Read synchronized with  English  Finnish  Russian  Spanisch 
Print si cersetor.  Mark Twain
Capitolul 7. Întâiul prânz regal al lui Tom
< Prev. Chapter  |  Next Chapter >
Font: 

Către ora unu după-amiază, Tom se supuse cu resemnare, încercărilor de costume pentru prânz. Se văzu îmbrăcat tot atât de somptuos ca înainte, dar deosebit, de la cap până la picioare, altfel. Fu condus, atunci, cu mare ceremonie, într-o sală mare şi luxoasă, unde era aşezată o masă pentru o singură persoană.

Văsărăria de aur masiv, împodobită cu desene cizelate abil, care le dădea o valoare nepreţuită, cu atât mai mult cu cât erau opera lui Benvenuto.

Odaia era ocupată pe jumătate de slujitori nobili. Duhovnicul prinţului, spuse rugăciunea de masă. Tom a cărui foame fusese multă vreme fugită din structura lui, se repezi asupra alimentelor, dar fu împiedicat de contele de Berkeley care îi prinse un şervet la gât. înaltul privilegiu era ereditar în această nobilă familie. Nobilul paharnic era prezent şi exprima la fiecare moment, cu anticipaţie, dorinţa prinţului de a i se da vin Gustătorul Alteţei Sale Prinţul de Galles, era, de asemenea aici, gata să guste, la ordinele sale, bucatele suspecte, cu riscul de a fi otrăvit. La acea epocă, gustătorul nu avea decât o sarcină onorifică, fiind chemat rar de tot s-o exercite; dar fusese o vreme, puţin îndepărtată, când funcţia de gustător nu era fără pericol şi nu era o cinste de invidiat.

S-ar părea straniu că nu se întrebuinţa pentru această funcţie un câine sau un răufăcător, dar, toate acţiunile regilor sunt stranii. Mai era lordul d'Arcy, primul nobil al camerei, care făcea nu se ştie ce; dar era prezent şi asta era destul; apoi primul lord chelar, care şedea la spatele scaunului lui Tom, pentru a veghea la ceremonial, sub ordinele marelui maestru şi ale primului nobil al bucătăriei. Tom avea trei sute optzeci şi patru de servitori ataşaţi la persoana sa; dar, desigur, nu erau toţi în această sală, nu era măcar un sfert şi Tom nu presupunea încă existenţa celorlalţi.

Toate personajele prezente fuseseră instruite ca să-şi aducă aminte că prinţul îşi pierduse, pentru un moment raţiunea şi să nu lase a se vedea nici o surpriză a capriciilor sale.

Aceste „capricii" li se arătară în curând, dar ele nu răscoliră decât compătimirea şi durerea lor, în nici un caz veselia şi râsul. Era o mare întristare pentru ei să-şi vadă prinţul iubit, aşa de copleşit. Mai ales, sărmanul Tom, mânca numai cu degetele, dar nimeni nu surâdea, nici nu părea chiar să bage de seamă. Examinând cu seriozitate şervetul său, care era de o fabricaţie foarte rară, el zise cu simplicitate:

— Vă rog, luati-1 de aici, în stângăcia mea, 1-aş putea murdări.

Nobilul ereditar al lenjeriei, îl scoase fără să zică nici O vorbă.

Viu interesat de napi şi lăptuci, Tom întrebă ce erau şi dacă şi aici se mănâncă, fiindcă el nu avusese multă vreme decât aceste vegetale, înainte vreme importate din Olanda ca lucruri rare, ajunse mai pe urmă să fie introduse în Anglia. I se răspunse la întrebare cu un mare respect fără a se manifesta nici cea mai mică mirare. Când sfârşise desertul, îşi umplu buzunarele cu alune şi nimeni nu-1 opri, ba nici nu păru să bage de seamă. Dar, un moment după aceea, remarcă el însuşi şi se arătă amărât, căci era primul gest pe care-şi permisese să-1 facă din proprie iniţiativă în tot timpul dejunului şi simţi că era în el ceva impropriu, nedemn de un prinţ, în acest moment muşchii nasului său începură a se hârţui şi extremitatea acestui organ începu a-1 mânca! Aceasta prelungindu-se, Tom simti o tulburare crescândă.

Privii cu durere pe toţi nobilii, unul după altul şi lacrimi îi apărură în ochi. Ei se grăbiră să alerge spre el, cu figurile consternate şi să-1 întrebe de cauza supărării sale. Tom le răspunse cu o nelinişte nevinovată:

— Implor indulgenţa Voastră: nasul meu, mă mă nâncă, teribil. Care este obiceiul şi ce se face în aseme nea caz? Şi, vă rog grăbiţi-vă căci, uite, chiar acum n-o să mai pot suporta.

Nimeni nu surâse; toţi rămaseră înlemniţi şi se priveau unul pe altul cerşindu-şi un sfat. Ce să hotărască? Era un loc gol, un obstacol şi nimic în istoria Angliei nu arăta cum trebuie trecut. Maestrul de ceremonii nu era acolo: nu era nimeni care să îndrăznească a se aventura pe această mare periculoasă, ori care să rişte încercarea de a rezolva această importantă problemă. Vai! Nu exista Scărpinător Ereditar, în timpul acesta, lacrimile trecuseră peste malurile lor şi începură a curge pe obrajii lui Tom.

Nasul său, gâdilat, cerea mai imperios ca oricând, ajutor, în sfârşit, natura răsturnă barierele etichetei: Tom ceru în sine scuză de răul pe care îl va face şi uşura inimile încărcate ale curtenilor săi, scărpinându-şi singur, nasul.

Masa era terminată. Un nobil vine şi îi pune în faţă un ibric de aur, conţinând apă de trandafir pentru a-şi spăla gura şi degetele, şi nobilul ereditar pentru lenjerie vine şi se aşează lângă el cu un şervet. Tom încurcat, priveşte ibricul un minut sau două, apoi ducân-du-1 la buze, bău, grav, o gură. Şi, întorcându-se către nobilul care aştepta, îi zise:

— Nu, asta nu-mi place, Milord, mirosul e destul de plăcut, dar e prea fad.

Această nouă excentricitate a prinţului rupse toate inimile, căci tristul spectacol, cum ar fi putut provoca ceva îmbucurător? Altă boroboaţă a lui Tom, fu aceea de a se ridica şi a pleca de la masă în momentul când capelanul se aşezase în spartele scaunului său şi cu mâinile deasupra capului, cu ochii ridicaţi spre cer, începea rugăciunea de binecuvântare.

Nici de această dată nimeni nu păru a observa că prinţul făcea ceva nemaiauzit.

La cererea sa, micul nostru prieten, fu recondus în apartamentul său particular şi lăsat singur cu propriile sale preocupări. Pe căptuşeala de stejar a pereţilor erau suspendate, pe cârlige, diferite piese ale unei armuri strălucitoare de oţel, damaschinate, încrustate cu aur.

Această panoplie războinică, aparţinând adevăratului prinţ, era un cadou de la doamna Parr, regina. Tom puse zalele, mănuşile de oţel, coiful împodobit cu pene şi toate piesele pe care putut să le îmbrace ca să pună şi restul; dar îşi aduse aminte de alunele pe care le luase şi la bucuria ce ar avea să le mănânce, aici, fără nici un ochi care 1-ar privi, fără nobilii ereditari care să-1 copleşească tot timpul cu serviciile lor. Arunci, puse la loc toate lucrurile frumoase şi începu să spargă alune, simţindu-se fericit pentru prima dată de când Dumnezeu îl făcuse prinţ, pentru păcatele lui. Când nu mai avu alune, zări într-un cabinet câteva cărţi, printre care una conţinea protocolul la Curtea Angliei. Era un chilipir neaşteptat, o pleaşcă.

Se culcă pe un divan moale şi începu să se instruiască cu un zel demn de toată lauda. Să-1 lăsăm cii această' ocupaţie.