Read synchronized with  Chinese  English  French  German  Italian  Portuguese  Russian  Spanisch 
Jane Eyre.  Charlotte Bronte
Capitolul 10.
< Prev. Chapter  |  Next Chapter >
Font: 

Până aici am povestit în amănunţime întârnplările existenţei mele fără însemnătate. Pentru primii zece ani ai vieţii mi-au trebuit aproape tot atâtea capitole, dar n-am de gând să fac o biografie exactă şi nu vreau să-mi evoc amintirile decât atunci când ştiu că ele ar putea fi întrucâtva interesante: de aceea voi trece aproape opt ani sub tăcere. Va fi nevoie numai de câteva rânduri spre a face legătura cu ce va urma.

După ce tifosul şi-a încheiat ravagiile, a părăsit, în­cetul cu încetul, Lowoodul; dar furia lui şi numărul jertfelor atraseră atenţia tuturor asupra şcolii. Se făcură cercetări şi se descoperiră cauzele cumplitei nenorociri. Dezvăluite treptat, amănuntele asupra acestor cauze aţâţară la culme mânia opiniei publice. Poziţia nesănătoasă a clădirii, cantitatea şi calitatea hranei ce se da copiilor, apa sălcie şi puturoasă folosită la gătit, îmbrăcămintea proastă, totul, în sfârşit, fu dat la iveală. Descoperirile fură teribil de umilitoare pentru domnul Brocklehurst, dar foarte folositoare aşezământului.

Mai mulţi binefăcători bogaţi din comitat adunară o sumă cu care se putu ridica o altă clădire, în locuri sănătoase. Regulamente noi înlocuiră pe cele vechi. Hrana şi veşmintele fură mult îmbunătăţite; administrarea fon­durilor şcolii fu încredinţată unui comitet. Domnul Brocklehurst nu putu fi lăsat pe dinafară, din pricina averii şi a legăturilor familiei sale. Rămase deci admi­nistrator, dar i se asociară persoane cu vederi mai largi şi suflet mai milostiv. În funcţia sa de inspector fu asistat de oameni iscusiţi, care îmbinau înţelegerea cu severi­tatea, bunătatea cu dreptatea şi împăcau totodată confor­tul cu economia. Astfel îmbunătăţită, şcoala ajunse, cu timpul, un aşezământ într-adevăr nobil şi folositor. După această înnoire, am mai stat opt ani între zidurile şcolii; şase ca elevă, iar doi ca profesoară. Şi într-o calitate, şi în cealaltă mi-am putut da seama de valoarea şi impor­tanţa şcolii.

În aceşti opt ani, viaţa mea a fost monotonă, dar pentru că munceam, nu mi s-a părut tristă. Aveam la îndemână putinţa de-a căpăta o foarte bună educaţie şi eram permanent stimulată, atât de dragostea pentru anu­mite studii şi dorinţa de a excela în toate, cât şi de plăcerea de-a face o bucurie profesoarelor, mai ales celor pe care le iubeam. M-am folosit din plin de avantajele ce mi se ofereau. Cu timpul, ajunsei cea mai bună elevă din clasa întâi şi după asta am fost numită profesoară. Mi-am făcut cu râvnă datoria vreme de doi ani; dar după aceea, mi-am schimbat părerile.

În vremea tuturor schimbărilor de care pomenesc, domnişoara Temple rămăsese directoarea şcolii şi ei îi datorez cea mai mare parte a cunoştinţelor mele. Prie­tenia şi tovărăşia ei îmi fuseseră o necontenită mângâiere: îmi ţinuse loc de mamă, de profesoară şi, în ultimul timp, de prietenă. Apoi s-a măritat cu un pastor, un bărbat minunat şi aproape vrednic de o astfel de femeie. A plecat cu soţul ei într-un comitat îndepărtat, aşa că am pierdut-o.

Din ziua plecării ei, n-am mai fost nici eu aceeaşi fiinţă. O dată cu ea s-au risipit simţămintele statornice, toate acele mici obişnuinţe ce făcuseră ca Lowoodul să devină aproape un cămin pentru mine. Împrumutasem ceva din firea ei şi-i luasem multe din obiceiuri: eram pătrunsă de simţământul datoriei şi al ordinei, eram liniş­tită şi mă credeam mulţumită. În ochii celorlalţi şi chiar în ai mei păream disciplinată şi supusă.

Dar soarta, în persoana pastorului Nasmyth, s-a aşe­zat între domnişoara Temple şi mine. Puţin după cele­brarea căsătoriei, o văzui îmbrăcată în costum de călă­torie şi urcându-se în diligenţă. Urmării cu privirea tră­sura care urca dealul, până ce dispăru după creastă: pe urmă mă întorsei în odaia mea, unde petrecui singură cea mai mare parte a după-amiezii libere acordate în cinstea evenimentului.

Mă plimbai prin odaie aproape tot timpul. Mi se pă­rea că nu fac decât să regret pierderea suferită şi să mă gândese cum aş putea-o înlocui. Dar, după ce cugetările mele ajunseră la capăt şi, ridicându-mi privirea, mi-am dat seama că se scursese toată după-amiaza şi era seara târziu, descoperii altceva. Băgai de seamă că în mine se petrecuse o transformare. Mintea mea dăduse la o parte tot ce împrumutasem de la domnişoara Temple, sau mai bine zis că luase cu sine întreaga atmosferă senină pe care o respirasem în preajma ei. Acum, când eram lăsată în voia pornirilor mele fireşti, începui să simt iar imbol­dul emoţiilor trecute. Nu-mi lipsea sprijinul, dar îmi fusese răpit temeiul strădaniilor: nu-mi lipsea tăria de a fi liniştită, dar raţiunea de a-mi păstra liniştea nu-mi mai stătea alături. Până atunci, pentru mine lumea întreagă fusese închisă între zidurile Lowoodului. Toată experienţa mea se mărginea la cunoaşterea regulilor şi obiceiurilor de aici; dar acum îmi aminteam că lumea e largă şi că multe căi de nădejde şi teamă, de emoţii şi imbolduri sunt deschise celor care aveau destul curaj să păşească înainte şi să caute în mijlocul primejdiilor adevărata cu­noaştere a vieţii.

Mă îndreptai spre fereastră, o deschisei şi privii. În faţa mea erau cele două aripi ale clădirii, mai încolo gră­dina, apoi hotarele Lowoodului şi în sfârşit linia ondulată a dealurilor. Îmbrăţişai într-o singură ochire ţelul, şi privirile mi se opriră pe îndepărtatele piscuri albastre. Peste ele doream să trec. Podişul acela întreg acoperit de bălării şi împrejmuit de stânci mi se părea o închisoare, sau un loc de surghiun. Privirea mea urmărea şoseaua albă ce şerpuia ocolind piciorul muntelui şi pierea într-o trecătoare, între două culmi. Cât aş fi dorit s-o urmăresc mai departe! Începui să mă gândesc la vremea când călă­torisem pe aceeaşi şosea într-o diligenţă, când coborâsem acelaşi povârniş, în lumina slabă a amurgului. Părea că un veac s-a scurs de când venisem la Lowood şi totuşi de atunci nu-l părăsisem niciodată. Toate vacanţele mi le petrecusem tot aici, căci doamna Reed nu mă poftise niciodată la Gateshead şi nici ea, nici altcineva din fa­milie nu venise vreodată să mă vadă. Nu primisem nici o scrisoare şi nici un sol din partea celor dinafară. Cunoştin­ţele mele despre lume se reduceau la regulile şcolii, la îndatoririle de aici, la obiceiurile şi felul de trai de aici, la glasurile, chipurile, frazele, costumele, preferinţele şi antipatiile din şcoală, şi de-abia acum îmi dădeam seama că toate astea nu erau de ajuns. Într-o după-amiază, această rutină de opt ani începu să mă apese. Doream li­bertatea, după libertate tânjeam, pentru libertate înălţăm ruga-mi cea mai fierbinte, dar se părea că vântul care adia uşor lua cu el şi-mprăştia toate vorbele mele. Re­nunţai deci la acest vis şi înfiripai o pretenţie mai umilă: cerui doar o schimbare a stării mele, dar şi cerinţa aceasta păru a se pierde în gol.

Atunci, pe jumătate deznădăjduită, strigai: "Hărăzeş­te-mi, Doamne, cel puţin o nouă robie! "

Clopotul sună chemându-mă la cină şi coborâi.

Până în clipa când copiii fură culcaţi, nu-mi putui re­lua firul gândurilor şi chiar şi după aceea o profesoară, care dormea cu mine în odaie, printr-un iureş de cuvinte îmi îndepărtă gândurile de la ţelul năzuinţelor mele. Cât de mult doream să-şi curme năvala vorbelor! Aveam impresia că dacă m-aş putea gândi puţin la ce mi se cuibărise în minte pe când stăm rezemată de fereastră, aş afla cu siguranţă soluţia eliberatoare.

Domnişoara Gryce începu, în sfârşit, să sforăie. Era o femeie greoaie din Ţara Galilor şi până acum nu văzusem în obişnuitele ei arii nazale decât ceva supărător. În seara aceea însă am întâmpinat primele note cu o adâncă satisfacţie. Eram ferită de orice întrerupere şi gândurile-mi pe jumătate şterse se reînsufleţiră dintr-o dată.

"Altă robie! Asta înseamnă totuşi ceva", monologăm eu (în gând, bineînţeles, fiindcă nu vorbeam tare). Ştiu ce înseamnă asta, pentru că nu sună prea plăcut; nu sună ca libertate. Bucurie, Pasiune, cuvinte cu adevărat des­fătătoare, dar care pentru mine nu-s nimic altceva decât sunete deşarte, trecătoare şi fără semnificaţie. Dacă aş fi vrut să le ascult, ar fi însemnat numai să-mi pierd timpul. Însă Robie! Asta are un înţeles! Oricine poate robi. Eu am robit aici opt ani; tot ce doresc acum este să robesc în altă parte. Nici măcar o asemenea dorinţă umilă să nu mi-o pot împlini? Nici asta să nu fie cu putinţă? O, nu, ţelul acesta nu e greu de atins, dacă am o minte în stare măcar să găsească mijloacele de cuviinţă pentru a ajunge acolo.

Mă aşezai pe pat sperând astfel că biata mea minte o să poată gândi mai în voie. Noaptea era rece; îmi arun­cai un şal pe umeri şi începui să mă gândesc, încordându-mi toate puterile:

...Ce vreau? O slujbă nouă, o altă casă, alte chipuri şi alte întâmplări. Numai atât vreau, fiindcă ar fi zadarnic să vreau mai mult. Dar ce fac oamenii ca să capete o slujbă nouă? Se roagă de prieteni, pesemne, dar eu n-am prieteni. Mai sunt însă mulţi alţii care n-au prieteni, care o scot singuri la capăt şi se ajută singuri. Cum or fi făcând oare?

N-aş fi putut spune: nimeni nu-mi dădea răspuns. Şi atunci cerui minţii mele să găsească răspunsul şi să-l găsească repede.

Iar mintea mea lucră din ce în ce mai iute; îmi sim­ţeam inima bătând şi sângele zvâcnindu-mi în tâmple; dar vreme de aproape un ceas s-a chinuit în van şi n-a izbutit să scoată din haos răspuns întrebărilor mele.

Istovită de acest efort zadarnic, mă ridicai şi începui să umblu prin odaie. Dădui perdeaua la o parte să pot privi câteva stele care punctau cerul negru: apoi, pătrunsă de frig, mă furişai în pat.

În lipsa mea, o zână binevoitoare aşezase răspunsul pe pernă, căci de cum mi-am aşezat capul pe ea acel răs­puns mi-a venit în minte. "Cei ce doresc o slujbă dau un anunţ la ziar, la Crainicul Comitatului de pildă."

"Dar cum? Nu ştiu nici măcar în ce fel se dă un anunţ."

De data asta răspunsul veni lin şi repede.

"N-ai decât să scrii ce doreşti, să pui într-un plic scrisoarea şi banii trebuincioşi pentru anunţ; pe urmă o trimiţi directorului ziarului Crainicul. Cu cel dintâi prilej pui scrisoarea la poşta din Lowton. Ceri ca răs­punsul să fie trimis lui J.E. la post-restante. Te poţi duce să te interesezi, cam o săptămână după ce ai trimis scri­soarea şi dacă primeşti un răspuns, ai să procedezi aşa cum vei crede de cuviinţă, ţinând seama de cuprinsul lui." Mă gândii mereu la acest plan, până când ajunse să mi se cristalizeze limpede în minte. Apoi, mulţumită, am adormit.

M-am sculat în revărsatul zorilor şi, înainte de-a suna clopotul care trezea toată şcoala, scrisoarea mea era gata, închisă şi cu adresa pusă. Iată ce cuprindea:

"O fată cu practică de educatoare (nu fusesem oare doi ani profesoară?) doreşte un loc într-o familie cu copii mai mici de patrusprezece ani (mă gândeam că având de-abia optsprezece nu puteam lua sub îndrumarea mea copii aproape de aceeaşi vârstă). Poate preda disciplinele cerute de o bună educaţie, împreună cu franceza, desenul şi muzica. (Pe vremea aceea, cititorule, programul acesta restrâns era socotit destul de cuprinzător.) A se adresa: J. E., post-restante, Lowton, comitatul..."

Scrisoarea rămase o zi închisă în sertarul meu. După ceai, cerui voie noii directoare să mă duc la Lowton să fac unele cumpărături, atât pentru mine, cât şi pentru ce­lelalte profesoare. Mă învoi îndată şi plecai. Aveam de mers vreo două mile, seara era umedă, dar zilele încă destul de lungi. Intrai în vreo două prăvălii şi după ce pusei scrisoarea la poştă mă întorsei pe o ploaie cu găleata. Hainele îmi erau ude leoarcă, dar inima uşoară.

Săptămână care urmă mi se păru nesfârşită; avu totuşi un sfârşit ca toate lucrurile pământeşti şi într-o seară frumoasă de toamnă pornii din nou pe şoseaua ce ducea la Lowton. Drumul era încântător: mergea de-a lungul râului şi şerpuia prin curbele foarte line ale văilor; dar în ziua aceea frumuseţea lui nu mă atrăgea, mă gândeam mai mult la scrisorile pe care aveam să le găsesc sau nu în acel orăşel spre care îmi îndreptam paşii, docil la farmecul câmpului şi al ploii.

Ca să pot pleca în ziua aceea, am spus că vreau să-mi comand o pereche de pantofi; mă ocupai, deci, mai întâi de asta. Apoi, părăsind ulicioara curată şi liniştită pe care locuia cizmarul, mă îndreptai spre biroul poştei, condus de o bătrână care purta ochelari de baga şi mănuşi negre.

— Sunt ceva scrisori pentru J. E.? întrebai.

Mă privi pe deasupra ochelarilor, pe urmă deschise sertarul, căută printr-însul mult timp, aşa de mult, încât începusem să pierd orice nădejde; în cele din urmă luă o scrisoare pe care o ţinu aproape cinci minute înaintea ochelarilor, apoi mi-o dădu, ţintuindu-mă cu o privire inchizitorială, plină de îndoială. Scrisoarea purta adresa: J. E.

— Nu-i decât una? întrebai.

— Asta-i tot, îmi răspunse ea.

Pusei scrisoarea în buzunar şi mă-ntorsei spre casă. N-o puteam deschide numaidecât; regulamentul mă obliga să mă întorc la opt şi era aproape şapte jumătate.

Diferite îndatoriri mă aşteptau la înapoiere; trebuia să stau cu copiii în timpul orei de studiu, apoi era rândul meu să citesc rugăciunile şi să fiu de faţă la culcarea elevelor; după aceea urma cina luată împreună cu cele­lalte profesoare. Chiar atunci când – în sfârşit – ne retraserăm să ne culcăm, domnişoara Gryce, de care nu puteam scăpa, rămânea să doarmă cu mine în odaie. Nu mai aveam decât un muc de lumânare şi tremuram de teamă ca nu cumva să ardă cu totul înainte ca pălăvrăgeala tovarăşei mele să ia sfârşit. Din fericire, cina îmbelşugată o făcu să adoarmă; nu mă dezbrăcasem încă, şi ea sforăia. Lumânarea nu se mistuise toată; luai plicul care purta iniţialele J. E. şi-l deschisei. Era o scrisoare scurtă, cu următorul cuprins:

"Dacă J. E. care a dai anunţul în Crainicul de joia trecută are cunoştinţele articulate, dacă poate prezenta certificate mulţumitoare asupra firii şi priceperii sale, i se oferă un loc de educatoare pentru o fetiţă mai mică de zece ani. Salariul: 30 de lire pe an. J. E. e rugată să trimită numele, adresa, certificatele şi alte amănunte pe adresa: Doamna Fairfax, la Thornfleld, Ungă Millcole. comitatul..."

Privii mult timp scrisoarea; scrisul demodat şi tre­murat trăda mâna unei bâtrâne, ceea ce avu darul să mă bucure, fiindcă la început mă încercase o oarecare spaimă. Mă temeam ca nu cumva, lucrând după cum mă tăiase capul, să cad în vreo cursă şi mai presus de toate doream ca urmarea demersului meu să fie respectabilă, cinstită en regie(*1). Îmi dădeam seama că o bătrână reprezenta o chezăşie pentru mine. Doamna Fairfax! Mi-o închipuiam îmbrăcată într-o rochie neagră şi cu o bonetă de văduvă, rece poate, dar nu nepoliticoasă; în sfârşit, o croiam după modelul bătrânelor doamne respectabile din Anglia. Thornfield! Fără îndoială numele casei ei: mi-o imaginam fru­moasă şi rânduită cu gust, deşi clădirea nu-mi apărea lim­pede înaintea ochilor. Millcote, comitatul...! Mi-am amintit harta Angliei şi am stabilit pe harta închipuită oraşul şi comitatul. Dar comitatul Millcote era cu şaptezeci de mile mai aproape de Londra decât ţinutul îndepărtat în care mă aflam: un avantaj în plus pentru mine. Doream să mă îndrept spre viaţă şi mişcare. Millcote era un oraş mare, cu fabrici, pe malurile râului A... De bună seamă, un loc plin de forfotă; cu atât mai bine! Va fi, cel puţin, o schimbare desăvârşită. Nu pentru că în închipuirea mea coşurile înalte şi norii de fum ar fi fost pline de farmec. "Dar, îmi spuneam eu, Thornfield trebuie să fie negreşit la o depărtare bună de oraş."

*1 Cum se cuvine (fr)

Tocmai atunci lumânarea arse până la capăt şi flacăra se stinse.

A doua zi, trebuia să merg mai departe: nu-mi mai puteam tăinui planurile; trebuia să le împărtăşesc şi al­tora, ca să pot izbândi. În timpul recreaţiei de după masă, am spus directoarei că mi se prezintă perspectiva să capăt un loc cu leafă de două ori mai mare decât cea de la Lowood. (Acolo nu primeam decât 15 lire pe an.) O rugai să vorbească despre mine cu domnul Brocklehurst sau cu un alt membru din comitet şi să vadă dacă dânşii ar fi dispuşi să-mi dea referinţe. Îndatoritoare, directoarea consimţi şi în ziua următoare vorbi domnului Brocklehurst, care spuse că trebuia să se scrie doamnei Reed, întrucât era tutoarea mea. S-a trimis scrisoarea mătuşa mele, iar ea a răspuns că "pot face orice vreau şi că de mult s-a hotărât să nu se mai amestece în treburile mele". Scrisoarea trecu prin mâna tuturor membrilor co­mitetului şi, după o zăbavă ce mi se păru de neîndurat, mi s-a dat în mod formal voie să-mi găsesc o situaţie mai bună dacă pot. Fui asigurată – pe deasupra – că, întrucât mă purtasem totdeauna bine la Lowood, atât ca profe­soară cât şi ca elevă, mi se va da imediat un certificat asupra caracterului şi destoiniciei mele, semnat de condu­cătorii aşezământului.

Într-adevăr, după vreo lună, am căpătat certificatul. Tiimisei o copie doamnei Fairfax şi primii răspunsul. Era mulţumită şi-mi lăsa un răgaz de cincisprezece zile pen­tru a mă prezenta să primesc postul de guvernantă în casa ei.

Acum eram ocupată cu pregătirile. Cele cincisprezece zile trecură repede. N-aveam multe lucruri şi ultima zi îmi fu prea de ajuns ca să-mi fac bagajul. Tot avutul meu era strâns în acelaşi geamantan cu care venisem, opt ani mai înainte, de la Gateshead.

În sfârşit, geamantanul era legat şi adresa pusă. Peste o jumătate de ceas trebuia să vină cineva să-l ia şi să-l ducă la Lowton, de unde a doua zi dis-de-dimineaţă urma să iau şi eu diligenţa, îmi pregătisem rochia de stofă neagră, pe care aveam s-o port pe drum, îmi pregătisem pălăria, mănuşile, manşonul, scotocisem prin toate sertarele să mă încredinţez că n-am uitat nimic. Şi acum, nemaiavând altceva de făcut, mă aşezai pe un scaun şi încercai să mă odihnesc. Dar nu putui, deşi stătusem în picioare toată ziua. Nu mă putui odihni o clipă. Eram prea emoţionată. Una din etapele vieţii mele se încheia în noaptea asta, alta începea a doua zi. Între cele două etape, somnul nu se lipea de mine şi, înfrigurată, mă vedeam silită să veghez, în vreme ce se desăvârşea schimbarea.

— Domnişoară, îmi spuse servitoarea, întâlnindu-mă în antreu, unde rătăceam ca un duh neliniştit, este jos cineva care vrea să vă vorbească.

"Surugiul, fără îndoială", îmi zisei şi coborâi repede scările, negăsind cu cale să mai cer alte lămuriri. Ca să ajung la bucătărie, trebuia să trec prin vorbitor, a cărui uşă era întredeschisă. Cineva ieşi de acolo şi se repezi la mine

— Ea e, sunt sigură ! Aş fi cunoscut-o dintr-o mie! exclamă persoana care îmi tăiase drumul prinzându-mă de mână.

M-am uitat şi am văzut o femeie îmbrăcată ca o bonă elegantă, trupeşă, dar încă tânără şi foarte frumuşică; avea ochii şi părul negru, chipul surâzător.

— Nu ştii cine sunt? mă întrebă ea, cu un glas şi un zâmbet ce mi se păreau cunoscute. Sper că nu m-ai uitat de tot, domnişoară Jane?

O clipă după aceea eram în braţele ei, acoperind-o cu sărutări şi exclamând "Bessie! Bessie! Bessie!" Altceva nu fui în stare să mai spun, în vreme ce ea mă privea râzând printre lacrimi. Intrarăm amândouă în vorbitor, lângă foc sta un băieţel de trei ani. Îmbrăcat cu o bluză şi pantaloni cadrilaţi.

— E băieţaşul meu, îmi spuse Bessie de îndată.

— Atunci înseamnă că te-ai măritat, Bessie?

— Da, de aproape cinci ani, cu Robert Leaven, vizitiul. Bobby are şi o surioară, pe care am botezat-o Jane.

— Şi nu mai eşti la Gateshead?

— Acum stau în odaia portarului, fiindcă portarul cel vechi a plecat.

— Şi cum o duc ceilalţi? Vorbeşte-mi despre ei, Bes­sie... Dar mai întâi stai jos: Bobby, vino aici, pe genun­chii mei.

Bobby însă preferă să se ducă la maică-sa.

— Nu eşti nici prea înaltă, nici prea voinică, dom­nişoară Jane, urmă doamna Leaven. Aş îndrăzni să spun că nu te-au îngrijit bine aici. Domnişoara Reed este cu un cap mai înaltă decât dumneata şi domnişoara Geor­giana e de două ori mai voinică.

— Georgiana trebuie să fie frumoasă, Bessie.

— Da, foarte frumoasă. Iarna trecută a fost la Londra cu mama ei şi toată lumea a admirat-o. Un tânăr lord s-a îndrăgostit de ea şi fiindcă părinţii lui nu se învoiau la căsătorie, ştii ce au făcut? Domnişoara Georgiana şi el au fugit. Au fost însă prinşi şi aduşi îndărăt. Domnişoara Reed i-a descoperit. Cred că a făcut-o numai din gelozie şi acum cele două surori se au ca pisica şi câinele. Într-una se ceartă.

— Dar John Reed ce face?

— Nu chiar aşa ele bine cum ar dori maică-sa. A urmat un colegiu, dar l-au trântit la examene. Unchii săi ar vrea să-l facă avocat şi l-au pus să studieze dreptul; dar e un pierde-vară şi nu cred să facă mare ispravă.

— Cum arată?

— E foarte înalt. Unii spun că-i un domnişor tare chipeş, dar are buzele atât de groase!

— Şi doamna Reed?

— Arată destul ele bine, dar cred că e cam amărâtă. Purtarea domnului John nu-i prea place. Cheltuieşte atâta bănet!

— Ea te-a trimis aici, Bessie?

— Fireşte că nu; dar de mult doream să te văd, şi când am auzit că a venit o scrisoare de la dumneata şi vrei să te duci în altă parte, m-am hotărât să vin să te mai văd o dată, înainte de-a pleca atât de departe de mine.

— Mă tem, Bessie, zisei eu râzând, că ai rămas cam dezamăgită când m-ai văzut. Şi într-adevăr, privirea ei, cu toate că era respectuoasă, nu arăta nici un fel de ad­miraţie.

— Nu, domnişoară Jane, nu-i chiar aşa. Eşti destul de drăguţă; arăţi ca o adevărată doamnă şi asta e tot ce am aşteptat de la dumneata. Nici în copilărie n-ai fost vreo frumuseţe.

Răspunsul sincer al lui Bessie m-a făcut să zâmbesc: am simţit că are dreptate, dar mărturisesc că nu m-a lăsat chiar indiferentă. La optsprezece ani oricine doreşte să placă – şi convingerea că înfăţişarea lui nu ajută cu nimic la îndeplinirea acestei dorinţi numai plăcere nu poate aduce.

— Dar cred că eşti învăţată, urmă Bessie, ca şi cam ar fi vrut să mă mângâie. Ce ştii? Cânţi la pian?

— Puţin.

În odaie era un pian. Bessie îl deschise şi mă rugă să-i cânt ceva. Cântai un vals sau două şi ea fu încântată.

— Domnişoarele Reed nu cântă aşa bine ca dumneata! strigă ea cu entuziasm. Am spus totdeauna c-o să le întreci la învăţătură. Să desenezi ştii?

— Uite, deasupra căminului, un tablou pictat de mine. Era un peisaj în acuarelă pe care îl dăruisem directoarei drept mulţumire că vorbise pentru mine cu cei din comitet. Directoarea îl înrămase şi îi pusese geam.

— E minunat, domnişoară Jane! Este tot aşa de frumos ca tablourile profesorului de desen al domnişoarelor Reed. Cât despre domnişoare, ele n-ar putea face aşa ceva pen­tru nimic în lume. Ai învăţat şi franceza?

— Da, Bessie, pot să citesc şi să vorbesc.

— Ştii să brodezi şi să lucrezi la canava şi la gherghef?

— Ştiu.

— Atunci eşti într-adevăr o doamnă, domnişoară Jane! Ştiam că aşa o să fie. Ai să-ţi croieşti drum în viaţă, chiar dacă rudele n-or să vrea să ştie de dumneata. Ah! te-aş mai întreba un lucru! Ai auzit vreodată ceva despre familia tatălui dumitale?

— Niciodată.

— Ştii că doamna spunea totdeauna că-s săraci şi ne­norociţi. Se poate să fie săraci, dar aş pune gâtul că sunt şi tot atât de nobili ca şi familia Reed. Acum vreo şapte ani, un domn Eyre a venit la Gateshead şi a cerut să te vadă. Doamna a răspuns că eşti la şcoală, la cincizeci de mile depărtare. Domnul acela a părut a fi tare mâhnit: spunea că n-are timp să se ducă acolo, căci pleca într-o ţară îndepărtată şi vaporul trebuia să pornească peste o zi sau două zile din Londra. Arăta ca un adevărat gentilom şi cred că era fratele tatălui dumitale.

— Şi în ce ţară pleca, Bessie?

— Într-o insulă, la mii de mile de aici şi unde se face vin, după câte mi-a spus feciorul.

— Madera? sugerai eu.

— Da... aşa... chiar ăsta-i numele!

— Şi a plecat?

— Da, n-a stat mult la noi. Doamna l-a luat cam de sus şi după ce a plecat a spus că-i un pungaş de negustor. Robert al meu crede că-i un negustor de vinuri.

— Se prea poate, i-am răspuns eu, şi o fi agent sau funcţionar la un negustor de vinuri.

Am vorbit cu Bessie încă vreun ceas despre vremurile trecute. Pe urmă a trebuit să mă părăsească. A doua zi de dimineaţă, o mai văzui câteva minute la Lowton, pe când aşteptam diligenţa. Ne-am despărţit în faţa casei domnului Brocklehurst. Fiecare se-ndrepta către alt loc. Ea a pornit spre Lowood Fell, pe unde trebuia să treacă diligenţa de Gateshead, iar eu m-am suit în aceea care avea să mă ducă spre o viaţă nouă şi spre noi îndatoriri în împrejurimile necunoscute ale Millcote-ului.