Read synchronized with  English  Russian  Spanisch 
Print si cersetor.  Mark Twain
Capitolul 32. Ziua încoronării
< Prev. Chapter  |  Next Chapter >
Font: 

Să ne întoarcem cu câteva ore înapoi şi să mergem la Aşezămintele Mănăstireşti de la Westminster, la orele patru dimineaţa în memorabila zi a încoronării.

Nu vom fi singuri. Cu toate că e încă noapte, galeriile, luminate de torţe, sunt pline de oameni fericiţi de a fi ocupat, deja, locuri ca să poată aştepta, încă, şapte sau opt ore, până va veni momentul să vadă ceea ce nu pot spera să vadă de două ori în viaţa lor: încoronarea unui rege. Da, după loviturile de tun trase la ora trei, Londra şi Westminster erau năvălite de lume, de oamenii bogaţi, care cumpăraseră privilegiul de a aştepta în galerii şi se înghesuiau la intrarea care le era rezervată.

Orele păreau lungi şi plictisitoare. Orice agitaţie, încetase, deocamdată, căci fiecare galerie era plină. Putem acum să ne aşezăm să privim şi să medităm pe îndelete. Zărim, de aici şi de dincolo, peste vasta şi lunga catedrală, o parte de galerii şi de balcoane arhipline de lume, cealaltă parte fiind ascunsă de stâlpi şi de or-namente arhitecturale. Vedem în întregime marele transept de la nord, gol, rezervat privilegiaţilor şi curtea sacră sau platformă acoperita de stofe bogate pe care este aşezat tronul. Acesta, ocupă centrul platformei pe o estradă ridicată de patru trepte, în scaunul tronului este încrustată o piatră plată, obişnuită, o piatră de Scoţia pe care au stat, pentru a fi încoronaţi, un mare număr de regi ai Scoţiei, aşa că ea, cu vremea a devenit destul de sfântă pentru a servi în mod paralel, monarhilor englezi. Tronul şi postamentul său, sunt acoperite cu postav de aur.

Domneşte calmul. Torţele ard fără vigoare. Timpul trece încet, în sfârşit, lumina nesigură a zilei se afirmă. Torţele sunt stinse şi o limpezime, dulce, umple marile spaţii. Toate liniile măreţei construcţii se văd acum, desluşit, bine umbrite, întunecate, căci soarele este acoperit de nori.

La ora şapte, apăsătoarea monotonie, este, în sfârşit, ruptă: soţia primului pair, îmbrăcată ca Solomon în splendoarea sa, îşi face intrarea în transept. E condusă la locul ei de către un ofiţer îmbrăcat în satin şi catifea, în timp ce un altul îmbrăcat la fel, îi ridică trena lungă pe care i-o aranjează pe genunchi îndată ce s-a aşezat. Apoi, îi aduce sub picioare un taburel şi îi pune la îndemână micuţa coroană de care va avea nevoie în momentul încoronării nobleţei. Celelalte pair-ese sosesc una după alta într-un defileu strălucitor şi ofiţerii îmbrăcaţi în satin se grăbesc să le ajute să se aşeze şi să se instaleze. Spectacolul este, acum, destul de însufleţit. E mişcare şi viată şi sunt culori sclipitoare peste tot.

Un moment mai pe urmă, liniştea domneşte din nou, căci pair-esele au sosit toate şi au fost instalate, formând ca un perete de flori omeneşti, de culori variate, ameţitoare şi presărate cu diamante.

Sunt toate vârstele: văduve, moştenitoare ale soţilor, mohorâte, zbârcite, cu desăvârşire albite, aşa de bătrâne că puteau, afundându-se în trecut să-şi aducă aminte de încoronarea lui Richard III, şi de zilele tulburi ale acestor bătrâne timpuri uitate. Sunt doamne frumoase de vârstă mijlocie, sunt drăguţe pe cât de graţioase femei tinere şi, minunate şi încântătoare fete tinere, cu ochi strălucitori, cu ten frumos, care vor pune cu stângăcie coroanele de pietre, când marele moment va veni. Da, fiindcă lucrul va fi nou pentru ele şi însufleţirea lor nu va fi pentru a le uşura.

Cu toate acestea, coafura tuturor acestor lady a fost aranjată aşa fel ca să poată fi pusă coroana cât mai repede şi mai solid la semnalul dat.

Am spus că toate aceste pair-ese erau presărate cu diamante şi că era un spectacol minunat. Dar o altă surpriză ne era rezervată.

Către orele nouă, norii se risipiră, deodată şi o rază de soare traversă atmosfera călduţă, alunecând printre rândurile pair-eselor, care, străluciră de o claritate ameţitoare de focuri multicolore. Frumuseţea acestui spectacol neaşteptat ne făcu să tresărim până în vârful degetelor, cum ar face-o o comoţie electrică.

în chiar momentul acela, trimisul unui Orient îndepărtat, care mergea cu ambasadorii străini, trecea prin această rază de soare şi, ne reţinem splendoarea, ameţiţi de scânteierea pietrelor şi a diamantelor cu care e împodobit de la cap până la genunchi şi care, la fiecare din mişcările sale produce jocuri feerice de lumină.

O oră, două ore şi jumătate de scurg. Atunci, sunetul grav al artileriei face să se afle că Regele şi impunătorul său cortegiu a sosit. Lumea în aşteptare se înveseleşte. Se ştie că o altă zăbavă va urma, căci regele trebuie să fie pregătit şi îmbrăcat cu veşminte speciale pentru ceremonia solemnă; dar că această zăbavă va fi umplută în mod plăcut prin defileul pair-ilor Regatului în costumul lor oficial.

Aceştia sunt conduşi cu ceremonie la locurile lor şi coroanele le sunt puse la îndemână.

Lumea urmărea toate acestea cu interes, căci multi vedeau pentru prima dată pe duci, pe conţi şi pe baroni, al căror nume aparţineau istoriei de cinci secole, în sfârşit, când toţi se aşezară, spectacolul, al galeriilor şi al tuturor locurilor bune, fu completat şi cel mai minunat din câte s-au văzut...

Atunci, marii demnitari ai Bisericii, în costume de gală şi cu mitre, ca şi asesorii lor, defilară pe estradă şi ocupară locurile marcate pentru ei. Erau urmaţi de lordul Protector şi de alte mari personaje urmate la rândul lor, de un detaşament al gărzii.

Fu un moment de aşteptare, apoi un semnal, o muzică triumfătoare izbucni şi Tom Canty, îmbrăcat cu un mantou lung de ţesătură de aur, apăru la intrare şi se îndreptă spre estradă: Toată lumea se ridică şi ceremonia începu. Sunetele maiestuoase ale unui cântec religios, solemn, umplură aşezămintele, în timp ce Tom Canty era condus până la tron. Atunci, pompoasele ceremonii vechi începură, dar pe măsură ce se desfăşu-râu, faţa lui Tom devenea 4in ce în ce mai palidă, în timp ce o tristeţe şi o disperare adâncă căzu în sufletul şi în inima lui plină de remuşcări.

Acum, actul final se apropia. Mitropolitul de Canterbury luă coroana Angliei pusă pe perniţă şi o ridică deasupra capului tremurător al falsului rege. în acelaşi moment, o rază ameţitoare alunecă pe tot lungul traseului, căci toţi nobilii, în acelaşi timp, îşi luară coroanele şi le ţinură deasupra capetelor, imobilizându-se în această atitudine.

O linişte adâncă se făcu în marele templu, în această clipă impresionantă, se ivi o apariţie tulburătoare, pe care nimeni din mulţimea prea absorbită n-o remarcase până atunci. Era un băiat cu capul gol, rău îmbrăcat în veşminte grosolane, aproape zdrenţe, care înainta în marea tiradă centrală.

Ridică mâna cu o solemnitate ce se potrivea rău cu jalnicul său port şi, pronunţă:

— Vă opresc să puneţi coroana Angliei pe acest cap trădător. Eu sunt Regele!

într-o clipă, mai multe mâini indignate se repeziră spre copil, dar în acelaşi moment, Tom Canty în veşminte regale, făcu un pas repede înainte şi strigă cu o voce clară:

— Lăsaţi-1 şi ascultati-1. Este Regele!

Un fel de panică pricinuită de uimire, apucă asistenţa. Mai mulţi, sculându-se din locurile lor, priveau încurcaţi personajele principale ale acestei scene, între-bându-se dacă sunt treji şi dacă nu visează. Lordul Protector, nu era mai puţin stupefiat ca ceilalţi; dar reve-nindu-şi, în curând, pronunţă cu un ton autoritar:

— Nu tulburaţi pe Majestatea Sa. Ea suferă din nou de boala sa. Prindeţi acest vagabond!

Era să fie ascultat; dar falsul Rege bătu din picior şi strigă:

—Nenorocire vouă! Nu-1 atingeţi! El este Regele!

Mâinile rămaseră ridicate; asistenţa părea lovită de paralizie; nimeni nu mişca, nici nu vorbea, într-ade-. văr, nimeni nu ştia ce să facă sau ce să zică într-o astfel de stranie şi extraordinară situaţie, în timp ce spiritele încurcate luptau pentru a-şi reveni, băiatul care, de la început avusese un minut de ezitare, continuă să înainteze cu un pas măsurat, cu atitudine înaltă şi calmă. Se opri pe estradă şi falsul rege, cu figura bucuroasă se repezi înaintea lui şi căzu în genunchi, zicând:

— Oh, seniore şi rege al meu, permiteţi săracului Tom Canty să fie primul care să vă jure credinţă şi lăsaţi-1 să vă spună: Puneţi-vă coroana Voastră şi relu- aţi-vă propriile Voastre bunuri!

Privirea lordului Protector se aşternuse cu severitate pe faţa noului venit; dar, în curând, severitatea lui făcu loc uimirii. Ceilalţi avură aceeaşi impresie. Cu toţii se priviră şi, în mod inconştient. Făcură un pas în lături.

Fiecare îşi spunea aparte, sie-însuşi: „Ce stranie asemănare!"

Lordul protector, rămase un moment perplex, apoi, zise cu deferentă:

Dacă permiteţi, aş vrea să pun oarecare chesti uni care...

Voi răspunde, Milord.

Ducele îi puse unele întrebări cu privire la Curte, la regele defunct, prinţul, prinţesele. Băiatul îi răspunse exact şi fără a sta pe gânduri. Descrise sala tronului, apartamentele ultimului rege şi cele ale Prinţului de Galles.

Era straniu, minunat, neauzit, cum se destăinuiau persoanele de faţă. Vântul începea să se întoarcă şi speranţa lui Tom creştea, când lordul Protector bătându-se pe frunte obiectă:

— Este, într-adevăr, mai mult decât uimitor; dar nu e nimic în toate astea care ar fi putut depăşi aceea ce se niorul şi Regele nostru ar fi putut face.

Această constatare şi această revenire la ei, ca rege, întrista pe Tom Canty, care simţi prăbuşindu-i-se speranţele.

— Acestea nu sunt probe, adăugă Protectorul.

Vântul se întorcea foarte repede, acum; dar în direcţia defavorabilă. Flota lăsa pe bietul Tom Canty aruncat pe tron şi ţâra pe celălalt în plin ocean. Lordul Protector, reflecta şi dădea din cap. Un gând îl copleşea:

„Este un pericol pentru Stat şi pentru noi toţi să lăsăm să dăinuiască o astfel de redutabilă enigmă ca aceasta, capabilă să divizeze naţiunea şi să zdruncine tronul... Se întoarse şi porunci:

— Sir Thomas, arestaţi pe... Nu, aşteptaţi!... Figura lui se lumină şi puse pretendentului în

zdrenţe, următoarea întrebare:

— Unde este marele sigiliu? Răspunde-mi exact şi enigma este rezolvată, căci numai acel care era prinţ de Galles poate să ştie. De un lucru atât de neînsemnat sunt agăţate un tron şi o dinastie!

Era o idee fericită. Că marii demnitari o judecaseră astfel, se vedea după expresia privirii lor aprobatoare. Da, nimeni altul decât adevăratul prinţ nu putea lămuri misterul cu sigiliul cel mare care dispăruse. Acest mic impostor, îşi învăţase bine lecţia; dar învăţătura profesorului său nu putuse să meargă până la a-1 învăţa răspunsul la această chestiune, căci el însuşi nu-1 ştia. într-adevăr, era minunat.

Urma să se iasă din această situaţie tulburătoare şi periculoasă. Şi toţi aprobau, în tăcere, surâzând în sinea lor cu satisfacţie, şi priveau băiatul pe care aşteptau să-1 vadă copleşit de o ruşinoasă încurcătură. Dar, fură surprinşi de a nu vedea nimic din ce aşteptau şi nu-şi putură crede urechilor, când îl auziră răspunzând fără să stea pe gânduri, cu o voce fermă şi sigură:

— Nu e nimic greu în această enigmă.

Fără jenă, se întoarse şi, cu uşurinţa unuia care are obişnuinţa, dădu un ordin:

— Milord St. John, mergeţi în cabinetul meu de lucru la palat, căci nimeni nu cunoaşte locul mai bine ca dumneavoastră, putin deasupra parchetului în colţ la stânga aproape de uşa care dă în anticameră, veţi găsi în perete un cui cu capul de aramă. Apăsaţi deasupra. Se va deschide o mică ascunzătoare pentru obiectele de preţ pe care nici dumneavoastră şi nici altcineva, în lume, afară de mine şi cinstitul meseriaş care a făcut-o, n-o cunoaşte.

Primul lucru de care vi se va lovi vederea, va fi marele sigiliu. Aduceţi-1.

Toţi asistenţii erau uimiţi de aceste vorbe ca şi de faptul că micuf cerşetor delegase pe lord St. John, fără să stea pe gânduri şi fără să se înşele, îl strigase pe nume, ca şi când îl cunoscuse întotdeauna. Lord St. John era gata să se supună şi făcu chiar o mişcare, dar îşi reluă repede atitudinea calmă. Numai roşcata din faţă mai proba greşeala lui boacănă. Tom Canty se întoarse spre el şi îi zise cu vioiciune:

— De ce staţi la îndoială? N-aţi auzit ordinul Regelui? Duceti-vă!

Lord St. John făcu o reverenţă adâncă. Ce s-a observat, nu era compromiţătoare şi nu dovedea lipsa de prudenţă. Nu, fiindcă ea nu se adresa nici unuia şi nici celuilalt din pretendenţi ci era făcută pe teren neutru, exact între amândoi. Pleacă.

Atunci începu în partea strălucitoare a acestui grup oficial, o mişcare uşoară, abia perceptibilă dar regulată, o mişcare analoagă celei pe care o observi într-un caleidoscop ce se mişcă încet şi care face ca păr-tile ce compun un grup frumos să se detaşeze şi să se alăture de altul, o mişcare, care puţin câte puţin, în cazul de faţă, sfărâma mulţimea strălucitoare^ care era în jurul lui Tom Canty şi o regrupa în vecinătatea noului venit. Tom Canty rămase aproape singur. După aceea trecu un scurt moment de aşteptare în timpul căruia cei câţiva fricoşi rămaşi lângă Tom Canty, îşi adunară curajul pentru a aluneca unul câte unul după majoritate.

Aşa fel că la sfârşitul acelui moment, Tom Canty în mantoul său regal şi obiectele sale de preţ, se găsi cu desăvârşire singur, izolat de lume, în văzul tuturor, în mijlocul unul elocvent loc gol.

în sfârşit, Lordul St. John apăru, îr^timp ce elîna-inta în tinda centrală, interesul era aşa de viu că mur-murul ponversaţiilor care stăpâneşte marile adunări, se risipi şi făcu loc unei tăceri adânci, tulburată numai de paşii lui regulaţi. Toţi ochii erau fixaţi asupra lui. El ajunse la estradă, se opri şi, întorcându-se către Tom Canry,.zise, înclinându-se adânc:

— Sire, sigiliul nu este!

Mulţimea nu fuge la prezenţa unui ciumat cu grabă mai mare decât începu să se îndepărteze de mizerabilul pretendent micuţ, trupa curtenilor palizi şi îngroziţi. Lordul Protector strigă cu severitate:

— Azvârliţi în stradă pe acest cerşetor şi pîimbati-1 prin oraş biciuindu-1! Mizerabilul impostor nu merită mai mult! ..

Ofiţerii de gardă înaintară pentru a se supune, dar Tom Canty îi opri şi zise:

— în lături! Cine îl atinge îşi pune viaţa în pericol! Lordul Protector era încurcat în cel mai înalt grad.

El zise Lordului St John:

— Aţi căutat bine? Dar la bun să mai întreb asta. Ceea ce se petrece aici e curios. Sunt lucruri mici, lu cruri fără însemnătate, care se pot pierde; dar un obiect aşa de voluminos ca sigiliul Angliei, cum a putut să dis pară fără ca nimeni să-1 poată găsi. O masă de aur aşa de mare...

Tom Canty cu ochii strălucitori, strigă:

— Aşteptaţi!... E ceva rotund? Gros. Are Utere gra vate deasupra? Da? Ah! Acum ştiu ce este marele sigi liu pentru care a fost atâta zgomot şi necaz!

Dacă mi-aţi fi făcut descrierea lui, 1-aţi fi avut de acum trei săptămâni! Bine. Ştiu unde se găseşte; dar nu sunt eu cel care 1-am pus acolo întâi.

Cine deci, Seniore? întrebă lordul Protector.

Acel pe care îl aveţi aici, adevăratul Rege al Angliei. Şi, el vă va spune unde se află sigiliul, aşa că trebuie să credeţi că 1-a pus el singur. Amintiţi-vă, Rege, scormoniţi puţin în memorie, este ultimul, dar cu totul ultimul lucru ce aţi făcut când părăseaţi palatul în zdrenţele mele, ca să pedepsiţi pe soldatul care mă mal tratase.

Se făcu o tăcere adâncă. Toţi ochii erau fixaţi pe noul venit care, cu capul în jos, cu sprâncenele încruntate, căuta în memorie, printre o mulţime de amintiri fără valoare, micul fapt uitat, care, regăsit, 1-ar aşeza pe tron. Minutele treceau. Copilul continua să lupte cu mintea şi nu făcea nici un gest. Dar, la sfârşit, scoase un suspin, dădu uşor din cap şi zise, cu buzele tremurând şi cu o voce disperată:

—îmi amintesc toată scena, toată; dar sigiliul nu-şi găseşte locul în ea.

Se opri, ridică fruntea şi pronunţă cu demnitate:

Milorzi şi nobili, dacă vreţi să deposedaţi de drepturile sale pe adevăratul suveran, din lipsa acestei dovezi pe care nu e în stare s-o producă, eu nu vă pot împiedica, fiindcă n-am nici o putere. Dar...

Oh! Nu, nu, Rege, e nebunie! Strigă Tom Canty îngrozit. Aşteptaţi! Gândiţi-vă! Cauza nu e pierdută şi nu trebuie să fie! Ascultaţi ce voi spune eu, urmăriţi fiecare cuvânt. Vă voi reaminti acea dimineaţă în toate amănuntele ei, exact cum s-au petrecut: Vorbeam amân doi... Vă spuneam de surorile mele Bet şi Nan... Vă aduceţi aminte? De bunica mea, şi, de jocurile zgomo-toase ale copiilor din Offal Court... Da... vă aduceţi aminte şi asta? Foarte bine... Urmăriţi-măîncă...

Mi-aţi dat să beau şi să mănânc, apoi, cu o curtoazie princiară, aţi trimis afară servitorii ca să nu-mi fie ruşine de ei pentru lipsa mea de educaţie... Ah! Şi asta v-o amintiţi...

în timp de Tom dezgropa aceste amănunte şi celălalt copil clătina din cap recunoscându-le, numeroasa asistenţă şi demnitarii, priveau cu o uimire îngrijorată. Povestea semăna a istorie adevărată, dar cum putuse prinţul şi cerşetorul să se găsească împreună? Niciodată nu se întâlnise adunare de oameni mai perplecşi, mai interesaţi şi mai stupefiaţi.

— în joacă, principe, am făcut schimb de haine, după care fapt, ne-am aşezat în faţa unei oglinzi şi ne-am pomenit că eram aşa de asemănători încât am făcut constatarea că nimeni n-ar crede că am făcut schimbul de haine. Da... Vă amintiţi... ,

Atunci, ati observat că soldatul mă rănise la mână... Priviţi: aici. Chiar nici nu pot să scriu încă: degetele îmi sunt ţepene. Alteţa Voastră s-a repezit spunând că se duce să pedepsească pe soldat şi a alergat spre poartă. Trecând pe lângă masă, aţi văzut acel obiect pe care îl numiţi marele sigiliu, şi care se afla pe masă. L-aţi luat, aţi privit repede împrejur, părând a căuta un loc unde să-1 puneţi. Ochii dumneavoastră căzură pe...

Ah! Atât, ajunge! Domnul fie lăudat: exclamă copilul în zdrenţe, cu totul tulburat.

Mergeţi, bunul meu St. John! într-o mănuşă de oţel a armurii milaneze, agăţată în perete veţi găsi sigi liul!

— Aşa este, Rege! Acolo este! Strigă Tom Canty. Acum sceptrul Angliei este al vostru şi, mai bine s-ar fi născut mut acela care voia să vi-1 dispute. Duceţi-vă Milord St. John şi aripi să vă crească la picioare!

Adunarea întreagă era acum în picioare, palpitând de nelinişte, de frică, de excitaţie febrilă.

Un zbârnâit de convorbiri însufleţite umplea spaţiul, şi, timp de câteva momente nimeni nu ştia nimic, nu auzea nimic, nu era interesat de nimic, în afară de ceea ce vecinul îi striga în ureche sau de ce el însuşi striga la urechea vecinului său.

Timpul trecea neobservat, în fine, o linişte bruscă se făcu în incintă. St. John apăru pe estradă, cu marele sigiliu în mâna lui ridicată.

Atunci un strigăt izbucni:

— Trăiască adevăratul Rege!

Timp de cinci minute aerul tremura de strigăte şi de sunetele muzicilor. Valuri de batiste albeau spaţiul, pe când un copil în zdrenţe, cel mai important personaj din Anglia, stătea roşu, fericit şi mândru în mijlocul unei estrade, cu marii vasali ai regatului, îngenuncheaţi în faţa lui.

Apoi, se ridicară cu toţii şi Tom Canty, strigă:

— Şi, acum, o Regele meu, reia-ţi aceste veşminte regale şi dă sărmanului Tom, servitorul tău, ceea ce a mai rămas din aceste zdrenţe.

Lordul protector luă cuvântul:

— Luaţi pe acest tânăr caraghios şi aruncaţi-1 în închisoarea Tour.

Dar nou Rege, adevăratul rege, interveni:

— Nu permit acest lucru, căci fără el, eu nu mi-aş fi redobândit coroana. Nimeni să nu-1 atingă spre a-i face rău. Cât despre tine, bunul meu unchi, milord Pro tector, purtarea ta nu dovedeşte recunoştinţă faţă de acest sărman băiat care am auzit că te-a făcut Duce.

Protectorul se înroşi.

— Dar, cum el nu era rege, ce mai valorează acum acest titlu frumos? Mâine mă veţi ruga prin mijlocirea lui, pentru confirmarea titlului, dacă nu, nu veţi fi duce şi veţi rămâne simplu conte.

Astfel repezit, Gratia sa, Ducele de Somerset, se dădu putin înapoi. Regele întorcându-se către Tom, îi zise cu bunătate:

— Sărmanul meu băiat, cum ai putut să-ţi aminteşti unde pusesem sigiliul când, eu însumi, uitasem?

—Ah! Rege! Mi-a fost uşor, pentru că mă serveam de el în fiecare zi.

— Te serveai de el şi nu ştiai ce este el?

—Nu ştiam că era ceea ce căutau ei. Nu mi-au făcut descrierea lui. Majestatea Voastră...

— Atunci, cum te serveai de el?

Roşcata se ridică în obrajii lui Tom. Lăsă ochii în jos şi tăcu.

Vorbeşte, băiat cuminte şi nu-ti fie frică, zise Regele. La ce te serveai cu marele sigiliu al Angliei?

Spărgeam alune cu el... bâlbâi Tom, dureros de încurcat.

Sărman copil! Avalanşa de râsete care primi această destăinuire aproape îl trânti la pământ.

Dar dacă mai rămăsese în cineva îndoială că Tom Canty putea să fie adevăratul rege al Angliei, acest răspuns trebuie s-o fi risipit cu desăvârşire.

Somptuosul mantou de încoronare trecând de pe umerii lui Tom pe cei ai Regelui căruia îi ascundea zdrenţele, ceremonia încoronării fii reluată.

Adevăratul Rege fu miruit şi coroana îi fa pusă pe cap şi Londra întreagă crăpă sub aplauze!...