Read synchronized with  English  Russian  Spanisch 
Print si cersetor.  Mark Twain
Capitolul 28. Sacrificiul
< Prev. Chapter  |  Next Chapter >
Font: 

Miles începea să se sature de şedere, în sfârşit, rândul lui de judecată sosi. Era fericit, căci sentinţa, oricare ar fi fost ea, i se părea preferată închisorii. Dar se înşela. Spre marea lui tulburare se văzu condamnat ca agresor al proprietarului lui Hendon Hali, şi „ca vagabond periculos", la două ore de expunere la stâlpul infamiei. Pretenţiile lui de a fi fratele reclamantului şi moştenitor legal al titlurilor şi bunurilor lui Hendon fură primite cu dispreţ şi declarate nedemne de atenţie.

El tuna şi fulgera, profera ameninţări mergând la ispăşire; dar aceasta nu schimbă cu nimic.

Cel mult, purtarea lui irevenţioasă, îi aduse câteva ghionturi din partea gardianului care îl conducea.

Regele neputând parveni să treacă prin mulţimea care mişuna între el şi Hendon, trebuia să urmeze de departe pe bunul lui prieten şi servitor. El însuşi era gata să fie condamnat la ciomăgeală pentru că s-a găsit într-o astfel de urâtă tovărăşie; dar având în vedere vârsta lui prea tânără, se alese doar cu un avertisment.

Când în sfârşit, lumea se opri, el alergă cu înfrigurare în jur, căutând un loc favorabil pentru a aluneca către prieten, lucru la care nu ajunse decât după multe dificultăţi şi multă vreme... Tovarăşul lui şedea acolo, suferind pedeapsa infamantă, servind de distracţie populaţiei mârşave, el, păzitorul regelui Angliei!

Eduard auzea bine citirea sentinţei; dar el nu-şi putea da seama de ceea ce însemna ea. Mânia lui se stârni când văzu ce nouă umilire era aplicată unuia din Casa Sa şi atinse paroxismul când un ou aruncat în aer, se sparse în obrazul lui Hendon şi auzi croncăniturile vesele ale mulţimii provocată de acest incident.

Sări în spaţiul liber şi aşezându-se în faţa agentului de serviciu, strigă:

Ruşine vouă! E servitorul meu... Daţi-i imediat drumul! Eu sunt...

Oh, linişte! exclamă Hendon, înfricoşat. Vă pier deţi. Nu-1 luaţi în seamă, domnule agent; e nebun.

Nu te osteni să dai sfaturi, omule. N-am destulă minte ca să-i dau şi lui; dar ca să-1 învăţ ceva sunt dis pus. Şi întorcându-se către unul din subordonaţii săi, comandă:

Dă acestui tânăr smintit una sau două lovituri de curea ca să-1 disciplinezi puţin.

O jumătate de duzină i-ar prinde şi mai bine, îşi dădu părerea şir Hughes care venise călare, cu un moment mai înainte, pentru a se bucura de acest spec tacol plăcut.

Puseră mâna pe Rege. El nu se zbătu, măcar, atât, era de uluit, la gândul monstruosului ultragiu, la care, se pregăteau să supună augusta lui persoană. Istoria păstra amintirea bătăii cu vergi a unui rege al Angliei şi, gândul de a fi obligat să furnizeze duplicatul acestei pagini ruşinoase, era intolerabil. Era prins că într-o plasă şi n-avea nici un ajutor de sperat. Trebuia să sufere această pedeapsă ori să ceară iertare, spre a scăpa de ea. Aspră alternativă! Se hotărî să sufere loviturile: un rege putea să se resemneze, dar nu să se roage.

In timpul acesta, Miles Hendon, rezolvă dificultatea:

Lăsaţi-1 să plece, pe copil, zise el. Nu vedeţi, câini fără inimă, cât e de mic şi de plăpând? Lăsaţi-1 să plece. Primesc eu loviturile pe care trebuia să le pri mească el.

Doamne, ce idee minunată, pentru care îţi mul ţumesc! strigă şir Hughes cu faţa strălucind de o bu curie diabolică. Lăsaţi-1 să plece pe micuţul cerşetor şi, în locul lui dati-i, acestui semeţ, o duzină de lovituri bine aplicate.

Regele era gata să ridice un protest viguros, dar Hughes îl opri cu această remarcă eficace:

— Bun, vorbeşte şi uşurează-ti inima; dar să ştii că pentru fiecare cuvânt ce vei pronunţa, el va primi şase lovituri în plus.

Hendon fu legat din nou la stâlp, cu spatele gol, şi în timp ce primea loviturile de bici, sărmanul rege, micuţ, întorcea capul şi lacrimi neregale îi curgeau pe obraji. Ah! Inimă bună, îşi zicea el. Această faptă loială nu-mi va ieşi niciodată din minte. Nu o voi uita şi... pe ei cu atât mai puţin, adăugă el cu foc. Cu cât se gândea mai mult, cu atât purtarea lui Hendon îi apărea mai nobilă şi mai frumoasă şi cu atât simpatia, pentru el, îi creştea, îşi spunea: „Acel care salvează pe prinţul său de răni şi de o moarte posibilă, cum a făcut el pentru mine, îndeplineşte un mare act; dar acest lucru e prea puţin, nu e nimic, chiar, faţă cu faptul de a scăpa pe prinţul său de ruşine!"

Hendon nu scoase un ţipăt sub loviturile biciului şi le suportă durerea crudă cu răbdarea soldatului.

Aceasta, împreună cu faptul de a fi luat asupra lui loviturile pe care trebuia să le primească copilul, îi aduse respectul mizerabilei mitocănii care era strânsă acolo. Sarcasmul şi ţipetele tăcuseră şi nu se mai auzea decât şuieratul biciului. Liniştea care stăpânea acum, în timp ce Hendon era din nou la stâlpul infamiei, contrasta viu cu iadul de insulte care domnise până acum câteva clipe.

Regele se apropie încet de Hendon şi îi murmură la ureche:

— Nici un rege nu va putea să te înnobileze, suflet mare şi bun, căci Acel care este deasupra regilor, a fă- cut-o deja. Dar un rege poate confirma oamenilor no bleţea ta.

El ridică biciul căzut jos şi lovind cu el, uşor, umerii însângeraţi ai lui Hendon, pronunţă cu voce joasă:

— Eduard al Angliei te face conte!

Hendon era mişcat. Lacrimile îi umpleau ochii dar, în acelaşi timp îi apăru comicul situaţiei şi avu toate greutăţile din lume să-şi înfrâneze pofta de râs. A fi legat la stâlpul infamiei, gol, însângerat şi, deodată, să te găseşti transportat la vertiginoasa splendoare a comitatului, nu e asta limita extremă a comicului! „Acum, îşi zise el, iată-mă încărcat, foarte frumos, de zornăială! Cavalerul regatului visurilor şi umbrelor, a devenit un conte fantomă! Ce zbor ameţitor pentru o aripă fără pene! Dacă, aceasta continuă, voi fi arătat, în curând, ca un Pom de Mai, încărcat cu scânteietoare nimicuri şi amintiri din mărfuri de ocazie. Dar eu le apreciez, cu toată lipsa lor de valoare, căci le datorez afecţiunii.

Aceste sărmane demnităţi, date în glumă, care îmi vin fără a fi fost solicitate, dintr-o mână curată şi din-tr-o inimă dreaptă, îmi sunt mai scumpe decât demnităţile reale, cumpărate prin servilism, de la o putere rea şi interesată".

Teribilul domn Hughes întoarse calul, îi dădu pinteni şi se îndepărta. Pentru a-1 lăsa să treacă, peretele mişcător se deschise şi se închise în linişte. Nimeni nu îndrăznea să facă o constatare în favoarea deţinutului sau să-1 laude; dar această lipsă de manifestări era un omagiu suficient din partea mulţimii. Un ultim venit, care, nefiind în curent cu ceea ce se petrecuse, trimise o înjurătură „impostorului" şi voia să-i arunce în cap o pisică moartă, fu la moment înlăturat cu lovituri de picior şi cu ghionturi. Fără vorbă, apoi, o linişte adâncă se stabili din nou.