Read synchronized with  Chinese  English  French  German  Italian  Portuguese  Russian  Spanisch 
Jane Eyre.  Charlotte Bronte
Capitolul 11.
< Prev. Chapter  |  Next Chapter >
Font: 

Un capitol nou al unui roman este ca un tablou nou într-o piesă. Închipuieşte-ţi, cititorule, că la ridicarea cortinei ai în faţa ochilor o odaie a hanu­lui "George"- din Millcote; ca în toate hanurile, pereţii sunt acoperiţi de un tapet cu desene mari, şi în odaie se mai află un covor, mobile şi câteva podoabe pe cămin; în sfârşit, mai era acolo portretul lui George al II-lea şi al principelui de Wales, dimpreună cu un alt tablou care înfăţişa moartea lui Wolfe(*1). Toate acestea le zăreşti la lumina unei lămpi cu gaz agăţate de tavan şi a unui foc straşnic lângă care mă aflu aşezată, cu mantila pe mine şi pălăria pe cap. Manşonul şi umbrela stau pe masa de alături şi eu caut să scap de amorţeală şi de frigul care mi-a pătruns în oase după şaisprezece ceasuri de călătorie, pe o zi aspră de octombrie.

*1 James Wolfe (1727-1759), general englez mort în Canada în timpul unui război împotriva francezilor

Părăsisem Lowton la patru dimineaţa şi ceasul din Millcote bătea chiar acum ora opt.

Cititorule, deşi se pare că nimic nu-mi lipseşte, n-am totuşi cugetul liniştit. Credeam că la sosirea diligenţei o să mă întâmpine cineva. Pe când coboram scăriţa de iernii rezemată de trăsură, privisem îngrijorată în juru-mi, cu speranţa că voi auzi rostindu-mi-se numele şi voi vedea ceva ce-ar semăna cu o trăsură, care să mă ducă la Thornfield; dar nu văzui nimic din toate acestea şi, când întrebai pe un băiat dacă nimeni nu întrebase de domnişoara Eyre, el îmi răspunse că nu. Nu-mi mai rămă­sese altceva de făcut decât să cer să mi se pregătească o odaie şi iată-mă aşteptând aici, întovărăşită doar de te­merile şi îndoielile mele.

O fată fără experienţă, care deodată se vede singură pe lume, încearcă o senzaţie foarte ciudată. Nu cunoaşte pe nimeni, nu-i sigură că va putea atinge cândva ţinta călătoriei şi, oprită de tot felul de piedici, nu se mai poate întoarce nici la locul pe care l-a părăsit. Farmecul aventurii îndulceşte această senzaţie, văpaia mândriei o încălzeşte, iar zvâcnetul fricii vine s-o tulbure. Şi frica puse cu totul stăpânire pe mine, când văzui că a trecut o jumătate de ceas şi nimeni nu vine să mă întâmpine. În sfârşit, eram hotărâtă să sun.

— Este pe-aici pe-aproape vreo aşezare căreia i se spune Thornfield? întrebai pe băiatul de prăvălie care apăru în uşă.

— Thornfield? Nu ştiu, doamnă, dar să întreb în câr­ciumă.

Ieşi, însă reveni aproape imediat.

— Dumneavoastră sunteţi domnişoara Eyre?

— Da.

— Atunci vă aşteaptă cineva.

Am sărit de pe scaun, mi-am luat manşonul şi umbrela şi am ieşit iute. Un om stătea în faţa uşii hanului şi, la lumina unui felinar, putui zări în stradă un soi de vehicul la care era înhămat un cal.

— Ăsta e bagajul dumneavoastră? spuse cu bruscheţe omul care mă aştepta, arătând spre geamantanul meu.

— Da.

Geamantanul fu repede săltat în vehicul, care era un fel de cupeu. Mă urcai, şi înainte ca vizitiul să închidă uşa îl întrebai ce distanţă era până la Thornfield.

— Aproape şase mile.

— Şi cât o să facem?

— Cam vreun ceas şi jumătate.

Închise uşa, se caţără pe capră şi pornirăm. Mergeam încet, aşa că avui tot timpul să mă gândesc. Eram mulţu­mită că sunt, în sfârşit, atât de aproape de ţinta călătoriei mele şi, rezemându-mă de fundul trăsurii confortabile, dar nu prea elegante, putui cugeta în voie.

"Pesemne – îmi spusei eu, judecând după simplicita­tea vizitiului şi a trăsurii – că doamna Fairfax nu-i o femeie deosebit de luxoasă; cu atât mai bine! O singură dată în viaţă am fost în casă de oameni bogaţi şi am fost nespus de nenorocită. Aş vrea să ştiu dacă stă singură, numai cu fetiţa. În cazul ăsta, dacă va fi pe cât de puţin binevoitoare, sunt sigură că ne vom înţelege foarte bine. Am să fac tot ce-mi va sta în putinţă. E păcat că nu tot­deauna obţii ce doreşti, chiar dacă te străduieşti din răsputeri. Când venisem la Lowood, de pildă, luasem ace­eaşi hotărâre; m-am ţinut de dânsa şi am reuşit, dar la doamna Reed toate eforturile mele n-au fost întâmpinate decât cu dispreţ. Mă rog lui Dumnezeu ca doamna Fairfax să nu fie a doua doamnă Reed: oricum, nu voi fi silită să rămân la ea. Dacă lucrurile nu vor merge cum trebuie, am să-mi pot căuta un alt loc. Dar unde om fi ajuns?"

Lăsai fereastra în jos şi privii: Millcote rămânea în urma noastră. Judecând după numărul luminilor, era un oraş de seamă, mult mai mare decât Lowton. Ne aflam acum – după câte puteam vedea – pe un fel de izlaz pe care se vedeau risipite câte va case. Ţinutul mi se păru foarte deosebit de cel al Lowoodului; mai populat, dar mai puţin pitoresc; mai însufleţit, dar mai puţin romantic.

Drumul era greu şi noaptea ceţoasă. Vizitiul lăsa calul mai mult la pas, aşa că făcurăm două ceasuri. În cele din urmă se întoarse spre mine şi spuse:

— Nu mai avem mult până la Thornfield.

Privii din nou. Treceam pe lângă o biserică. Zării tur­nuleţele ei scunde şi largi şi auzii ceasornicul bătând stertul. Pe un povârniş de deal zării luminile unui sat sau cătun, strălucind ca o adevărată Cale a Laptelui. Peste zece minute, vizitiul coborî şi deschise două porţi mari care fură trântite la loc după trecerea noastră. Ur­carăm încet o coastă şi ajunserăm înaintea faţadei lungi a unei case. O singură fereastră boltită, cu perdeaua trasă, era luminată; restul rămânea în întuneric. Trăsura se opri în faţa uşii din mijloc, care-mi fu deschisă de o servitoare. Am coborât şi am intrat în casă.

— Pe aici, doamnă, îmi spuse femeia.

Trecurăm printr-un hol pătrat, cu uşi înalte de jur împrejur şi mă duse într-o odaie luminată şi de foc şi de lumânări; lumina vie mă sili să mă opresc o clipă, orbită din pricina contrastului cu întunericul în care fu­sesem cufundată câteva ceasuri. Când fui în stare să văd ce mă înconjoară, mi se înfăţişă o privelişte plăcută.

Mă aflam într-o încăpere mică, atrăgătoare. Lângă focul vesel era o masă rotundă; pe un jeţ înalt şi de formă demodată şedea cea mai îngrijită şi mai scundă doamnă ce se poate închipui. Purta bonetă de văduvă, rochie de mătase neagră şi şorţ alb de muselină. Întoc­mai aşa mi-o închipuisem pe doamna Fairfax; crezusem doar că era mai impunătoare şi cu o privire mai puţin blândă. Împletea; la picioarele ei stătea culcată o pisică mare. Într-un cuvânt, nimic nu lipsea ca să împlinească frumosul ideal al tihnei casnice. Nu se poate închipui ceva mai liniştitor pentru o guvernantă nouă: nu era acea măreţie ce te copleşeşte, acel fast care te buimă­ceşte. În clipa în care intrai, bătrâna doamnă se sculă şi foarte binevoitoare veni în întâmpinarea mea:

— Bine ai venit, drăguţo! Mă tem să nu te fi plictisit de drum; John mână aşa de încet. Trebuie să-ţi frig; apropie-te de foc.

— Doamna Fairfax, nu? spusei eu.

— Da, chiar eu. Şezi, te rog.

Mă duse la fotoliul său şi începu să-mi scoată şalul şi să-mi deznoade panglicile pălăriei. O rugai să nu-şi dea atâta osteneală.

— O, nu-i nimic, nu-i nimic. Dar mâinile dumitale sunt aproape îngheţate! Leah! adăugă ea, fierbe puţin vin şi fă vreo două sandvişuri; uite cheile de la cămară.

Scoase din buzunar o legătură mare de chei, cât se poate de gospodărească, şi o dădu servitoarei.

— Apropie-te de foc, urmă ea. Ţi-ai adus geamanta­nul, nu-i aşa, drăguţo?

— Da, doamnă.

— Voi spune să ţi-l ducă în odaie. Şi ieşi.

"Mă tratează ca pe un oaspete, îmi zisei. Nu mă aştep­tam la o astfel de primire, credeam că voi găsi oameni reci şi rigizi. Văd că nu mă tratează în felul obişnuit în care am auzit că este tratată o guvernantă: dar să nu ne bucurăm prea repede."

Doamna se întoarse. Când Leah aduse tava, ea strânse de pe masă coşul cu lucruri de împletit şi cele câteva cărţi care se mai aflau acolo şi cu mâna ei îmi întinse gustarea. Atâta atenţie venită din partea stăpânei mele şi încă a unei persoane în vârstă mă cam stânjenea, dar cum n-avea de loc aerul să facă ceva deosebit, socotii că-i mai bine să-i primesc liniştită politeţea.

— Voi avea plăcerea s-o văd pe domnişoara Fairfax astă-seară? întrebai eu, după ce luai de câteva ori din ce-mi oferise.

— Ce spui, draga mea? Sunt cam surdă, răspunse buna doamnă, apropiindu-şi urechea de gura mea.

Repetai întrebarea, mai desluşit.

— Domnişoara Fairfax? A, domnişoara Varens, vrei să zici! Varens e numele viitoarei dumitale eleve.

— Adevărat? Nu-i fiica dumneavoastră?

— Nu, eu n-am familie.

Eram s-o întreb ce rudă e cu domnişoara Varens, dar mi-am amintit că nu-i frumos să întrebi prea multe şi eram sigură că, mai curând sau mai târziu, am să aflu.

— Sunt aşa de mulţumită, îmi spuse ea, aşezându-se în faţa mea şi luând pisica pe genunchi, sunt aşa de mul­ţumită că ai venit. Voi fi foarte fericită să am o tovarăşă. Poţi să fii sigură că aici te vei simţi totdeauna bine: Thornfield este un castel vechi şi vestit, poate cam ne­glijat în ultima vreme, dar e totuşi un loc respectabil. Ştii însă că iarna te simţi prost singură, chiar în cele mai frumoase reşedinţe. Spun singură, fiindcă Leah este fără îndoială o fată drăguţă, John şi nevastă-sa sunt şi ei foarte de treabă, dar sunt servitori şi cu ei nu poţi vorbi de la egal la egal; trebuie să-i ţii la distanţa cuvenită daca vrei să nu-ţi pierzi autoritatea. Iarna trecută, dacă ţi-aduci aminte, a fost o iarnă foarte aspră şi când nu ningea, ploua sau bătea vântul – iarna trecută, zic, din noiembrie până în februarie, afară de măcelari şi postaşi n-a mai venit nimeni pe aici. Căzusem într-un fel de me­lancolie, tot stând singură noapte după noapte. Leah îmi mai citea câteodată. dar cred că biata fată socotea asta o robie. Primăvara şi vara lucrurile au mers mai bine. Soarele şi zilele lungi aduc atâta schimbare! Apoi, la în­ceputul toamnei, a venit mica Adèle Varens cu bona ei. Un copil însufleţeşte dintr-o dată o casă întreagă şi acum, când eşti şi dumneata aici, am să fiu într-adevăr veselă.

Sufletul mi s-a încălzit când am auzit-o pe buna doamnă vorbind astfel şi mi-am apropiat scaunul de al ei; apoi îi arătai dorinţa mea sinceră de a-i fi o tova­răşă la înălţimea tuturor nădejdilor ei.

— Dar nu vreau să te ţin prea târziu, spuse ea. Acum o să sune miezul nopţii: ai călătorit toată ziua şi trebuie să fii obosită. Dacă ţi-ai încălzit picioarele, am să-ţi arăt odaia. Ţi-am pregătit o cameră lângă a mea. E mică, dar m-am gândit c-o să te simţi mai bine decât în odăile mari din faţă. Mobilele sunt într-adevăr mai frumoase acolo, dar sunt aşa de triste şi singuratice! Eu nu dorm niciodată în camerele acelea.

Îi mulţumii pentru alegerea foarte nimerită şi, cum eram într-adevăr obosită de călătorie, mă grăbii să mă retrag. Doamna Fairfax luă lumânarea şi mă petrecu. Se duse întâi să vadă dacă uşa sălii era încuiată, pe urmă, după ce scoase cheia, se îndreptă spre scară. Treptele şi balustrada erau de stejar. Ferestrele înalte şi prevăzute cu gratii, ca şi sala spre care dădeau uşile odăilor de dor­mit, păreau mai degrabă ale unei biserici decât ale unei case. Pe scară şi pe sală stăruia un aer îngheţat, ca de cavou. Te simţeai singur şi părăsit, aşa încât fui mul­ţumită că odaia mea e mică şi mobilată în stil modern obişnuit.

După ce doamna Fairfax îmi ură prietenos noapte bună, închisei uşa şi privii în jurul meu. În curând im­presia neplăcută lăsată de sala aceea goală, de scara întunecată şi spaţioasă, de antreul lung şi rece, era risipită de aspectul primitor al odăiţei mele. Îmi adusei aminte că, după o zi de oboseală pentru trup şi frământare pen­tru suflet, eram în sfârşit la adăpost. Cu inima plină de recunoştinţă, îngenuncheai în faţa patului şi mulţumii lui Dumnezeu pentru ce îmi dăduse; nu uitai a-l implora să-mi acorde sprijin pe drumul pe care păşeam mai de­parte şi să-mi dea tăria de a fi vrednică de bunătatea ce mi se arătase cu atâta mărinimie, înainte de-a o fi me­ritat. În acea noapte, culcuşul meu n-avea spini iar odaia nu ascundea spaime. Obosită şi fericită, adormii repede şi adânc. Când m-am trezit, de mult se luminase de ziuă.

Ce veselă mi se păru cămăruţa mea, când soarele, răzbătând printre perdelele de ton albastru, îmi arătă un covor întins pe parchet şi pereţi acoperiţi cu tapet frumos. Nu mă putui opri să compar această odaie cu cea de la Lowood, cu standurile ei goale şi pereţii cu văruiala pătată. Când eşti tânără, aspectul exterior al lucrurilor te impre­sionează adânc. De aceea mi-am închipuit că o nouă viaţă va începe de acum înainte, o viaţă care, pe lângă spini şi trudă, îmi va aduce flori şi bucurii. Toate forţele mele sufleteşti se treziră, aţâţate de această schimbare şi de acest câmp nou deschis speranţei; nu pot spune ce aş­teptam, dar năzuiam către ceva minunat, care poate n-a­vea să se petreacă îndată, nici într-o lună, ci într-un viitor pe care nu-l puteam hotărî.

Mă sculai şi mă îmbrăcai cu îngrijire. Nevoită să fiu simplă, pentru că toate obiectele mele de îmbrăcăminte erau de o extremă simplicitate, doream totuşi – cum e şi firesc – să am o înfăţişare cât mai plăcută. Nu obişnuiam să dispreţuiesc aparenţele şi să nu mă gândesc la impresia pe care aş face-o; dimpotrivă, dorisem totdea­una să arăt cât mai bine şi să plac, atât cât îmi putea în­gădui lipsa mea de frumuseţe. Câteodată îmi părea rău că nu eram mai frumoasă. Aş fi dorit să am obrajii tran­dafirii, nasul drept, gura mică, roşie ca o cireaşă; mi-ar fi plăcut să fiu înaltă, bine făcută, să am un port semeţ. Simţeam că era o nenorocire să fii atât de mică, de palidă, să ai trăsături neregulate şi aşa de aspre. Pentru ce mă năpădeau aceste dorinţi şi aceste păreri de rău? Ar fi greu de spus; atunci nu-mi puteam nici eu da seama: şi, totuşi, exista o pricină logică, firească.

Cu toate acestea, după ce-mi netezii părul şi îmbrăcai rochia neagră care, deşi arăta ca un veşmânt de qnaker(*2) avea cel puţin meritul că era bine croită, şi după ce îmi potrivii gulerul curat, alb, îmi spusei că arăt destul de bine pentru a mă înfăţişa înaintea doamnei Fairfax şi că noua mea elevă nu se va îndepărta de mine, cu silă. După ce deschisei fereastra şi cercetai dacă toate se aflau la locul lor pe masa de toaletă, ieşii din odaie.

*2 Adept al unei secte religioase foarte austere

Trecui prin gangul lung şi îngust, apoi coborâi scara alunecoasă de stejar. Ajunsei în sala mare, unde mă oprii câteva clipe spre a privi tablourile ce împodobeau pereţii (îmi amintesc că unul dintre ele înfăţişa un bătrân fioros, cu platoşă, iar altul o doamnă cu păr pudrat şi colier de mărgăritare), lampa de bronz agăţată de tavan şi cea­sornicul, a cărui cutie era ciudat sculptată, şi pe care scurgerea vremii o făcuse neagră ca abanosul. Toate aces­tea mi se păreau impunătoare, dar pe atunci eram atât de puţin obişnuită cu măreţia. Uşa cu geamuri a holului fiind deschisă, am păşit peste prag. Mi se înfăţişa o mi­nunată dimineaţă de toamnă: cerul era limpede, soarele strălucea deasupra tufişurilor îngălbenite, peste câmpiile încă verzi. Am înaintat câţiva paşi spre pajişte şi am privit casa. Avea trei caturi; fără să fie prea mare, era totuşi destul de încăpătoare. Părea mai degrabă un conac decât castelul unui nobil. Crenelele îi dădeau o înfăţişare pitorească. Faţada cenuşie a casei se înălţa în spatele unor copaci plini de cuiburi de ciori; păsările zburau croncănind încoace şi-ncolo şi trecând pe deasupra pajiştii ajungeau la o livadă, despărţită printr-un gard prăbuşit de curtea largă. Lângă gard străjuia un şir de copaci fal­nici ca nişte stejari noduroşi, dar acoperiţi de spini. De aici venea pesemne numele casei(*3). În depărtare se zăreau nişte dealuri nu atât de înalte ca cele din preajma Lowoodului, nici atât de râpoase. Nu păreau nişte bariere ce te despărţeau de lume şi, totuşi, erau îndeajuns de masive şi singuratice, lăsând impresia că înconjoară Thornfieldul, prefăcându-l într-o sihăstrie pe care n-ai fi bănuit-o în preajma unei aşezări atât de agitate ca Millcote.

*3 Thornfield – "câmpul spinilor"

Pe coasta unui deal stăteau risipite casele dintr-un mic cătun, ale căror acoperişuri licăreau în bătaia soarelui printre coroa­nele arborilor. Biserica se înălţa în apropierea Thornfieldului. Turla ei înaltă şi veche răsărea dintre case şi porţi, deasupra unui colnic.

Mă bucuram de priveliştea calmă, respiram aerul cu­rat şi răcoros. Ascultam croncănitul ciorilor, priveam fa­ţada largă, învechită, a clădirii şi tocmai mă gândeam ce mare trebuie să-i pară casa scundei doamne Fairfax, când ea se ivi în uşă.

— Ce! Ai şi ieşit? Văd că te scoli devreme.

Mă îndreptai spre ea; mă îmbrăţişă şi-mi strânse mâna.

— Îţi place la Thornfield? mă întrebă doamna.

Îi răspunsei că-mi place nespus de mult.

— Da, e un loc frumos, dar are să se părăginească dacă domnul Rochester nu se va hotărî să stea sau măcar să vină mai des pe aici. Ţarinele frumoase şi casele mari au nevoie de ochiul stăpânului.

— Domnul Rochester?! exclamai eu.

— Proprietarul Thornfieldului, îmi răspunse ea liniş­tită. Nu ştiai că-l cheamă Rochester?

Bineînţeles că nu ştiam. Nu auzisem niciodată de el. Dar buna doamnă credea că toată lumea era obligată să fi auzit de domnul Rochester.

— Credeam, urmai eu, că Thornfieldul e proprietatea dumneavoastră.

— A mea! Bată-te să te bată! Ce-ţi trece prin minte? A mea! Eu nu sunt decât îngrijitoarea casei – intendenta. Este adevărat că sunt rudă de departe cu domnul Ro­chester (din partea mamei) sau cel puţin soţul meu era rudă de-a lor. Era preot, parohul bisericii din Hay, că­tunul cel mic pe care-l vezi pe coasta dealului, şi în bi­serica aceea slujea. Mama domnului Rochester era din familia Fairfax, verişoară de-a doua cu soţul meu. Dar nu pun prea mult temei pe legătura asta de rudenie. De fapt asemenea lucruri n-au nici o însemnătate pentru mine. Mă socotesc doar o simplă îngrijitoare şi stăpânul meu este totdeauna foarte politicos cu mine. Nu cer ni­mic mai mult.

— Dar fetiţa, eleva mea?

— Este pupila domnului Rochester şi dânsul m-a rugat să-i găsesc o guvernantă. Are de gând, cred, s-o crească în comitatul... Iat-o că vine cu "bona" ei, căci aşa îi spune ca dădacei.

Astfel se lămuri enigma. Văduva aceea scundă, curte­nitoare şi bună, nu era o doamnă, ci o femeie care de­pindea de alţii, ca şi mine. Pentru asta n-o iubeam de loc mai puţin; dimpotrivă, îmi era mai dragă ca oricând. Ega­litatea dintre ea şi mine era nu numai rezultatul bună­voinţei sale, ci şi un lucru real. Cu atât mai bine: asta însemna că voi fi şi mai liberă.

Pe când toate lucrurile astea îmi treceau prin minte, o fetiţă, întovărăşită de dădacă, veni în fugă de-a lungul pajiştei. Îmi privii eleva care, la început, părea că nu mă vede. Era o fetiţă de vreo şapte, opt ani, plăpândă, palidă, cu trăsături fine şi păr bogat, revărsat în bucle până la talie.

— Bună ziua, domnişoară Adèle, spuse doamna Fairfax. Vino s-o saluţi pe domnişoara care îţi va fi profe­soară şi care va face din tine o fată învăţată.

Fetiţa se apropie.

C'est la ma gouvernante?(*4) zise ea, arătând spre mine.

*4 E guvernanta mea (fr.)

Mais oui, certainement(*5), i se răspunse.

*5 Da, bineînţeles (fr.)

— Sunt străine? întrebai eu, mirată că le aud vorbind franţuzeşte.

— Dădaca e străină şi Adèle s-a născut pe continent. Nu l-a părăsit niciodată, cred, până acum şase luni, când a venit aici. Nu ştia o boabă englezeşte, dar astăzi vor­beşte puţintel. Eu n-o pricep, fiindcă amestecă amândouă limbile, însă dumitale îţi va veni uşor să te înţelegi cu ea.

Din fericire, avusesem ca profesoară chiar o franţu­zoaică şi cum căutasem totdeauna să vorbesc cât mai mult franţuzeşte cu domnişoara Pierrot, iar în ultimii şapte ani învăţasem pe dinafară, în fiecare zi, câte un pasaj din operele scriitorilor francezi, dându-mi multă osteneală cu accentul şi străduindu-mă să imit cât mai bine pronunţarea profesoarei mele, ajunsesem să vorbesc îndeajuns de repede şi de corect, ca s-o scot la capăt cu domnişoara Adèle.

Când i se spuse că eram guvernanta ei, se apropie şi-mi strânse mâna. Conducând-o la dejun, îi spusei câteva fraze în limba ei. Îmi răspunse la început scurt; dar când ne-am aşezat la masă şi după ce m-a privit ţintă vreo zece minute cu ochii ei mari de un castaniu-deschis, începu deodată flecăreala.

— Ah! exclamă ea şi continuă în franţuzeşte, vor­beşti limba mea tot aşa de bine ca şi domnul Rochester. Cu dumneata pot vorbi ca şi cu el. Şi Sophie o să aibă cu cine vorbi. O să fie aşa de fericită! Aici nu se înţelege cu nimeni, fiindcă doamna Fairfax e englezoaică în toată legea. Sophie e dădaca mea. A trecut marea cu mine pe un vapor mare... Avea un coş care scotea fum – tii, ce de fum mai scotea!... Eu eram bolnavă. Sophie şi domnul Roehester erau şi ei bolnavi. Domnul Rochester sta în­tins pe o canapea într-o odaie frumoasă, căreia-i zicea salon. Sophie şi cu mine aveam două paturi mici în altă cameră. Eu eram gata să cad dintr-al meu: era numai atâta de îngust, ca o bancă. Şi mademoiselle... cum te cheamă!

— Eyre – Jane Eyre.

— Aire? Of! dar nu pot să-l pronunţ. Ei, şi cum îţi spuneam, vaporul nostru s-a oprit dimineaţa, înainte să răsară soarele, într-un oraş mare – un oraş uriaş cu case negre şi acoperite de fum. Nu semăna de loc cu oraşul frumos şi curat din care plecasem. Domnul Rochester m-a luat în braţe şi-am trecut pe-o scândură care ducea înspre uscat; şi Sophie venea în urmă, apoi ne-am urcat cu toţii într-o trăsură şi ne-am dus la o casă mare şi fru­moasă, mai mare şi mai frumoasă decât asta şi căreia i se spunea hotel, unde am stat aproape o săptămână. So­phie şi cu mine ne-am plimbat în fiecare zi într-un loc mare, plin de copaci, căruia i se spunea parc. Eram mulţi copii acolo, nu numai eu, şi un eleşteu cu păsări frumoase pe care le hrăneam cu firmituri de pâine.

— Poţi s-o înţelegi dacă vorbeşte atât de repede? în­trebă doamna Fairfax.

O înţelegeam foarte bine, fiindcă eram obişnuită cu vorbirea năvalnică a doamnei Pierrot.

— Întreab-o despre părinţii ei, urmă doamna cea bună. Aş fi curioasă să aflu dacă-şi mai aduce aminte de dânşii.

— Adèle, întrebai eu, cu cine stăteai în oraşul acela frumos şi curat despre care mi-ai vorbit?

— Am stat un timp cu mama: dar ea a plecat la Maica Domnului. Mama mă învăţa să dansez, să cânt şi să spun versuri; o mulţime de domni şi doamne frumoase veneau s-o vadă şi eu dansam în faţa lor şi le cântam. Tare-mi plăcea. Vrei să mă auzi cum cânt?

Fiindcă terminase micul dejun, îi dădui voie să-mi arate ce ştie. Coborî de pe scaun şi se aşeză pe genunchii mei şi pe urmă, împreunându-şi manile cu prefăcută mo­destie, îşi aruncă buclele înapoi, ridică ochii în tavan şi începu să cânte o arie dintr-o operă. Era vorba de o femeie părăsită care, după ce plânsese din pricina perfi­diei amantului, îşi chema în ajutor mândria. Cerea slu­gilor ei s-o împodobească dându-i bijuteriile cele mai strălucitoare, s-o îmbrace în rochiile cele mai elegante, căci s-a hotărât să se ducă în noaptea aceea la bal, unde trebuia să-l întâlnească pe înşelător, spre a-i dovedi prin veselia ei că n-o doare necredinţa lui.

Aria aleasă părea ciudată pentru un copil, dar socotii că originalitatea constă în a face să răsune pe buzele-i nevinovate accentele dragostei şi ale geloziei. În orice caz, era ceva de prost gust, cel puţin aşa mi se păru mie.

Adèle cântase melodia destul de bine şi cu naivitatea vârstei sale. După ce sfârşi, coborî de pe genunchii mei şi zise:

— Acum, mademoiselle, voi spune câteva versuri.

Luând ţinuta de rigoare începu: "La ligue de rats": fable de La Fontaine(*6). Declamă fabula cu intonaţie co­rectă, fiind foarte atentă la punctuaţie. Mlădierea glasului şi gesturile potrivite, lucru foarte rar la vârsta ei, dove­deau că fusese învăţată cu grijă.

*6 Liga şoarecilor, fabulă de La Fontaine (fr.)

— Cine te-a învăţat fabula asta? o întrebai.

— Mama; ea mi-o spunea totdeauna aşa. De câte ori ajungeam aici, când spui: "Qu'avez-vous donné? lui dit un de ces rats, parlez!"(*7) mă punea să ridic, mâna ca să-mi aduc aminte că trebuie să ridic şi glasul. Acum vrei să dansez puţin?

*7 Ce ai? îi spuse unul dintre şoareci, vorbeşte! (fr.)

— Nu, ajunge. Dar când a plecat mama ta la Maica Domnului, cu cine ai rămas?

— Cu madame Frederic şi bărbatu-său. Ea m-a în­grijit, dar nu mi-e rudă. Cred că e săracă, pentru că n-are casă atât de frumoasă ca mama. De altfel n-am rămas mult acolo. Domnul Rochester m-a întrebat dacă vreau să vin să stau cu el în Anglia şi am răspuns că da, pentru că-l cunoscusem pe domnul Rochester îna­intea doamnei Frederic şi fusese totdeauna bun cu mine; îmi dădea rochii şi jucării frumoase. Dar nu şi-a ţinut făgăduiala, fiindcă după ce m-a adus în Anglia, a plecat şi nu l-am mai văzut niciodată.

După micul dejun, Adèle şi cu mine ne-am dus în bibliotecă. Din porunca domnului Rochester, aici trebuia să fie sala de studiu. Cele mai multe cărţi erau încuiate în nişte dulapuri mari, cu geamuri. Unul singur era deschis. Cuprindea lucrări elementare din toate domeniile, romane, volume de literatură uşoară, de poezii, biografii şi însemnări de călătorie. Socotise pesemne că asta era tot ce putea dori să citească o guvernantă. Într-adevăr, eram mulţumită deocamdată şi, în comparaţie cu puţi­nele cărţi pe care le frunzăream din când în când la Lowood, mi se părea că am aici nenumărate prilejuri de desfătare şi învăţătură. În aceeaşi cameră se mai aflau un pian nou de tot, un şevalet şi două globuri, pentru lecţiile de geografie, de bună seamă.

Adèle se dovedi o elevă destul de cuminte, deşi nicio­dată nu mă asculta cu prea multă atenţie. Nu era obiş­nuită să muncească organizat şi m-am gândit că n-ar fi fost nimerit s-o iau prea repede de la început. De aceea, după ce i-am vorbit mult timp şi am învăţat-o câteva lucruri, văzând că era aproape douăsprezece, îi dădui voie să se înapoieze la dădaca ei.

M-am hotărât ca până la ora cinci să desenez pentru ea câteva schiţe.

În vreme ce urcam să-mi iau mapa şi creioanele, mă chemă doamna Fairfax.

— Lecţia dumitale de dimineaţă s-a sfârşit, cred, îmi zise ea.

Glasul venea dintr-o odaie a cărei uşă cu canaturi era deschisă. Intrai, când o auzii că mă strigă. Văzui atunci o odaie spaţioasă şi impozantă. Pe jos era aşternut un covor turcesc, fotoliile şi perdelele erau roşii, pereţii îm­brăcaţi în lemn de nuc, tavanul împodobit cu sculpturi minunate. O fereastră mare, cu multe vitralii, lăsa să pătrundă lumina limpede a dimineţii. Doamna Fairfax curăţa câteva vase de marcasită roşie, aşezate pe bufet.

— Ce odaie frumoasă! exclamai eu privind în jurul meu.

Niciodată nu mai văzusem o odaie atât de impu­nătoare.

— Asta e sufrageria. Tocmai am deschis fereastra să intre puţin aer şi soare, căci totul e aşa de umed în apartamentele rar locuite! Salonul miroase ca o pivniţă.

Îmi arătă o boltă mare arcuită, acoperită de o perdea purpurie, ridicată deocamdată. Am urcat cele două trepte largi din faţa bolţii şi m-am uitat înăuntru; mi s-a părut o privelişte de basm, într-atât era de minunat ceea ce se oferea ochilor mei neobişnuiţi cu asemenea lucruri. Nu era, cu toate astea, decât un simplu salon foarte arătos, iar alături un budoar. Pe jos se aflau covoare albe, ce păreau presărate cu strălucitoare cununi de flori. Tavanele erau împodobite cu reliefuri de ciorchini de struguri şi frunze de viţă, de un alb ca zăpada, ce contrasta puternic cu stofele şi divanele stacojii. Vase strălucitoare de Boemia, de un roşu-rubiniu, scoteau în relief marmura albă a căminului. Între ferestre, oglinzi mari răsfrângeau acea îmbinare de zăpadă şi foc.

— Ce rânduială în toate odăile, doamnă Fairfax! exclamai eu. Nici o învelitoare şi, totuşi, nici un fir de praf. Dacă n-ar fi frigul ăsta, ar părea că sunt locuite zi de zi.

— Ei, ce să faci, domnişoară Eyre. Domnul Rochester vine rar, însă totdeauna pe neaşteptate. Nu-i place deloc să găsească mobilele acoperite şi să audă zgomotul dereticatului, aşa încât mă străduiesc ca odăile să fie totdeauna pregătite.

— Domnul Rochester e un om pedant şi pretenţios?

— Nu chiar; dar are gusturile şi obiceiurile unui gentilom şi vrea ca totul să fie rânduit după voia lui.

— Îl iubeşti? E iubit?

— O, da. Pe aici familia sa a fost totdeauna respectată. Aproape tot ţinutul e încă din timpuri străvechi al Rochesterilor.

— Dar... lăsând la o parte averea, dumneata îl iubeşti? Aşa, numai ca om, e simpatizat?

— N-aş avea de ce să nu-l iubesc, cred că şi arendaşii îl socotesc un stăpân drept şi darnic; dar n-a stat nicio­dată prea mult timp printre ei.

— Şi n-are nici un fel de ciudăţenii? Într-un cuvânt, ce fel de om e?

— O, e un om fără cusur, cel puţin aşa mi se pare mie. Poate că e cam ciudat. A călătorit şi a văzut multe. Sunt încredinţată că e foarte învăţat, dar de vorbit, n-am vorbit niciodată prea mult cu el.

— Ce ciudăţenii are?

— Nu ştiu, nu-i de loc uşor de spus: nimic deosebit, dar când începe să-ţi vorbească, simţi că-i mai altfel decât alţii. Nu poţi fi niciodată sigur dacă vorbeşte serios ori glumeşte, dacă-i mulţumit sau nu. Pe scurt, nu-ţi poţi da bine seama ce gândeşte, sau cel puţin eu nu pot: dar n-are a face, e un stăpân foarte bun.

Asta-i tot ce am aflat de la doamna Fairfax despre stăpânul ei şi al meu. Sunt unii oameni care nu se pricep de loc să schiţeze portretul moral al cuiva, să observe ce-i caracteristic unei persoane sau unui lucru; buna noastră doamnă aparţinea fără îndoială acestei categorii, întrebările mele o nelinişteau, dar n-o făceau să găsească nimic nou. În ochii ei, domnul Rochester era domnul Rochester, un gentilom, un moşier şi nimic mai mult: nu cerceta mai adânc lucrurile şi dorinţa mea de a căpăta o imagine mai precisă a caracterului său o mira, de bună seamă.

Când părăsirăm sufrageria, mă pofti să-mi arate restul casei; m-a condus peste tot. Am admirat eleganţa şi curăţenia ce domneau pretutindeni. Mai ales camerele din faţă mi se părură deosebit de impresionante; unele dintre cele de la catul trei, deşi întunecoase şi scunde, erau interesante prin aspectul lor străvechi. Pe măsură ce mobilele de la primele caturi se demodaseră, fuseseră trimise sus şi lumina slabă ce pătrundea prin ferestruici scotea la iveală paturi vechi de o sută de ani, cufere de măr sau de nuc, care datorită sculpturilor ciudate, încătuşând ramuri de palmieri sau capete de îngeraşi, semă­nau mult cu arca lui Noe, şiruri de jilţuri venerabile, cu spetezele înguste şi înalte, scaune şi mai vechi, purtând urmele pe jumătate şterse ale unor broderii lucrate de mâini care de două generaţii nu mai erau decât pulbere. Toate astea dădeau catului al treilea de la Thornfield Hall înfăţişarea unei case a trecutului, a unei racle cu moaşte. În timpul zilei îmi plăcea liniştea ciudată şi întunericul acelor încăperi, dar noaptea pentru nimic în lume n-aş fi dormit în acele paturi largi şi grele, cu tăblii masive de stejar, umbrite de perdele uriaşe ale căror broderii înfăţişau flori ciudate, păsări şi mai ciudate şi cele mai ciudate chipuri omeneşti. Cât de straniu trebuie să fi arătat toate acestea sub razele palide ale lunii !

— Servitorii dorm în odăile astea? întrebai eu.

— Nu; servitorii stau în nişte apartamente mai mici, în spatele casei. În camerele astea nu doarme niciodată nimeni. Dacă ar fi o stafie la Thornfield Hall, cu sigu­ranţă că aici şi-ar căuta refugiul.

— Cred şi eu. Va să zică n-aveţi stafii?

— După câte ştiu eu, nu, răspunse zâmbind Fairfax.

— Nici în tradiţiile locului? Nu sunt legende sau poveşti cu stafii?

— Nu cred. Se spune totuşi că Rochesterii au fost nişte oameni foarte violenţi. Poate de aceea stau acum atât de liniştiţi în mormintele lor.

— Da. După frămmtarea unei vieţi zbuciumate, dorm bine, murmurai eu. Dar unde te duci, doamnă Fairfax? o întrebai văzând-o că se îndepărtează.

— Pe terasă. Nu vrei să vezi ce privelişte se zăreşte de sus?

O urmai pe o scară foarte îngustă ce ducea la man­sardă; de acolo urcarăm o scăriţă şi trecând printr-un chepeng ajunserăm pe acoperiş. Eram acum la acelaşi nivel cu crengile pline de cuiburi de ciori şi le puteam vedea bine de tot. Rezemată de creneluri, privii în de­părtare şi cercetai locurile ce se întindeau în faţa mea, ca o hartă. Atunci văzui pajiştea scânteietoare şi cati­felată ce înconjura casa. Câmpul era mare cât un parc şi acoperit ici-colo cu pâlcuri de copaci bătrâni. Pădurea tristă şi deasă era străbătută de o cărare neumblată şi atât de acoperită cu muşchi, încât arăta mai verde decât arborii cu frunzişul lor. Biserica, porţile, drumul, dea­lurile liniştite, toată firea părea că se odihneşte sub soa­rele zilei de toamnă. În zare, un cer adânc de azur cu pete albe de marmură, ca nişte perle. Nimic nu era ui­mitor în această privelişte, dar totul te încânta. Când m-am înapoiat şi am trecut din nou prin chepeng, abia de mai vedeam în josul scăriţei. Mansardele mi se păreau întunecate ca nişte cripte, în comparaţie cu cerul al­bastru, cu tufişurile, păşunile şi dealurile în mijlocul cărora se afla castelul, cu toate împrejurimile luminate de razele soarelui, pe care le admirasem, năpădită de fericire.

Doamna Fairfax rămase o clipă în urmă, să ferece chepengul. Bâjbâind, am găsit uşa care ducea afară din mansardă şi am coborât scara întunecată. Rătăcii câtva timp pe coridorul ce despărţea, la catul al treilea, came­rele din faţă de cele din spate. Era strâmt, scund şi întunecos; n-avea decât o fereastră mică ce-l lumina din capătul cel mai îndepărtat. Cele două rânduri de uşiţe negre şi închise te făceau să te gândeşti la gangul castelului unui Barbă-Albastră.

Când treceam, păşind uşor pe acolo, urechile-mi fură izbite de un hohot de râs, singurul sunet pe care nu te-ai fi aşteptat să-l auzi într-un loc atât de tăcut.

Era un râs ciudat, limpede, dar fără viaţă şi fără nici o umbră de veselie. M-am oprit. Râsul încetă doar o clipă, apoi izbucni mai tare: căci întâiul hohot, deşi desluşit, fusese foarte slab. De data asta era zgomotos, părând cu trezeşte răsunet în toate odăile pustii, deşi pornise din una singură, a cărei uşă aş fi putut s-o arăt chiar, fără să greşesc.

— Doamnă Fairfax – strigai eu, pentru că în acea clipă cobora scara – ai auzit hohotul acela de râs? De unde o fi venind?

— Pesemne-i vreo servitoare, răspunse ea; poate Grace Poole.

— Ai auzit-o? întrebai din nou.

— Da; şi o aud adeseori. Coase într-una din odăile astea. Câteodată stă şi Leah cu ea, iar când sunt împreună, fac deseori zgomot.

Râsul se repetă pe un ton coborât, sacadat şi se sfârşi printr-un murmur ciudat.

— Grace! strigă doamna Fairfax.

Nu mă aşteptam să aud pe cineva răspunzând, căci acel râs era tragic şi supranatural. Niciodată n-am auzit unul la fel. Din fericire era ziua-n-amiaza mare, aşa că nici o împrejurare prielnică stafiilor nu însoţise acel zgomot şi nici locul, nici ceasul nu puteau trezi spaima. Altfel m-ar fi cuprins o groază superstiţioasă. Faptele îmi dovediră că fusesem de-a dreptul nebună când mă speriasem.

Văzui deschizându-se o uşa în apropierea mea şi o servitoare ieşi. Era o femeie între treizeci şi patruzeci de ani. Avea umerii obrajilor pătraţi, părul roşu, faţa urâtă şi aspră. Nu se poate închipui arătare mai puţin romantică, mai puţin fantomatică.

— Prea mult zgomot, Grace, zise doamna Fairfax. Nu uita poruncile pe care le-ai primit!

Grace făcu o reverenţă tăcută şi plecă.

— Femeia asta coase şi o ajută pe Leah, urmă văduva. Desigur că nu-i fără cusur, dar lucrează minunat. A, bine că mi-am adus aminte! Cum te-ai împăcat azi dimineaţă cu eleva dumitale?

Intreptând astfel convorbirea spre Adèle, ajunserăm repede în odăile vesele şi luminoase de jos. Adèle ne întâmpină, strigându-ne:

Mesdames, vous etes servies!(*8) Pe urmă adăugă: J'ai bien faim, moi!(*9)

*8 Doamnelor, poftiţi la masă! (fr.)

*9 Mie mi-e grozav de foame! (fr.)

Masa era gata şi ne aştepta în odaia doamnei Fairfax.