Read synchronized with  English  Russian  Spanisch 
Print si cersetor.  Mark Twain
Capitolul 4. Zbuciumările prinţului încep
< Prev. Chapter  |  Next Chapter >
Font: 

După ore de urmărire neîntreruptă însoţită de vociferări, mulţimea lăsă, în sfârşit, pe micul prinţ, cu el însuşi. Atâta vreme cât putuse să-şi manifeste furia faţă de populaţie, s-o ameninţe şi să-i dea ordine, pe un ton regal care o făcea să hohotească de râs, păruse foarte amuzant; dar când, în sfârşit, epuizarea îl reduse la tăcere, persecutorii săi se saturaseră repede de el şi cău-tară în altă parte o distracţie. Atunci, prinţul, privi înjur; dar nu recunoscu locul unde se găsea. Ştia, numai, că era în cetatea Londrei, îşi continuă drumul, fără scop şi, în curând, distanţa dintre case deveni mai mare; iar trecătorii mai rari. îşi vârî picioarele rănite în pârâul care curgea pe locul unde se găseşte acum strada Tar-rington. Şezu acolo câteva momente, apoi, mergând mai departe, ajunse pe un loc mare unde se găseau câteva case risipite şi o biserică imensă. Recunoscu biserica în jurul ei se ridicau schele şi numeroşi muncitori lucrau, căci i se făceau reparaţii importante. Prinţul se simţi reconfortat şi se crezu la capătul zbuciumărilor sale.

„E vechea biserică a Fraţilor Gris pe care regele, tatăl meu, a luat-o de la călugări şi pe care a transfor-mat-o într-un azil pentru copiii săraci şi părăsiţi, care se numeşte acum Biserica lui Christos, îşi zise el. Fără îndoială, ei ar fi fericiţi să servească pe fiul aceluia care, s-a arătat aşa de generos cu ei, cu atât mai mult cu cât este el însuşi atât de sărac şi nenorocit cât a putut să fie fiecare din acei care, în prezent, sunt aici, la adăpost".

În curând se găsi în mijlocul unei trupe de băieţi care alergau, săreau, jucau mingea, căpriţa şi alte jocuri şi strigau cât îi ţinea gura. Toţi erau îmbrăcaţi în acelaşi fel, ca oamenii de serviciu de pe atunci şi ca ucenicii. Purtau pe vârful capului tichie de postav negru cam de mărimea unei farfurioare care, având în vedere dimensiunile ei, nu era nici podoabă, nici pălărie şi de sub care ieşea părul căzând fără cărare până pe mijlocul frunţii, tăiat scurt în jurul capului. Aveau la gât un guler deschis, o bluză albastră, strâmtă până la genunchi sau puţin mai jos, aveau mâneci largi, o cingătoare lată, roşie, ciorapii galben deschis, legaţi deasupra genunchiului cu o jartieră şi ghete fără tocuri cu catarame mari de metal. Era o îmbrăcăminte cu desăvârşire urâtă.

Băieţii, suspendând jocurile, se adunară în jurul prinţului. Acesta, cu demnitatea lui naturală, li se adresă:

— Dragi copii, mergeţi şi spune-i stăpânului vostru că Eduard, Principele de Galles, doreşte să-i vorbească.

Un mare hohot de râs primi aceste vorbe şi un băiat grosolan îi răspunse:

— Într-adevăr, să fi, tu, trimisul Majestăţii Sale, cerşetorule?

Faţa prinţului se împurpura de mânie şi mâna lui promptă se duse la şold; dar nu găsi nimic Aceasta dete naştere la o furtună de râsete... Un alt băiat strigă:

— Aţi văzut? îşi închipuie că are sabie, ca şi când ar fi cu adevărat prinţul.

Râsetele se îndoiră. Sărmanul Eduard se îndreptă mândru şi zise:

— Eu sunt Prinţul şi, e nedemn din partea voastră care trăiţi din mila Regelui, tatăl meu, să vă purtaţi ast fel cu mine ... Era excesiv de ridicol, după cum o măr turisiră râsetele... Băiatul care vorbise primul, strigă ca marazilor săi:

Haideţi, porcilor, sclavilor, pensionari ai tatălui acestui graţios prinţ, ce maniere sunt acestea? Toţi în . genunchi şi onoraţi ţinuta lui regală şi regalele lui zdrenţe...

Cu o veselie batjocoritoare, toţi se aşezară în genunchi şi aduseră un omagiu caraghios parăzii lor. Principele împinse cu piciorul pe cel mai aproape de el şi îi zise mândru:

— Na, şi aşteaptă ca mâine să-ţi ridic o spânzură toare.

Ah! Aceasta nu mai însemna un joc şi depăşea măsura. Râsetele încetară cât ai clipi din ochi şi făcură loc furiei. O duzină de voci urlă: „Ridicaţi-1! La adăpătoare! Unde sunt câinii? Haideţi, aici: Leul! Pe el Fangs!"

Atunci se întâmplă un lucru pe care Anglia nu-1 văzuse niciodată. Persoana sfinţită a moştenitorului tronului, pălmuită de mâini plebeiene, hărţuită şi ruptă de câini. La căderea nopţii, prinţul se găsea în fundul părţii clădite a cartierului. Avea corpul zdrobit, mâinile însângerate, zdrenţele de pe el erau pline de noroi. Rătăcea de colo până colo, pierzându-se din ce în ce şi era atât de obosit, atât de prăpădit că nu putea să pună un picior înaintea altuia, încetase de a întreba, ştiind acuma că nu va primi de la fiecare decât injurii în chip de informaţii. Şi, îşi repeta: „Numele este: Offal Court. Dacă îl găsesc înainte ca puterile să mă fi părăsit complet, sunt salvat, căci lumea de acolo mă va reconduce la palat şi va fi mărturie că nu sunt unul din ai lor, ci adevăratul prinţ. Astfel voi redobândi ceea ce îmi aparţine".

La moment, gândurile sale îl duseră la purtarea acestor băieţi de la spitalul lui Christos şi îşi zise: „Când voi fi rege, ei nu vor mai avea numai pâinea şi adăpostul, ci, vor avea, de asemenea, lecţii şi cărţi. Căci este de mică importanţă dacă burta e plină când spiritele şi inima, sunt goale. Vreau să păstrez aceasta cu îngrijire în memoria mea. Lecţia de azi să nu fie pierdută pentru mine, poporul meu va profita, căci instrucţiunea îmblânzeşte inima şi dă naştere bunătăţii şi milei.

Luminile se stingeau una după alta; începu să plouă; vântul creştea: o noapte aspră şi furtunoasă se pregătea. Prinţul fără azil, moştenitorul tronului Angliei, fără adăpost, mergea, încă, înfundându-se, din ce în ce, în labirintul străduţelor mizerabile, unde se îngrămădeau personajele mişunătoare ale sărăciei şi ale mizeriei.

Deodată, un chefliu, beat, apucându-1 de guler îi strigă:

— Pe drum, la această oră de noapte şi n-ai adus o para în casă, sunt sigur! Dacă este aşa, şi dacă eu nu-ţi voi sparge, încă toate oasele din hârcă, nu mai sunt eu John Canty'

Prinţul se desprinse din strânsoare cu un gest maşinal, îşi scutură umărul său profanat şi strigă tare:

O! Eşti tu, cu adevărat, tatăl său? în acest caz, Cerul fie lăudat, căci tu vei merge să-1 cauti şi să mă con duci.

Tatăl-său? Nu ştiu ce povesteşti, tu, dar ştiu că eu sunt tată-tău şi ai s-o vezi îndată...

— O! Nu glumi, nu mai discuta, nu întârzia! Eu sunt extenuat, sunt rănit şi nu mă mai pot tine pe picioare. Condu-mă la Regele, tatăl meu şi te va face bogat, mai mult de tot decât ceea ce ai putut, tu, să visezi. Crede-mă, omule, crede-mă... Eu nu mint, ci spun adevărul pur. Dă-mi mâna şi salvează-mă! Eu sunt Prinţul de Galles!

Omul, năucit, examina copilul, apoi dădu din cap şi bombăni:

„E mai nebun decât orice pensionar de la Bedlam!" Şi luându-1 din nou de guleraş, adăugă cu un râs hidos însoţit de o înjurătură:

„Dar nebun sau nu, eu şi bunica vom găsi noi unde sunt locurile cele mai dulci între oasele tale, sau eu nu mai sunt om!

Spunând acestea, el înhaţă pe prinţ care se zbătea furios, şi dispărură într-o curte, urmăriţi de un mănunchi de vermină umană amuzată şi zgomotoasă.