Read synchronized with  English  Russian  Spanisch 
Print si cersetor.  Mark Twain
Capitolul 31. Prpcesiunea noului rege
< Prev. Chapter  |  Next Chapter >
Font: 

Când Tom Canty se sculă a doua zi de dimineaţă, o rumoare asurzitoare umplea spaţiul. Era o muzică pentru urechile sale; muzică ce arăta că poporul englez ieşise în masă ca să aclame această zi mare.

în curân4 Tom se găsi, odată mai mult, eroul unui cortegiu naval impunător, pe Tamisa; căci urmând vechiul obicei, „procesiunea recunoştinţei regale" traversând Londra, trebuia să plece de la Tour, unde se forma.

Când el ajunse la Tour, părţile laterale ale venerabilei fortăreţe părură a se deschide, deodată, în mii de locuri, prin fiecare din ele izbucnind o limbă de foc roşu şi un sul de fum alb. Urmă o explozie formidabilă, provocând ţipetele mulţimii, şi făcând să tremure pământul. Ţâşnind de flacără, fumul, exploziile se succedau cu o rapiditate prodigioasă şi în câteva clipe, bătrânul Tour, dispăru într-un nor imens de fum, în afară de vârful înaltului edificiu numit Tour Blanche care, împodobit cu steaguri, rămânea deasupra vaporilor groşi, ca spicul unui munte deasupra norilor.

Tom Canty, îmbrăcat splendid, încăleca pe un cal sprinten de luptă, ale cărui podoabe bridate coborau până la pământ. „Unchiul" său, lordul Protector Somerset, tot călare, luase loc în urma lui. Garda Regelui, în armuri strălucitoare, forma şiraguri, de ambele părţi. După Protector venea un şir, ce părea interminabil, de seniori ameţitori prin strălucire, însoţiţi de vasalii lor. Lordul

Primar urma, împreună cu corpul Magistraţilor municipali, în robele lor de catifea cărămizie şi cu un lanţ de aur pe piept, în urma acestora, veneau ofiţerii şi membrii diferitelor corporaţii ale Londrei, bogat îmbrăcaţi şi purtându-şi emblemele, în plus, mai era în cortegiu, ca gardă de onoare specială, pentru trecerea prin oraş. Vechea şi Onorabila Companie de Artilerie. La acea epo-că, Compania avea trei sute de ani de la înfiinţare şi era singurul corp militar în Anglia care poseda privilegiul (şi îl posedă încă) de a nu depinde de Parlament. Această defilare era un spectacol minunat. O mulţime imensă saluta prin aclamaţii pe întreg parcursul. Un cronicar, raportează că „Regele când intră în cetate, fu primit cu urări de bun venit cu strigăte şi toate semnele prin care se manifestă afecţiunea supuşilor faţă de suveran. Regele mărturisea prin atitudinea lui, bucuria ce simţea şi adresa cuvinte amabile celor care îl aclamau. Astfel, nu se arăta mai puţin fericit de a primi urările pe care poporul i le făcea. El mulţumea pentru tot binele ce i se dorea. De exemplu, la cuvintele: „Dumnezeu să ajute Majestăţii Sale!" el răspundea: „Dumnezeu să vă ajute la toţi!" şi adăuga că „mulţumeşte lui Dumnezeu din toată inima." '

Poporul era transportat de entuziasm prin vorbele prieteneşti şi gesturile regelui său.

în strada Fenchurch, un copil frumos, îmbrăcat cu bogăţie, şedea pe o estradă pentru a saluta pe Ma-jestatea Sa, la intrarea în Cetate. Ultima strofa din urarea lui era:

„Bun-venit Regelui, atât pe cât inimile pot să dorească. Bun-venit, încă, atât pe cât vorbele pot să exprime. Bun-venit din gurile noastre bucuroase şi din inimile noastre ce nu pot să ia parte: „Dumnezeu să-ţi ajute, ne rugăm şi dorim să fii veşnic fericit!"

Mulţimea scoase un strigăt de bucurie şi repetă ceea ce copilul recitase. Tom Canty, cufundă o privire în această mare mişcătoare de figuri zeloase şi inima îi tresări de bucurie. Simţi că singurul lucru demn de a fi trăit în această lume era: să fii rege, să fii idol al naţiunii. Apoi, ochii săi întâlniră doi din camarazii lui zdrenţăroşi din Offal Court; unul lord amiral al Curţii sale pastişă, celălalt, primul nobil al Camerei sale. Orgoliul îi crescu.

Oh! Dacă ar putea măcar să-1 recunoască! Ce negrăită bucurie ar fi fost dacă ei ar fi putut constata că regele din joacă, a ajuns rege cu tot dinadinsul, cu duci iluştrii şi principi ca simpli servitori şi cu întreg poporul englez la picioarele sale! Dar se stăpânea şi gonea această dorinţă: o asemenea recunoaştere, putea să-1 ducă mai departe decât dorea el. întoarse capul şi lăsă pe cei doi băieţi în zdrenţe să se ducă să-şi manifeste zgomotos, veselia fără a-şi închipui cine era în cauză.

La fiecare clipă se ridica strigătul „Dărnicie! Dărnicie!" la care Tom răspundea aruncând un pumn de piese strălucitoare pe care mulţimea şi le disputa.

După cronicar, „La extremitatea străzii Graechurch, în faţa firmei „La Vultur", Cetatea ridicase un arc de triumf sub care era o estradă întinsă dintr-o parte în cealaltă a străzii. Era, acolo, un spectacol istoric, reprezentând pe ascendenţii regelui: Regina Elisabeta de York, era aşezată în mijlocul unui trandafir alb, ale cărui petale formau în jurul ei, volanele rochiei. Lângă ea, Henri VII, ieşit dintr-un trandafir mare, roşu; mâinile perechii regale erau unite şi inelul de mariaj era mărit în mod exagerat. Din aceşti trandafiri pleca o tulpină care ajungea la o estradă ocupată de Henri VIII, ieşind dintr-un trandafir roşu şi alb. Aproape de el era mama noului rege, Jane Seymour.

O creangă cobora din această pereche şi mergea la o a treia estradă unde se găsea, în efigie, Eduard VI cu însuşirile lui regale, întreg arcul de triumf era împodobit cu trandafiri albi şi roşii."

Acest spectacol bizar şi pompos înveseli atât de tare poporul, că aclamaţiile sale înăbuşeau, cu totul, vocea slabă a copilului însărcinat să explice acest decor în versuri elogioase. Dar Tom Canty nu se întrista, căci acest zgomot era mai plăcut urechilor sale ca orice poezie, oricât de excelentă ar fi fost ea. Şi în orice parte întorcea frumoasa şi fericita lui faţă, poporul recunoştea că efigia era asemănătoare cu originalul în carne şi oase şi, din nou, scotea strigăte entuziaste.

Marele cortegiu defila încă şi încă sub arcuri de triumf şi trecu prin faţa unei succesiuni de tablouri simbolice fără sfârşit, din care fiecare reprezenta şi evidenţia o virtute oarecare, talent sau merit al tânărului rege. „Pe toată lungimea Cehapsidei, la fiecare streaşină şi fereastră, zise cronicarul, erau înfipte steaguri şi flamuri, covoare bogate de postav aurit, specialitatea marilor şi bogatelor magazine împodobeau străzile.

Această splendoare de decor, nu era mai mică în celelalte cartiere, ba era chiar mai mare în unele din ele".

„Şi toate aceste lucruri minunate şi splendide, în onoarea mea!" îşi şopti Tom Canty.

Obrajii falsului rege erau roşii de plăcere; ochii îi străluceau, toată fiinţa lui ţipa de bucurie, în acel moment, tocmai când ridica mâna să arunce un pumn nou de monede, privirea lui întâlni, în al doilea rând al mulţimii, o figură palidă, tristă, slabă, cu ochii măriti, pironiţi asupra lui. Fu lovit de o comotie dureroasă, îşi recunos-

cuse mama, şi ridică mâna facându-şi palma streaşină la ochi. La acest gest, femeia, îşi croi drum prin mulţime, împinse gărzile şi se găsi lângă el. îi apucă piciorul şi-1 acoperi cu sărutări, strigând: „Copilul meu, dragul meu copil!" apoi ridică spre el o figură cuminte, schimbată de bucurie şi dragoste, în aceeaşi clipă, un ofiţer din garda regelui o împinse înapoi, înjurând şi cu o lovitură a pumnului său viguros o trimise la loc, în timp ce de pe buzele lui Tom, cădeau cuvintele: „Femeie, nu te cunosc!"

Cu inima sfâşiată, ea se întoarse să arunce o ultimă privire asupra lui, înainte ca mulţimea să nu. i-1 ascundă vederii, o mare durere, o aşa disperare se lăsă pe faţa ei că ruşinea îl copleşi pe Tom Canty. Şi această ruşine îi prefăcu orgoliul în cenuşe şi şterse strălucirea regalei sale înaripări. Bogatele lui veşminte deveniseră fără valoare şi păreau a cădea de pe el ca zdrenţele putrezite.

Cortegiul înainta mereu, spectacolul era din ce în ce mai măreţ şi furtunile de aplauze mergeau mereu crescând. Dar pentru Tom Canty, nimic din toate acestea nu mai exista; el nu mai vedea, nu mai auzea. Regalitatea îşi pierduse farmecele. Remuşcareaîi sfâşia inima. „Dac-ar vrea Dumnezeu să mă liberez odată din această captivitate!" îşi repeta el ca în primele zile ale înălţării lui, fatale.

Strălucitoarea procesiune se desfăşura ca un şarpe radios şi interminabil pe străzile întortocheate ale straniei cetăţi vechi, în mijlocul unei mulţimi delirante.

Dar, acum, Regele călărea cu capul în jos, cu ochii pierduţi, nemaivăzând decât faţa mamei sale şi privirea ei îndurerată: „Dărnicie! Dărnicie! „ Acest strigăt cădea într-o ureche surdă. „Trăiască Eduard al Angliei!" Se părea că pământul va face explozie; dar Regele nu răspundea nimic. El auzea aceste strigăte cum se aude zgomotul asurzitor al talazurilor izbind urechea la o distanţă mare, căci el era acoperit şi înăbuşit de unul mai apropiat, din propriul lui piept. Vorbea vocea acuzatoare a conştiinţei sale care repeta aceste cuvinte ruşinoase:

„Femeie, nu te cunosc!"

Aceste cuvinte izbeau în sufletul regelui cum izbeşte dangănul unui clopot funebru, sufletul prietenului supravieţuitor, când îi trezeşte în suflet amintirea vicleniilor secrete de care s-a făcut vinovat faţă de cel ce nu mai este.

Noi splendori erau îngrămădite la fiecare colţ de stradă, noi minuni şi minunăţii se ridicau în faţa vederii sale. Grelele vuiete ale bateriilor aşezate se desfăşurau, noi strigăte de admiraţie ieşeau din piepturile mulţimii în aşteptare; dar Regele rămânea insensibil la toate acestea şi vocea acuzatoare care gemea în sufletul său întristat era tot ce auzea.

Puţin câte puţin, expresia veselă a publicului se modifică, făcând loc unui fel de solicitudine sau, chiar, de îngrijorare. Aplauzele erau mai puţin consistente. Lordul Protector, remarcă aceasta şi, deodată înţelese cauza. El dădu calul său lângă al Regelui, se înclină în şa şi, descoperindu-se îi zise:

— Seniore, momentul e rău pentru a visa. Poporul observă capul Vostru plecat, aerul Vostru întunecat şi vede în aceasta, un semn. Gândiţi-vă; lăsaţi să strălu-ceaşcă soarele regalităţii şi să înlăture aceste emanaţii răufăcătoare. Ridicaţi-vă capul şi zâmbiţi poporului.

Apoi, ducele aruncă un pumn de bani la dreapta şi la stânga şi îşi reluă locul. Falsul rege făcu, maşinal, ceea ce i se ordonase. Dar surâsul lui nu venea din inimă. Din fericire, era puţină lume destul de aproape de el sau destul de clarvăzătoare spre a băga de seamă. Flexiunile capului său împodobit cu pene, când îşi saluta supuşii, erau pline de graţie şi de eleganţă; mâna sa, se arăta regal-generoasă, astfel că îngrijorarea poporului fu repede risipită şi în curând, aclamaţiile izbucniră aşa de numeroase ca mai înainte.

Odată, numai, puţin înainte de sfârşitul ceremoniei, ducele fu obligat să dea pinteni calului şi să facă observaţii la urechea Regelui.

O, respectate suveran, alungaţi această dispozi ţie fatală, ochii lumii sunt pe Majestatea Voastră. Şi adăugă cu fină perspicacitate:

Blestemată să fie acea bătrână cerşetoare, ea a tulburat pe Majestatea Voastră!

Copilul frumos îmbrăcat, întoarse un ochi stins către duce şi cu o voce ştearsă, pronunţă:

Era mama mea!

Dumnezeu! exclamă, pentru sine ducele Pro tector, strângând hăţurile calului şi rămânând în urmă; prevestirile mulţimii nu erau mincinoase; el a înnebunit din nou!