? Cum mi-ar fi priit furtunile unei vieţi nesigure şi plină de lupte, o experienţă grea şi amară, în stare a mă face să râvnesc liniştea în care trăiam acum! Da, toate acestea ar fi fost pentru mine la fel de binevenite ca o plimbare lungă pentru cineva care a amorţit rămânând prea îndelung într-un fotoliu con­fortabil; dorinţa mea de agitaţie şi mişcare era la fel de firească şi normală ca şi a celui ţintuit prea mult în fotoliu.

Zăbovii în faţa porţii, zăbovii pe pajişte; mă plimbai încoace şi-ncolo pe drumul pardosit cu piatră. Obloanele uşii cu geamuri erau trase: nu puteam vedea înăuntru. Ochii şi mintea mea păreau, de altfel, că vor să se înde­părteze de casa mohorâtă, de vizuina plină cu celule întunecate, aşa cum mi se părea în clipa aceea, ca să se îndrepte spre cerul frumos ce se înfăţişa înainte-mi – o mare albastră şi fără pic de nor. Luna se înălţa măreaţă la orizont. Părăsind vârful colinelor, de după care se ridicase, din ce în ce mai departe de ele, părea că tinde spre zenitul întunecat, pierdut în adâncul nemărgi­nit şi-n neţărmurita depărtare. Stelele tremurătoare care-i urmăreau drumul îmi tulburau sufletul şi-mi grăbeau bătăile inimii. Sunt lucruri mici care ne aduc din nou pe pământ; atunci a bătut orologiul şi a fost de ajuns. Îmi luai privirile de la lună şi stele, deschisei o uşă lătural­nică şi intrai.

Deşi lampa de bronz atârnată de plafonul sălii celei mari fusese aprinsă, încăperea era întunecată. Prin uşa deschisă a sufrageriei se strecura licărirea unui foc, luminând sala şi primele trepte ale scării. Lumina focului se răsfrângea pe căminul de marmură, pe grătarele de alamă, şi scotea în relief draperiile purpurii şi mobilele lustruite, într-o iradiere nespus de plăcută. La aceeaşi lumină se vedeau de asemeni câteva persoane stând de vorbă în jurul căminului. De-abia am apucat să le zăresc şi să deosebesc un amestec de glasuri pline de voioşie, printre care pe acela al Adèlei, că uşa s-a şi închis.

Mă îndreptai repede spre odaia doamnei Fairfax. Şi acolo ardea focul în cămin, dar odaia nu era luminată şi nici doamna Fairfax nu se afla la locul ei. În schimb, un dulău alb şi negru, leit Gytrash de pe drum, stătea lun­git pe covor şi privea ţintă la foc. Semăna într-atât cu acela, încât înaintai spre el şi strigai: "Pilot !" Câinele se ridică şi mă mirosi. Îl mângâiai şi el se gudură blând. Era un câine cu care ţi-ar fi fost teamă să rămâi singură şi mă întrebam de unde a venit aici; sunai, pentru că aveam nevoie de lumină şi voiam să ştiu cine era musa­firul. Leah intră.

— Ce-i cu câinele ăsta? întrebai.

— A venit cu stăpânul.

— Cu cine?

— Cu stăpânul, domnul Rochester, care a sosit chiar acum.

— Aha ! Şi doamna Fairfax e cu dânsul?

— Da, şi domnişoara Adèle. John s-a dus să aducă un doctor, căci stăpânul a suferit un accident cu calul şi domnul Rochester şi-a scrântit un picior.

— A căzut calul pe drumul spre Hay?

— Da, a alunecat pe când cobora dealul.

— Ah! Leah, adu-mi te rog o lumânare.

Leah se întoarse numaidecât, urmată de doamna Fairfax, care îmi repetă aceleaşi veşti, adăugând că domnul Carter, medicul, sosise şi se afla la domnul Rochester; pe urmă dădu porunci pentru ceai şi eu mă urcai în odaie, să mă dezbrac.