Read synchronized with  English  Russian  Spanisch 
Print si cersetor.  Mark Twain
Capitolul 5. Tom ajunge la onoruri
< Prev. Chapter  |  Next Chapter >
Font: 

Rămas singur în cabinetul prinţului, Tom Canty profită de ocazie. Se împăuna în faţa oglinzii celei mari, admirându-şi frumoasele găteli; apoi se plimbă prin cameră, imitând ţinuta elegantă a prinţului; după aceea, scoase frumoasa lui sabie, o încovoie, îi sărută lama, o puse cu mânerul în piept şi cu vârful înainte, aşa cum văzuse el făcând, cinci sau şase săptămâni în urmă, un gentilom pentru a saluta pe locotenentul de la Tour după ce îi dăduse în primire pe marii lorzi de Norfolk şi Surrey duşi la închisoare.

Tom se juca apoi cu pumnalul împodobit de pietre, care îi atârna pe coapsă; examina mobilierul luxos şi elegant al camerei; încercă fiecare din fotoliile bogate şi visa cât ar fi el de mândru dacă populaţia din Offal Court ar putea să arunce numai o privire aici şi să-1 vadă în toată măreţia lui.

Se întrebă dacă cei de acolo vor putea crede minunata istorie pe care le va povesti-o la întoarcerea acasă sau dacă vor clătina din cap şi vor spune că extravaganţele imaginaţiei lui 1-au făcut să-şi piardă mintea. După o jumătate de oră îşi dădu seama că prinţul lipsea de multă vreme. Atunci începu să se simtă rău, singur. Se hotărî să asculte şi să aştepte, încetând să se mai joace cu frumoasele lucruri care îl înconjurau. Apoi deveni nerăbdător şi, în fine, se alarmă. Dacă intra, oare, cineva şi îl surprindea în hainele prinţului, iar prinţul nu era acolo ca să explice lucrurile? Nu 1-ar fi spânzurat imediat, fără să se facă pentru acest caz decât o simplă anchetă? El auzise spunându-se că cei mari sunt foarte punctuali când e vorba de cei mici. Temerile sale creşteau. Tremurând, deschise, uşor, uşa anticamerei, decis să-1 fugă să caute pe prinţ, pentru a obţine de la el protecţia şi libertatea. Şase ofiţeri de serviciu strălucitori şi doi tineri paji de viţă înaltă, îmbrăcaţi ca nişte fluturi îşi luară poziţia şi se înclinară foarte adânc în fata lui. El se dădu repede înapoi şi închise uşa: „Oamenii ăştia îşi bat joc de mine! îşi zise el. Ei vor alerga să dea de veste. O! Pentru ce am venit eu aici ca să-mi pierd viaţa?"

Începu să meargă în lungul şi în latul încăperii, chinuit de o frică fără margini, trăgând cu urechea şi oprindu-se la cel mai mic zgomot. Deodată uşa se deschise şi un paj îmbrăcat în mătase, anunţă:

— Lady Jane Grey.

Uşa se deschise şi o fată încântătoare, îmbrăcată bogat, se repezi spre el. Dar, deodată, se opri şi cu voce înspăimântată, zise:

— O! Dar ce aveţi Milord?

Tom, era gata să leşine; dar, cu un efort îngână:

— Ah! Fiţi îndurătoare! Nu sunt lord, ci sunt săr manul Tom Canty, din Offal Court, cartier în Londra. Vă rog, ajutaţi-mă să văd pe prinţ, care, prin bunătatea sa, îmi va restitui zdrenţele şi mă va lăsa să plec sănă tos şi teafăr. Oh! Fiţi îndurătoare şi salvaţi-mă!

în timp ce vorbea, băieţaşul căzu în genunchi rugând-o cu ochii şi cu mâinile întinse, implorând-o cu vorbele. Tânăra fată păru îngrozită. Strigă:

— O! Milord, dumneavoastră în genunchi? Şi în faţa mea!? Apoi, fugi înspăimântată şi, Tom, sfârşit de disperare, se prăbuşi murmurând: „Nu există nici ajutor nici speranţă. Acum vor veni şi mă vor ridica".

în timp ce el era acolo, înnebunit de groază, zgomote sinistre se răspândeau în palat. Un şuşotit — căci nimeni nu făcea altceva decât să vorbească în şoaptă — zbura de la servitor la servitor, de la lord la lady, peste lungimea coridoarelor, de la etaj la etaj şi din salon în salon: „Prinţul a înnebunit! Prinţul a înnebunit!"

În curând, în toate saloanele, în toate galeriile de marmură, se strânseră grupuri de lorzi, de lady şi alte strălucite personaje de rang mai mic, care cu figurile descompuse, îşi vorbeau cu gravitate la ureche. Dar puţin după aceea, un ofiţer impunător, înainta printre aceste grupuri şi, în mod solemn, făcu această proclamaţie:

„În numele Regelui! Nimeni, sub pedeapsa cu moartea, să nu plece urechea la aceste zgomote false şi farâ sens, nici să nu le discute, nici să nu le răspândească în numele Regelui!"

Şuşotelile încetară aşa de subit, de parcă toţi ar fi amuţit.

Puţin după aceea, se auzi de-a lungul culoarului un freamăt. „Prinţul! Uite Prinţul!"

Sărmanul Tom, înaintând uşor, trecu prin faţa grupurilor închinate adânc, încercând să salute, la rândul său şi privind timid străinul său anturaj, cu ochii neliniştiţi, care fac milă.

Ca să-şi susţină paşii el se sprijinea pe cei doi demnitari care mergeau de o parte şi de alta a lui. în urmă, veneau medicii curţii şi câţiva seniori.

Tom fu astfel condus într-o încăpere vastă a palatului şi auzi uşa închizându-se în urma lui. Acei care îl însoţiseră, se aşezară în dreapta şi în stânga, în faţa lui, la o mică distanţă, era culcat un om foarte voinic, cu figura mare şi umflată, cu expresia severă.

Capul său enorm, era cu desăvârşire alb, ca şi barba care îi încadra faţa. Veşmintele sale* erau făcute din-tr-o ţesătură bogată. Unul din picioarele sale umflate, era înfăşurat în bandaj şi se sprijinea pe o perniţă. Se făcuse o linişte mare şi toate capetele erau înclinate într-un salut profund, în afară de capul acestui om.

Acest bolnav, cu înfăţişarea severa, era teribilul Hernie VIII. Figura lui se îmblânzi când, luând cuvântul, zise:

— Ei bine, Milord Eduard, prinţul meu! îţi vei fi închipuit să mistifici cu această glumă tristă, pe bunul rege, tatăl tău, care te iubeşte, şi care e atât de bun cu tine?

Sărmanul Tom asculta, atât cât facultăţile sale, muncite, îi permiteau, începutul acestui discurs; dar când vorbele „bunul rege" îi izbiră urechea, el se îngălbeni şi căzu brusc în genunchi, ca şi cum ar fi primit un glonte în inimă. Ridicând mâinile, exclamă:

— Sunteţi Regele? Atunci sunt pierdut!

Aceste cuvinte părură a copleşi pe suveran. Ochii săi parcurseră, vag, toate figurile, apoi se opriră îngrijoraţi asupra copilului prăbuşit în faţa lui. Arunci, cu un accent de profundă decepţie, zise:

— Vai! Crezusem exagerate zvonurile; dar mă tem să nu fie îndreptăţite.

Suspinând din greu, reluă cu o voce blândă:

— Vino lângă tatăl tău, copile; tu nu te simţi bine!...

Tom fu ajutat să se ridice şi, tremurând, se apropie de regele Angliei. Regele, luă, între mâinile sale, sărmana faţă înspăimântată şi, o fixă îndelung, grav şi tandru, ca pentru a descoperi oarecare semne de întoarcere la raţiune, apoi, trăgând la pieptul său capul buclat şi strângându-1 cu dragoste, zise:

— Nu recunoşti, tu, copile, pe tatăl tău? Nu-mi sfâşia inima, spune că mă recunoşti. Trebuie să mă re cunoşti, nu e aşa?

— Da; dumneavoastră sunteţi, seniorul meu temut, Regele, pe care Dumnezeu să-1 ţină!

Da, da, foarte bine. Linişteşte-te, nu tremura astfel, nimeni de aici nu-ţi vrea răul; toată lumea de aici te iubeşte. Uite că îţi este mai bine; visul tău urât a tre cut, nu e aşa? Nu te mai dai drept altul cum se spune, că o făcuşi acum o clipă?

Vă implor graţia de a mă crede; n-am spus decât adevărul, temute senior! Căci eu sunt cel mai umil din tre supuşii voştri, fiind născut sărac; şi numai printr-un trist nenoroc şi o tristă întâmplare mă găsesc aici, cu toate că nu sunt vinovat de aceasta.

Sunt prea tânăr ca să mor şi un cuvânt al dumneavoastră, poate să mă salveze. Oh, spune-1 Sire!

— Să mori? Nu vorbi astfel, dragul meu prinţ; li- nişteşte-ti inima tulburată: nu vei muri, nu!

Tom căzu în genunchi cu un strigăt de bucurie:

— Dumnezeu să vă ajute, o, Rege, şi să vă tină multi ani pentru fericirea poporului vostru!

Atunci, ridicându-se, el întoarse o faţă veselă către cei doi demnitari care îl însoţeau şi strigă:

Aţi auzit! Nu voi muri: Regele a spus-o!

Nimeni nu mişca, decât spre a se înclina cu o deferentă adâncă şi nimeni nu vorbea. Tom ezită, puţin confuz, apoi întorcându-se timid către rege, întrebă:

Pot să plec, acum?

Să pleci? Desigur, dacă doreşti. Dar de ce să nu mai rămâi puţin? Unde vrei să te duci?

Tom lăsă ochii în jos şi răspunse umil:

— Aventura mea e o greşeală; mă credeam liber şi mă grăbeam să mă întorc la pârâu unde m-am născut, unde trăiesc în mizerie; dar unde îmi voi regăsi mama şi surorile, acolo unde sunt la mine, pe când aici nu mă pot obişnui cu aceste splendori. Oh, vă rog Sire, lăsaţi-mă să plec!

Regele rămase un moment liniştit şi gânditor; faţa lui exprima o nelinişte adâncă, dureroasă, mereu crescândă, în sfârşit, zise, cu o voce în care se întrezărea o rază de speranţă:

— Poate că demenţa lui nu priveşte decât un anu mit fapt şi că spiritului său i-a rămas luciditatea pentru toate celelalte lucruri. Să dea Dumnezeu să fie aşa! la să vedem...

Atunci Regele adresă lui Tom o întrebare în latineşte şi Tom răspunse, cu greutate, dar în chiar această limbă. Regele era încântat şi lăsă să se vadă aceasta. Lorzii şi medicii îşi manifestară, de asemenea, mulţumirea. Regele zise:

— N-a răspuns aşa exact pe cât îi permit studiile şi cunoştinţele sale; dar cât a răspuns e de ajuns ca să pro-

beze că spiritul său nu e complet distrus, ci, numai, bolnav... Ce părere aveţi dumneavoastră, domnilor?

Medicul întrebat se înclină şi răspunse:

— Sunt convins, Sire, că ati pus un diagnostic exact. Regele păru fericit de aceste vorbe spuse de o

persoană atât de competentă şi continuă cu mai multă grabă:

— Urmăriţi-mă bine: vom continua examenul.

El puse lui Tom o întrebare în franţuzeşte. Tom rămase un moment fără să răspundă, stingherit de atâţia ochi fixati asupra lui, apoi, timid:

— Nu cunosc această limbă, vă rog,'Majestate!

Regele se lăsă să cadă în pernele sale. Medicii alergară în ajutor; dar el îi înlătură şi reluă:

— Lăsaţi... nu e decât o ameţeală. Ridicati-mă. Aşa, e bine... Vino aici, copilul meu; aici.

Sprijină-ţi sărmanul cap bolnav pe inima tatălui tău şi fii fără grijă, în curând vei fi mai bine. N-ai teamă; vei fi cât de curând vindecat.

Apoi, se întoarse către asistenţă şi, acum fără blândeţe, cu luciii sinistre în ochi, reluă:

Dumneavoastră ascultaţi cu toţii! Iată pe fiul meu, nebun; dar asta va trece. Excesul de studii este cauza nenorocirii şi de asemenea prea multă supuşenie. Supravegheaţi lucrul acesta. Distraţi-1 prin sport şi prin diferite mijloace, până ce îşi va recuceri sănătatea. Se îndreptă în pat şi strigă cu putere.

El e nebun; dar e fiul meu şi moştenitorul tro nului Angliei; nebun sau nu, el va domni! Ascultaţi, încă, şi proclamaţi aceasta: oricine va vorbi de această boală, se va face vinovat de acţiune contra păcii şi or dinii statului şi va merge la spânzurătoare. Să mi se dea de băut că ard; această durere mi-a istovit forţele. Lu aţi cupa aceea de acolo. Susţineţi-mă... Aşa; Bine... E nebun? Poate să fie de o mie de ori mai nebun, nu e mai puţin Prinţ de Galles şi eu Regele, voi arăta că e aşa.

în chiar această dimineaţă el va fi pus în posesiunea demnităţii sale de prinţ, în acest scop, Milord Her-ford!

Unul din seniori îngenunche în faţa patului regal şi zise:

— Majestatea Voastră ştie că marele mareşal ere ditar al Angliei, declarat vinovat, este închis la Tour. N-ar fi convenabil ca cineva declarat vinovat...

Tăcere! Nu-mi ofensa urechile cu acest nume blestemat. Acest om va trăi la infinit? Trebuie să văd mereu că mi se batjocoreşte voinţa? Prinţul nu poate fi pus în posesia demnităţii sale, pentru că, spre a-1 in vesti nu se va găsi în regat un mare mareşal care n-a trădat?

Nu, în numele lui Dumnezeu, nu! înştiinţaţi Parlamentul că aştept de la el, înainte de apusul soarelui, judecarea lui Norkford; iar de nu, îl voi trage la răspundere cu severitate.

— Voinţa regelui este lege, răspunse lord Hertford şi se ridică reluându-şi locul.

Încet, încet, mânia dispăru din faţa bătrânului rege. -Sărută-mă, prinţul meii, zise el. Aşa... De ce ţi-e aşa frică? Nu sunt eu tatăl tău iubit?

Bunătatea voastră pentru mine, nu egalează decât nedemnitatea mea, o puternice Senior; iată ade vărul. Dar... dar... mi-e greu să gândesc că cineva tre buie să moară şi...

Ah! Ce bine, ce bine! Văd că mintea ta a rămas aceeaşi, chiar dacă spiritul tău e bolnav, căci tu ai fost întotdeauna generos.

Dar acest duce s-a ridicat contra ta şi a privilegiilor tale. Voi avea un altul în locul lui, unul care nu va trăda niciodată datoriile înaltei sale însărcinări.

Linişteşte-te, principe: nu-ti obosi sărmanul cap cu asemenea lucruri.

— Dar, nu sunt eu cauza morţii sale, Seniore? Fără mine, câtă vreme ar mai fi putut trăi?

— Nu te îngriji deloc de el, principe; nu e demn de aşa ceva. Sărută-mă încă o dată şi du-te la jocurile şi distracţiile tale; căci boala mea mă face să sufăr! Sunt obosit şi aş vrea să dorm. Du-te cu unchiul tău Hertford şi cu oamenii tăi şi întoarce-te după ce mă voi fi odihnit.

Tom se lăsă dus cu inima grea, căci aceste ultime cuvinte erau o lovitură de moarte dată speranţei de care se agăţase, de a fi în curând liber. Auzi din nou freamătul de voci discrete care repetau: „Prinţul. Uite Prinţul!"

Curajul îl părăsea din ce în ce în timpul când trecea printre rândurile strălucitoare de curteni înclinaţi, căci îşi dădea seama că, acum, era, cu adevărat prizonier şi închis pentru totdeauna în această pivniţă urâtă; prinţ părăsit şi fără prieteni în afară dacă Dumnezeu, în bunătatea lui, nu l-o avea în grijă şi nu-i va reda libertatea.

Şi, în orice parte se întorcea i se părea că Vede plutind în aer capul sever şi faţa, pe care le zărise odată, ale mareşalului de Norfolk, cu ochii plini de reproşuri, fixaţi asupra lui.

Visurile lui de altă dată erau foarte plăcute; realitatea era aşa de tristă!