Read synchronized with  English  Russian  Spanisch 
Print si cersetor.  Mark Twain
Capitolul 6. Tom se instruieşte
< Prev. Chapter  |  Next Chapter >
Font: 

Tom fu condus într-un mare apartament unde fu rugat să se aşeze, lucru pe care refuză să-1 facă atâta timp cât oameni în vârstă şi de rang înalt, şedeau în picioare. Ba, îi rugă şi el, de asemenea, să se aşeze, dar ei se mărginiră să murmure mulţumiri şi rămaseră în picioare. Ar fi vrut să insiste; dar „unchiul" său, Contele Hertford, îi şopti la ureche:

— Vă rog, nu insistaţi, principe; nu e admis ca ei să stea jos, în prezenţa Voastră.

Lordul St. John fu anunţat şi după ce salută pe Tom, îi zise:

— Vin din partea regelui într-o chestiune care cere o convorbire secretă. Ar binevoi Alteţa Voastră Regală să concedieze pe toată lumea, în afară de Milord, Con tele Hertford?

Văzând că Tom nu părea să ştie cum se poate face acest lucru, Hertord îi şopti să facă un semn cu mâna, fără să-şi dea osteneala de a vorbi, îndată ce nobilii din suită se îndepărtară, lordul St. John reluă:

— Majestatea Sa ordonă ca, pentru înalte şi legiti me relaţii de Stat, prinţul să binevoiască a-şi ascunde infirmitatea, prin toate mijloacele ce-i stau în putinţă, până ce se va însănătoşi, revenind la starea normală. Adică, principele nu va dezminţi pe nimeni că el este adevăratul prinţ şi moştenitor al coroanei Angliei; să-şi menţină demnitatea princiară şi să primească fără nici un cuvânt sau semn de protestare, reverenţele şi omagi ile ce i se datorează de drept, după protocol; să înceteze de a vorbi, cu oricine, de acea origină joasă şi de acea existenţă josnică pe care boala le-a sugerat imaginaţiei lui tulburate; să facă sforţări cu stăruinţă de a-şi aminti faptele pe care era în măsură să le cunoască şi dacă le-a uitat, să nu spună nimic, să nu trădeze nici prin vreun fel de surpriză, nici printr-un alt fel de semn, că nu şi le aminteşte, în ceremonii, de fiecare dată când ceva 1-ar pune în încurcătură asupra celor ce ar avea de spus ori de făcut, nu va lăsa să se vadă nici un fel de nelinişte curioşilor care îl privesc. Va lua însă, avizul Lordului Hertford sau al umilei mele persoane, pe care Regele a însărcinat-o de a fi în serviciile sale şi la dispoziţia sa, până ce acest ordin va fi revocat. Aşa este voinţa Ma- j e staţii Sale Regelui, care adresează salutările sale Al teţei Voastre Regale şi roagă pe Dumnezeu să se în dure, în bunătatea lui, să vă trimită, cât mai grabnic, însănătoşirea şi să fiţi acum şi pururea în sfânta lui pază.

Lordul St. John, Făcu o reverenţă şi se dădu la o parte. Tom răspunse, cu resemnare:

— Regele a vorbit! Nimeni nu trebuie să întoarcă ordinele Regelui; iar dacă ele nu convin, trebuiesc

totuşi, acomodate prin artificii subtile. Regele va fi ascultat.

Lord Herford remarcă:

— Date fiind ordinele Majestăţii Sale Regelui cu privire la cărti şi tot felul de lucruri serioase, poate că ar plăcea Alteţei Voastre să-şi petreacă timpul cu oareca re divertismente vesele, cel putin ca ea să nu fie obosită de banchet şi, în consecinţă, să nu se resimtă, după...

Figura lui Tom exprimă o surpriză îngrijorată şi se roşi când observă privirile lordului St. John, trist fixate asupra lui. Acesta, luă cuvântul.

Memoria nu vă serveşte încă şi aţi întâlnit câte va surprize. Dar aceasta, să nu vă tulbure, fiindcă e o stare ce nu va dura, o stare care va dispare când va veni convalescenţa. Lordul Hertford, vorbea de banchetul Cetăţii, la care Majestatea Sa regele, a promis, încă de acum două luni, că Alteţa Voastră va asista.

Trebuie să mărturisesc că aceasta mi-a scăpat, zise Tom cu vocea nehotărâtă, înroşindu-se din nou. în acest moment se anunţă Lady Elisabeth şi Lady Jeane Grey. Cei doi lorzi schimbară o privire de înţelegere şi Hertford se îndreptă repede spre uşă.

Cum tinerele fete treceau prin faţa lui, le zise aproape în şoaptă:

— Vă rog prinţese, a nu părea că remarcaţi biza reriile sale şi nici să arătaţi surpriză, dacă memoria îi lipseşte. Veţi avea mâhnirea să vedeţi cum ea îl pără seşte la fiece ocazie.

în acelaşi timp, lordul St. John, spunea la urechea lui Tom:

— Vă rog, Milord, păstraţi cu limpezime memoria dorinţelor Majestăţii Sale. Aduceţi-vă aminte pe cât puteţi şi prefaceţi-vă a vă aminti tot.

Ele nu trebuie să bage de seamă că v-aţi schimbat mult, căci ştiţi cât vă iubesc tovarăşele Voastre de jocuri şi cât s-ar întrista. Alteţa Voastră doreşte să rămân? Sau unchiul Vostru?

Tom făcu un gest de consimţire şi murmură un cuvânt, căci deja în inima lui simplă, hotărâse a lucra cât mai bine pentru a se conforma ordinelor regelui. Cu toate precauţiile, conversaţia între cei trei tineri, deveni la moment, încurcată. E drept că nu o dată Tom fii gata să se prosterneze şi să dea pe faţă rolul său atroce; dar tactul prinţesei Elisabeth îl scăpă, tot aşa cum un cuvânt, al unuia sau al celuilalt din nobilii vigilenţi, aruncat ca din întâmplare, avu acelaşi efect fericit.

Odată, micuţa Lady Jeane, adresându-se lui Tom îl încurcă prin această întrebare:

— Ati prezentat respectele Voastre, Majestăţii Sale Regina, astăzi, Milord?

Tom ezită, păru nenorocit şi vru să îngâne ceva la întâmplare, când Lord St. John luă cuvântul şi răspunse pentru el cu graţia uşoară a unui curtean obişnuit să întâlnească unele cazuri spinoase, totdeauna în măsură să le pareze.

— Desigur, Prinţesă, şi ea a fost foarte sensibilă şi mişcată în acelaşi timp de starea M.S. Regelui; nu e aşa Alteţă?

Tom murmură ceva, ce putea fi luat ca o afirmaţie dar se simţea alunecând pe un teren periculos, în clipa următoare, se puse chestiunea că Tom nu va mai studia pentru moment, la care mica prinţesă strigă:

—E păcat, e, cu drept cuvânt, păcat! Ari fi făcut progrese. Dar aveti răbdare. Aceasta nu va fi pentru multă vreme. Veţi avea încă posibilitatea să deveniţi un savant ca tatăl Vostru şi să treceţi drept un maestru în limba Voastră ca şi în multe altele, bunul meu principe.

— Tatăl meu! strigă Tom, uitând de sine. Jur că vorbeşte limba lui cum o vorbeşte un porc care zace în cocină, iar cât despre ştiinţă, cât de puţin...

Ridică fruntea şi întâlni un avertisment solemn în ochii lordului St. John. Se opri, se înroşi, apoi continuă trist, cu vocea stinsă:

Ah! Boala mea mă chinuie din nou şi spiritul meu se rătăceşte. N-am avut intenţia de a fi nereverentios faţă de graţiosul meu suveran.

O ştim seniore, zise Prinţesa Elisabeth, luând mâna „fratelui său" în ale sale şi strângând-o cu res pect. Nu vă necăjiţi pentru aceasta. Nu e greşeala Voas tră ci a bolii.

Sunteti o consolatrice? Amabilă, scumpă lady, zise Tom recunoscător, şi inima mea mă îndeamnă să vă mulţumesc dacă aş avea îndrăzneala.

La un moment dat, maliţioasa micuţă Lady Jeane, aruncă lui Tom o frază în limba elenă.

Principesa Elisabeth văzu îndată, după albul senin ce se aşternu pe faţa prinţului, că săgeata îşi depăşise scopul şi, foarte calină ea o înapoie luând, în greceşte, apărarea lui Tom. Apoi, convorbirea se urmă asupra altui subiect.

în general, timpul trecea plăcut şi fără multe încurcături. Şirurile de stânci de la suprafaţa mării şi bancurile de nisip, deveneau din ce în ce mai puţin numeroase iar Tom se simţea din ce în ce mai în voie, văzând că toţi puneau atâta bunătate în a-1 ajuta şi a nu-i observa greşelile. Când fu vorba ca tinerele lady să-1 însoţească la banchetul lordului-primar, la serată, inima lui sări din loc de bucurie şi de iuţeala bătăilor. Simţea acum, că nu va fi fără prieteni, în mijlocul acelei lumi de străini, pe când cu o oră mai devreme ideea de a fi însoţit de ele ar fi fost pentru el un chin insuportabil.

îngerii păzitori ai lui Tom: cei doi lorzi, fuseseră mai puţin satisfăcuţi de convorbire decât ceilalţi interlocutori.

Ei aveau impresia că pilotează o corabie mare prinrr-o trecătoare periculoasă; erau în mod permanent în alarmă şi găseau că sarcina lor nu era un joc de copii aşa că, în momentul când vizita prinţesei atinse sfârşitul şi când se anunţă lordul Guilford Dudley, nu numai că simţiră în ce măsură fuseseră puşi la contribuţie deocamdată, ci că, încă nu erau în condiţiile cele mai bune pentru a-şi relua vasul şi a reîncepe acest periculos voiaj.

Aşa că ei sfătuiră, respectuos, pe Tom să se scuze, aceea ce el era foarte fericit să facă în ciuda umbrei uşoare de dezamăgire ce apăru pe faţa Lady-ei Jeane când auzi pe frumosul adolescent refuzând audienţa.

Se produse atunci, un fel de tăcere a aşteptării din care Tom nu putea înţelege nimic.

Aruncă o privire spre lordul Hertford, care, însă, îi făcu semn că nici el nu înţelege mai mult.

Diligenta Elizabeth îi veni în ajutor cu obişnuita ei graţie. Făcu o reverenţă şi zise:

— Graţiosul principe, fratele meu, ne dă voie să ne retragem?

Tom răspunse:

— într-adevăr, senioriile voastre vor avea de la mine tot ce vor cere şi aş dori să le dau mai mult decât stă în modestele mele puteri, pentru a nu fi lipsit de bucuria ce-mi dă prezenţa lor. Petrecere bună şi Dumnezeu cu voi!

Apoi, surâse în sine la acest gând:

„N-a fost zadarnică viaţa mea cu prinţii, în lecturile mele. Am învăţat câteva fraze frumoase din limbajul lor elegant şi înflorat!"

Când ilustrele prinţese plecară, Tom se întoarse cu laşitudine către mentorii săi.

— E cu voia senioriilor voastre şi îmi permiteţi să merg să mă odihnesc într-un colţ? zise el.

Lordul Hertford răspunse:

— Dorinţa alteţei Voastre este pentru noi un or din; n-aveam decât să ne supunem. Că vreţi să vă odih niţi, este cu drept cuvânt un lucru necesar, pentru că în curând va trebui să mergeţi în oraş.

Lordul atinse un clopot şi un paj apăru. I se dete ordin să cheme pe Sir Herbert.

Nobilul sosi îndată şi conduse pe Tom în apartamentul său particular. Prima mişcare a lui Tom fu să ia o cană de apă; dar un servitor, îmbrăcat de sus şi până jos în mătase, îl simţi, puse un genunchi la pământ şi îi prezentă paharul pe o tavă de argint aurit.

După aceea, captivul obosit, se aşeză şi vrând să-şi scoată ghetele, ceru timid, autorizaţia cu privirea. Dar un alt servitor, în mătase şi catifea, se îngenunche în faţa lui şi făcu el acest lucru. Tom, mai făcu două sau trei alte încercări ca să se servească singur, dar, de fiecare dată i se lua înainte şi, la sfârşit renunţa. Cu un suspin de resemnare, murmura, însă: „Blestemat să fiu!; Dar mă nur că nu vor să şi respire pentru mine!"

în fine, când fu încălţat şi îmbrăcat într-un halat bogat, fu lăsat să se odihnească. Dar, nu să doarmă căci capul său era plin de gânduri şi camera prea plină de oameni. Nu putea să izgonească pe primele, aşa că ele rămâneau pe loc; nu ştia cum să se scape nici de ceilalţi, aşa că rămâneau şi ei pe loc, spre regretul lui şi al lor.

Plecarea lui Tom, dădu libertatea celor doi nobili gardieni ai săi. Un moment, ei rămaseră visători, dând din cap şi măsurând în lung şi în lat încăperea, în fine, lordul St. John, luă cuvântul:

Sincer vorbind, ce gândiţi dumneavoastră, zise el.

Sincer, hm, hm! Regele nu mai are mult de trăit, nepotul meu e nebun şi... nebun se va urca pe tron şi nebun va domni. Dumnezeu să apere Anglia; are mare nevoie!

Da, ne aşteaptă numai bine. Dar... nu faceţi o eroare în privinţa... când e vorba de...

Ezită şi, în sfârşit tăcu fără să termine. Fără îndoială, simţea că îi fuge pământul de sub picioare. Lord Hertford se opri în faţa lui şi, privindu-1 bine în ochi, clar şi sincer îi zise:

Vorbiţi... nimeni în afară de mine, nu vă aude. O eroare... relativ la ce?

N-aş putea vorbi cu plăcere de această ches tiune, care atinge îndeaproape sângele dumneavoastră, seniore. Dar, iartaţi-mă dacă vă ofensez: nu vi se pare straniu că boala a putut să schimbe în aşa măsură în făţişarea şi manierele sale? Nu spun că ele nu sunt tot princiare; dar sunt altele, în oarecare amănunte, decât cele pe care eram obişnuiţi să le vedem la el. Nu vi se pare straniu că nebunia sa a izgonit din biata-i memorie până şi figura tatălui său; respectul şi omagiile ce îi sunt datorate de anturajul său; că îşi reaminteşte limba latină, în timp ce nu-şi aduce aminte nici de greacă nici de franceză? Milord, să nu vă simţiţi ofensat, dar uşuraţi spiritul meu de îngrijorare şi primiţi viile mele mulţumiri. Nu mi-a spus el că nu este el prinţul şi că...

— Destul, Milord. Dumneavoastră comiteţi o înal tă trădare! Aţi uitat ordinul Regelui? Amintiţi-vă că nu mai dacă vă ascult devin complicele dumneavoastră.

St. John păli şi reluă grăbit:

Am greşit, o mărturisesc. Nu mă trădaţi; să mă ierte generozitatea voastră şi niciodată nu voi mai gân di şi nici nu voi mai vorbi de aşa ceva. Nu procedaţi drastic, cu mine, Milord, căci sunt pierdut.

Bine, Milord. Fiindcă promiteţi să nu mai ofen saţi cu asemenea cuvinte nici urechile mele nici pe ale altora, admitem că n-ati spus nimic. Dar nu trebuie să mai aveţi asemenea presupuneri. E fiul sorei mele; nu e vocea ei, figura ei, talia ei, care-mi sunt cunoscute de la naşterea ei? Nebunia poate să dea ocazie la cele mai extraordinare contradicţii pe care le observaţi la el şi chiar mai mult. Nu vă amintiţi că bătrânul baron Mar- ley, fiind nebun, uita amintirea propriei lui existenţe, cu toate că avea peste şaizeci de ani, că se da drept un altul, că îşi spunea chiar, fiul Măriei Magdalena, afirma că îi este capul făcut din sticlă de Spania, fapt pentru care nu permitea nimănui să-1 atingă, temându-se ca vreun neîndemânatic, dintr-o întâmplare nenorocită să nu i-1 spargă?

Izgoniţi, deci, aceste presupuneri, Milord. Este adevăratul prinţ, îl cunosc bine şi va fi Rege. E bine pentru dumneavoastră să vă băgaţi aceasta în cap.

După câteva cuvinte în care lordul St. John îşi închidea eroarea pe cât era posibil, pierzându-se în proteste şi afirmaţii că, acum, credinţa lui era solid stabilită şi nu mai putea fi distrusă de nici o îndoială, lordul Hertford, concedie pe însoţitorul său de pază şi se aşeză să vegheze singur, în curând el era adâncit în meditaţii şi, neapărat, cu cât gândea, cu atât era mai îngrijorat, începu să meargă prin cameră, murmurând:

„Haida, de! Este prinţul! Pământul, putea el să dea două fiinţe de sânge şi naşteri diferite atât de minunat asemănătoare?

Şi, chiar dacă ar fi fost astfel, ar fi fost un miracol straniu ca întâmplarea să fi pus pe unul în locul celuilalt. Nu. E absurd, absurd, absurd!" Apoi, continua: „Ca un impostor să facă să treacă drept prinţ, asta, la rigoare, ar părea natural; e de admis, e de înţeles. Dar s-a văzut vreodată un impostor care, tratat ca prinţ de rege, de curte, de toţi, să nege această calitate şi să protesteze contra ridicării sale? Nu! Pe sufletul Sfântului Swithin, nu! E adevăratul prinţ, înnebunit!"