Read synchronized with  English  Russian  Spanisch 
Print si cersetor.  Mark Twain
Capitolul 25. Hendon Hall
< Prev. Chapter  |  Next Chapter >
Font: 

îndată ce Hendon şi Regele fură în afară de văzul poliţaiului, conveniră ca Majestatea Sa, să meargă şi să aştepte într-un loc oarecare, aproape de oraş, în timp ce Hendon se va duce la han spre a-şi lichida socotelile.

O jumătate de oră mai târziu, cei doi prieteni se duceau spre răsărit, scuturaţi, vesel, de păcătoasele animale de călărie ale lui Hendon. Regelui îi era cald şi se simţea bine căci îşi aruncase zdrenţele şi îmbrăcase costumul complet, cumpărat de Hendon pe Podul Londrei.

Hendon voia să ferească pe copil de oboseală. Socotea că etapele aspre, mesele neregulate şi lipsa somnului făceau rău spiritului său tulburat şi că odihna, viaţa regulată, exerciţiile moderate, dimpotrivă, vor grăbi însănătoşirea. Era nerăbdător să vadă spiritul bolnav revenind sănătos şi micul cap eliberat de viziunile sale îngrijorătoare. Hotărî, deci, să se ducă încetul cu încetul acasă, de unde fusese izgonit de atâta vreme, în loc să se grăbească, supunându-se nerăbdării care nu-i dădea pace nici ziua nici noaptea.

Când parcurseră circa zece mile, întâlniră un sat mare şi se opriră pentru noapte la un han frumos.

Primele relaţii se stabiliră. Hendon stătu în spatele scaunului Regelui, pe tot timpul mesei; îl servi, îl dezbrăcă pentru a-1 urca în pat, în timp ce el se instala pe duşumea lângă pragul uşii, învelit cu o pătură.

în zilele următoare ei merseră încet povestindu-şi aventurile prin care trecuseră de la despărţire şi petrecând pe socoteala lor. Hendon povesti toate ocolurile ce făcuse pentru a-1 regăsi şi descrisese drumul prin pădure, apoi întoarcerea lor la baracă, atunci când, în fine, înţelesese că nu se putea scăpa de el. Atunci, zise el, moşneagul trecu în colţul despărţit şi se întoarse şovăind, cu faţa schimbată spunând că el credea să găsească, la întoarcere, copilul, acasă, culcat ca să se odihnească; dar nu era.

Hendon, aşteptase în baracă toată ziua, apoi, ne-maisperând că Regele se va întoarce, plecase în căutarea lui aiurea.

Şi bătrânul Sfânt al Sfinţilor era, într-adevăr trist că nu vedea pe Majestatea Voastră, reîntorcându-se, zise Hendon. O vedeam după faţa lui.

— într-adevăr. Nici nu mă îndoiesc.

Şi Regele povesti istoria lui, care făcu pe Hendon să regrete că nu trimisese pe Arhanghel pe lumea cealaltă.

în ultima zi a călătoriei, imaginaţia lui Hendon era excitată şi gura nu-i mai tăcea. Vorbea de bătrânul lui tată, de fratele său Arthur şi povestea multe fapte care ilustrau nobilul şi marele lor caracter. Vorbea cu căldură de Edith şi era atât de fericit că mai găsea câte ceva bun şi amabil de spus chiar de fratele lui Hughes. Cu multă complezenţă stăruia asupra primirii ce i se va face la Hendon Hall, a surprizei pe care o va provoca reîntoarcerea lui, izbucnirile de bucurie şi mulţumirile aduse lui Dumnezeu, pe care le va provoca.

Era un ţinut frumos, presărat cu vile şi livezi; iar drumul, pe o parte şi pe alta a căruia erau aşezate, tăia păşuni largi care se întindeau cât vezi cu ochii în ron-douri ce aminteau ondulaţiile talazurilor.

După-amiază, fiul rătăcitor, se oprea adesea în drum ca să observe de pe vârful unui deal dacă nu se vede locuinţa familială. La sfârşit, parvenind, strigă cu însufleţire:

— Iată satul principe; iată Hendon Hali! Se văd turnurile de aici. Şi, această pădurice, este parcul tatălui meu... Ah! Veţi vedea ce frumoasă şi mare este! O casă de şaptezeci de camere, gândiţi-vă puţin! Şi douăzeci şi şapte de slugi! O locuinţă bună pentru noi, nu e aşa? Haidem, să ne grăbim. Nerăbdarea mă roade...

Merseră atât de repede cât era posibil. Trecuse de orele trei când ajunseră în sat. îl trecură repede. Limba lui Hendon nu se mai oprea.

— Iată biserica acoperită cu aceeaşi iederă: nimic mai puţin, nimic mai mult. Acolo, hanul La bătrânul leu roşu; dincolo, piaţa. Iată Pomul de Mai şi aici fân-tâna. Nimic nu s-a schimbat, nimic, în afară de oameni, fără îndoială.

în zece ani, populaţia se schimbă. Mi se pare că îmi amintesc de câţiva, dar nici unul nu mă recunoaşte.

în curând, ajunseră la sfârşitul satului. Atunci apucară pe un drum strâmt, întortocheat, mărginit de păduri bătrâne, pe care merseră în galop cam o jumătate de milă.

Pătrunseră într-o grădină mare de agrement, pe o, poartă impunătoare ai, cărei pilaştrii de piatră, purtau mărci de armonii cu inscripţii dedesubt. Un castel boieresc era în faţa lor.

Fiti bine venit la Hendon Hali, Rege! Strigă Miles. Ah! Este o zi mare! Tatăl meu, fratele meu şi Lady Edith vor fi atât de înnebuniţi de bucurie, că nu vor avea priviri şi vorbe decât pentru mine, transportaţi de revedere şi, astfel, vă va părea, poate, că sunteţi primit cu răceală. Dar, ieşiţi din greşeală, căci veţi constata, în curând contrariul, îndată ce le voi spune că sunteţi copilul meu şi vor şti cât vă iubesc, veţi vedea cum vă strâng ei în braţe pentru dragostea lui Miles Hendon şi cum vă deschid pentru totdeauna casa şi inima.

Un moment după aceea, Hendon descăleca în faţa porţii celei mari, ajută pe Rege să se coboare, îl luă de mână şi intră. Făcură câţiva paşi şi se găsiră într-o sală spaţioasă. Hendon făcu pe Rege să se aşeze cu mai multă grabă decât ceremonie, apoi alergă spre un tânăr aşezat la o masă de scris, în faţa unui mare foc de lemne.

— Sărută-mă Hughes, strigă el, şi spune-mi că eşti mulţumit de întoarcerea mea! Şi cheamă pe părintele nostru, căci casa nu e casă înainte de a-i fi atins mâna, a-i fi văzut faţa şi ai fi auzit vocea.

Hughes se dădu înapoi mai întâi, apoi făcu o mişcare de surpriză şi fixă o privire severă asupra intrusului. Dar în curând, expresia acestei priviri se modifică, aşa ca sub impulsul unui plan secret şi, în locul nemulţumirii arătă curiozitatea unită cu o reală sau prefăcută compătimire. Apoi, Hughes, zise, cu o voce dulce:

Spiritul tău pare atins, sărman străin! Fără în doială, că, ai suferit lipsuri şi soarta a fost crudă cu tine. înfăţişarea şi costumul tău fac dovada. Drept cine mă iei, tu?

Drept cine? Dar, drept ce eşti, drept Hughes Hendon, zise Miles cu vioiciune.

Celălalt reluă cu aceeaşi voce blândă:

Şi, cine îţi închipui că eşti, tu însuti?

închipuirea n-are ce căuta aici! Vei fi vrând să zici că nu recunoşti în mine pe fratele tău: Miles?

O expresie de surpriză amuzată lumină faţa lui Hughes, care exclamă:

— Ce? Nu glumeşti? Morţii pot să renască? Dom nul fie lăudat, dacă e aşa! Sărmanul nostru băiat pierdut, revenit în braţele noastre după atâta amar de ani! Ah! Asta ar fi prea frumos ca să fie cu adevărat! Te rog, ai

. milă, nu te juca cu mine! Vino la lumină. Lasă-mă să te examinez!

El luă pe Miles de braţ, îl trase la fereastră şi îl examina de la cap până la picioare, făcându-1 să se întoarcă el însuşi învârtindu-se în jurul lui pentru a-1 vedea bine din toate părţile-, pe când fiul rătăcit, plin de bucurie, zâmbea, râdea şi clătina din cap zicând:

— Hai, frate, hai! Nu-ţi fie frică; nu vei găsi nici o părticică şi nici o trăsătură care să nu suporte exame nul.

Priveşte-mă, examinează-mă cum doreşti, bunul meu Hughes. Eu sunt dragul tău Miles, fratele tău pierdut, nu e aşa?

Ah! E o zi frumoasă! Spun că e o zi frumoasă! Dă-mi mâna, obrazul; cred că am să mor de bucurie!

Era gata să se arunce în braţele fratelui său; dar acesta îl ţinu cu mâna la distanţă.

Apoi, plecându-şi capul pe piept, pronunţă cu tristeţe şi plin de emoţie:

—Ah! Dumnezeu, în bunătatea lui să-mi dea tăria de a suporta această amară decepţie!

Miles, umilit, rămase un moment mut; apoi regă-sindu-şi vorba întrebă:

— Ce decepţie? Nu sunt eu fratele tău? Hughes clătină capul cu tristeţe şi zise:

Rog cerul să mi-o dovedească şi ca alţi ochi să găsească asemănarea care scapă alor mei. Vai! Cred că scrisoarea nu spune decât adevărul...

Ce scrisoare?

Aceea pe care am primit-o de peste mare acum şapte ani. Ni se scrie că fratele meu a fost ucis într-o luptă.

E o minciună! Cheamă pe tata. El mă va recu noaşte.

Cum o să chem un mort?

A murit?

Vocea lui Miles se strangula, buzele îi tremurară.

Tatăl meu e mort? Oh! Ce tristă noutate! Jumă tate din bucuria mea s-a dus! Te rog, lasă-mă să-mi văd pe fratele meu Arthur. El mă va recunoaşte şi mă va consola.

Şi el a murit.

Dumnezeu să aibă milă de mine, nenorocitul, ce sunt! Amândoi sunt morti!... Cel mai bun s-a.dus cel mai rău a rămas! Ah! Fac apel la mila dumitale! Nu-mi vei spune că Lady Edith...

A murit? Nu; trăieşte.

Atunci, Domnul fie lăudat, bucuria mea e încă mare! Grăbeşte-te, frate; las-o să mă vadă. Dacă ea n-o să spună că sunt eu... Dar ea va spune. Nu, nu, ea mă va recunoaşte... Sunt nebun dacă mă îndoiesc. Adu-o aici, adu bătrânii servitori; ei, de asemenea, mă vor recu noaşte.

Toţi au plecat, în afară de cinci: Petre, Halsey, David, Bernard şi Marguerit.

Spunând acestea, Hughes ieşi. Miles rămase gânditor un moment, apoi începu să se plimbe prin odaie, murmurând:

— Cele cinci canalii au supravieţuit celor două zeci şi doi de slujitori oneşti şi loiali. E straniu!

Continuă să meargă în lungul şi latul încăperii, mormăind întruna. De Rege uitase cu desăvârşire.

Deodată, Majestatea Sa, zise grav cu un accent de vie compătimire, cu toate că vorbele ar fi putut fi înţelese ca o ironie:

— Nu te pierde în nenorocirea ta, omul lui Dum nezeu! Mai sunt şi alţii în lume, a căror identitate nu este recunoscută şi ale căror reclamaţii de drepturi sunt trimise la plimbare. Eşti, doar, în tovărăşia unuia.

Ah, Regele meu! Strgă Hendon, roşindu-se uşor. Nu mă condamnaţi. Aşteptaţi şi veti vedea. Eu nu sunt un impostor. Ea, o va spune. Veţi auzi-o de pe cele mai frumoase buze din Anglia. Eu impostor! Ce! Recunosc acest hol bătrân, aceste portrete ale strămoşilor mei şi toate obiectele acestea, care ne înconjoară, cum îşi cunoaşte un copil camera unde e hrănit. Sunt născut aici şi am crescut aici, Seniore. Spun numai adevărul. N-aş vrea să vă păcălesc şi dacă nimeni nu mă crede chiar, eu vă rog să nu vă îndoiţi de mine. N-aş putea să suport.

Nu mă îndoiesc de tine, zise Regele cu o since ritate şi o simplicitate copilărească.

Vă mulţumesc din adâncul sufletului! Strigă Hendon cu o căldură care arăta că era mişcat.

Regele adăugă cu aceeaşi simplicitate:

— Dar tu, te îndoieşti de mine?'

O vinovată confuzie copleşi pe Hendon. Dar, des-chizându-se uşa, în chiar momentul acela, pentru a intra Hughes, scăpă de obligaţia de a răspunde.

O doamnă frumoasă, îmbrăcată cu bogăţie, venea după Hughes. Mergea încet, cu capul plecat cu privirile fixate pe parchet. Faţa ei era negrăit de tristă. Miles Hendon alergă spre ea, strigând:

— Oh! Edith, draga mea...

Dar Hughes îl dădu cu severitate la o parte şi zise doamnei:

— Priviţi-1. îl recunoaşte-ţi?

La glasul lui Miles, femeia tresări uşor şi obrajii i se împurpurară. Rămase câteva momente într-o nemişcare impresionantă, apoi, încet ridică privirea, tremurătoare şi rece, fixând-o în ochii lui Hendon.

Sângele se retrăgea, puţin câte putin din faţa ce se acoperi cu o paloare mortală, apoi ea pronunţă cu o voce tot atât de moartă ca faţa ei:

— Nu-1 cunosc!

Şi cu un oftat înăbuşit şi un sughiţ stăpânit, ea se întoarse şi ieşi din cameră.

Miles Hendon se prăbuşi pe un scaun cu fata în palme. După un moment de tăcere, fratele său zise slujitorilor:

— L-aţi văzut. II cunoaşteţi?

Ei clătinară din cap în semn negativ. Atunci, stăpânul reluă:

Servitorii nu vă recunosc, domnule. Mi-e frică să nu fie o eroare. Aţi văzut că soţia mea, de asemenea, nu vă recunoaşte, deloc.

Soţia ta! Deodată Hughes fu împins în perete, cu o mână de fier în beregată.

O! Tu, sclav cu inimă de vulpe, acum înţeleg totul! Tu însuţi ai scris scrisoarea care îmi anunţa moar tea, ca să-mi poţi fura logodnica şi bunurile mele. Ah! Afară de aici ca să n-am ruşinea de a-mi mânji sabia mea onorabilă, cu sângele unui atât de mizerabil cara ghios!

Hughes, roşu, sufocându-se, căzu pe un scaun vecin şi porunci servitorilor să pună mâna pe acest asasin şi să-1 lege. Ei statură la îndoială. Unul din ei obiectă:

E înarmat, cocoane Hughes şi noi suntem cu mâi nile goale.

Ce importă asta! Nu sunteţi destul de mulţi? Puneţi mâna pe el, vă ordon!

Dar Miles îi preveni să reflecteze asupra celor ce vor să facă şi adăugă:

— Mă cunoaşteţi de multă vreme. Nu m-am schim bat. Veniţi dacă vă convine.

Această amintire nu mări deloc curajul servitorilor, care dădură înapoi.

Atunci, duceti-vă, fricoşilor, duceţi-vă şi luaţi-vă arme; puneţi gărzi la porţi în timp ce unul dintre voi se va duce să cheme politia! Strigă Hughes. Şi, întorcân- du-se pe prag, zise lui Miles;

Va fi mai bine pentru dumneata dacă nu încerci să fugi.

Să fug? N-ai teama asta! Căci Miles Hendon este stăpânul lui Hendon Hali şi al tuturor drepturilor lui. Va sta, deci, aici, nu te îndoi o clipă.