Read synchronized with  English  Finnish  Russian  Spanisch 
Print si cersetor.  Mark Twain
Capitolul 22. Victimă a trădării
< Prev. Chapter  |  Next Chapter >
Font: 

Din nou „Regele Nebunilă I", rătăcea cu hoţii şi bandiţii, expus la sarcasmul lor, la grosolăniile şi glumele lor proaste, ba, câteodată, victimă a brutalităţii lui Canty şi Hugo, când Herisse îşi vedea de altceva. Nimeni din bandă, în afară de Canty şi Hugo, nu avea, la drept vorbind, sentimente rele pentru el. Unii îl iubeau chiar, şi toţi îi admirau bărbăţia şi spiritul.

Timp de două sau trei zile, Hugo, care avea în pază pe rege, se silea să îi facă viaţa, cât mai insuportabilă şi, noaptea în timpul orgiilor obişnuite, el distra tovărăşia făcându-i câteva figuri, aşa ca din întâmplare, şi regele, aşa cum convenea demnităţii sale, avu aerul de a nu băga de seamă şi rămase indiferent. Dar, a treia oară. când Hugo reîncepu aceste figuri, îl trânti la pământ cu un baston, spre marea veselie a asistenţei.

Hugo, nebun de mânie şi de ruşine, se sculă şi. punând mâna pe un ciomag, se aruncă furios asupra tânărului său adversar. Deodată se formă un cerc în jurul luptătorilor şi prinsorile se angajară.

Dar sărmanul Hugo nu avea noroc.

Frenetica lui stângăcie de începător era de putină valoare când avu de luptat contra unui braţ care fusese antrenat de primii maeştrii ai Europei în arta mânuirii bastonului, a săbiei şi a ciomagului.

Micul rege, iute şi graţios para şi dădea loviturile cu o uşurinţă şi o precizie, care făceau admiraţia tuturor spectatorilor.

Şi, de fiecare dată când ochiul său experimentat, remarcă un loc gol, o lovitură promptă ca un fulger cădea pe capul lui Hugo, o furtună de aplauze şi de râsete izbucneau umplând spaţiul. După cincisprezece minute, Hugo, bătut, rupt şi copleşit de huiduieli, trebui să părăsească câmpul de luptă; iar eroul învingător fu luat şi purtat pe umeri de tovarăşii înveseliţi.

Fu transportat, astfel la locul de onoare, aproape de Herisse unde în mare ceremonie fu încoronat ca Rege al Cocoşilor de luptă, primul său titlu fiind declarat caduc şi anulat; iar un decret de surghiun contra celui ce i 1-ar mai da în viitor, fu semnat.

Toate încercările de a folosi pe Rege în bandă, eşuară. El refuzase formal de a face orişice, în afară de aceasta, încercase, întotdeauna, să fugă. Fusese trimis într-un birt gol, în prima zi a întoarcerii sale şi nu numai că se întoarse cu mâna goală; dar înştiinţase pe stăpân şi personalul localului.

Fusese trimis cu un căldărar să-1 ajute la lucru; dar el refuză să lucreze şi ameninţă pe căldărar cu propria lui lingură de sudat. Atunci Hugo şi căldărarul cău-tară metoda cea mai bună de a se scăpa de el. El dez-lănţui trăsnetele regalităţii sale peste capetele tuturor acelor care voiau să pună piedici independenţei sale şi încercau să-1 oblige să-i servească. Fu trimis din ordinul lui Hugo să cerşească în tovărăşia unei femei zdrenţuroase şi a unui copil bolnav; dar rezultatul nu era încurajator. El refuză să stăruiască pentru cerşetori, sau să se amestece în uneltirile lor. Mai multe zile trecură astfel şi mizeriile vieţii sale de vagabond, dezgustul, urâţenia, murdăria, grosolănia acestei vieti, deveni-ră atât de intolerabile pentru prizonier că începu să se întrebe dacă n-ar fi fost mai bine pentru el să fi pierit sub cuţitul pustnicului.

Dar, noaptea, în visele sale, toate acestea erau uitate.

Se vedea pe tronul său, din nou, stăpânul. Acest lucru, e drept, mărea suferinţele stării de veghe. Apoi, suferinţele fizice pe care le îndura de la întoarcerea lui în câmp şi de la bătaia cu Hugo, deveniră din ce în ce mai amare şi din ce în ce mai greu de suportat.

A doua zi după bătaie, Hugo se deşteptă cu inima plină de proiecte de răzbunare contra regelui. Două dintre acestea, îi reţineau, în particular, atenţia.

Unul era acela de a administra băiatului orgolios care „îşi închipuia" că e rege, o umilire magistrală; iar dacă acest plan nu va reuşi, el ar fi recurs la altul care era, să acuze pe Rege de o crimă oarecare şi de a-1 da pe mâna legilor drastice şi nemiloase. Mijlocul său de a pune în executare planul său dintâi, era să-1 ia pe Rege fără veste şi să-i facă o rană la picior. Aceasta va cangrena şi îi va chinui atâta trupul că îi va lua pofta de a ne trata din „înălţimea măririi sale"

Odată rana vizibilă Canty îl va sili să-şi expună piciorul trecătorilor de drumul mare şi să cerşească.

Rana este un termen spus pe limba acestor haimanale, întrebuinţat pentru a arăta o plagă prefăcută. Ca să faci o rană, o spărtură, se confecţiona un plasture de var nestins cu săpun şi cu rugină, care se întindea pe o bucată de piele, iar aceasta era aplicată pe picior şi reţinută de un bandaj strâns tare. Plasturele jupuia pielea şi dădsa cărnii, dezgolite, aspectul unei zgârieturi. Se freca acest ulcer aparent cu sânge care, îndată ce se usca, dădea pretinsei plăgi o culoare negricioasă şi respingătoare, în sfârşit, se înfăşură în jurul piciorului o bucată de zdreanţă, abil aşezată aşa ca să lase a se vedea, ca din întâmplare, hidosul ulcer şi a emoţiona pe trecători.

în tovărăşie cu căldărarul care nu ierta, deloc, Regelui că-1 ameninţase, Hugo luă copilul sub pretext că se duce să caute de lucru. Când fură departe de lagăr, în largul câmpului, ei se repeziră asupra Regelui şi îl întinseră la pământ. Căldărarul îi aplică plasturele în timp ce Hugo împiedica pe copil de a se mişca, apăsându-i mâinile şi genunchii pe piept. Regele scotea ţipete de turbare.

— Voi face să fiţi spânzuraţi amândoi, răcni el, chiar în ziua când îmi voi fi recăpătat sceptrul.

Sceleraţii, mai puternici decât el îl ţineau în acea poziţie şi râdeau de neputincioasa lui mânie şi de ameninţările lui zadarnice. Aşteptară cu nerăbdare ca plasturele să-şi producă efectul şi, fireşte, speranţa lor nu întârzie de a se realiza, fără vreun incident neprevăzut Golanul care făcuse tirada atât de aplaudată asupra legilor engleze, apăru deodată pe scenă şi puse cap întreprinderii celor doi ticăloşi, smulgând bandajul şi plasturele şi aruncând departe tot aparatul destinat să facă o spărtură.

- Regele vru să ia bastonul de la salvatorul său şi să înmoaie oasele celor două puşlamale; dar omul se opuse. Aceasta ar fi fost cu cântec. Ar fi trebuit să petreacă noaptea acolo, pe când trupa era reunită şi nimeni din afară nu putea să intervină sau să-i ia apărarea.

Reveni în câmp şi povesti afacerea lui Herisse, care, ascultă atent şi decise ca regele să nu mai fie întrebuinţat la cerşit, proba fiind făcută că el era demn de o treabă mai înaltă. Prin urmare, pe loc, îl avansară de la gradul de cerşetor la cel de hoţ! Hugo era în culmea bucuriei! Deja, încercase el să facă pe Rege să fure şi dăduse greş; dar nu va fi acelaşi lucru acum, căci, fără îndoială, Regele nu va îndrăzni să înfrângă un ordin dat lui, direct, de către şef. Aşa că el proiectă o antrepriză chiar pentru după-amiaza acelei zile, propunându-şi să arunce pe rege în ghearele legii; dar făcând lucrurile într-un mod aşa de delicat ca aceasta să pară pură întâmplare. Căci „Regele Cocoşilor de Luptă" era cunoscut acum şi banda n-ar fi fost veselă cu un membru detestat care ar fi comis o atât de gravă trădare ca aceea de a preda pe vreunul dintre ei, inamicului lor Qomun: legea.

Aşteptând momentul potrivit, Hugo dădea târcoale încoace şi încolo în satul vecin, însoţit de prada sa. Amândoi, parcurgeau, încet de sus în jos, o stradă după alta, unul pândind o bună ocazie să-şi pună în executare proiectul său diabolic, celălalt, norocul de a se eschiva şi a scăpa pentru totdeauna din mizerabila lui captivitate.

Şi unul şi altul ar fi putut să îşi pună în executare planul, dar, fiecare, în rundul sufletului său, se hotărâse să nu lucreze decât cu lovitură sigură, nevrând să se rişte într-o aventură al cărei rezultat n-ar fi sigur.

Hugo fu primul favorizat. Sosea o femeie cu un pachet mare într-un coş. Ochii lui Hugo avură o strălucire de bucurie. „Să mor, dacă aş putea să pun în sarcina lui aceasta, apoi, Dumnezeu să te păzească, Rege al Cocoşilor Luptători!" îşi încetini pasul şi aşteptă, cu un calm aparent, dar, sfâşiat în interior, de furie, să treacă femeia. Momentul venit, zise cu voce joasă:

— Aşteaptă-mă aici, mă întorc.

Şi deodată se azvârli asupra prăzii.

Inima regelui bătu de bucurie. Putea să fugă, dacă totuşi cursa îl ducea pe Hugo destul de departe. Dar nu-i fu dat să aibă acest noroc. Hugo alunecă în spatele femeii, smuci pachetul, îl înveli într-o bucată de pătură veche pe care o purta sub braţ şi reveni alergând.

Femeia, observă dispariţia pachetului prin uşurarea sarcinii ce ducea în spate, cu toate că nu văzuse cum fusese operat furtul, începu să alerge şi să ţipe. Hugo, aruncă pachetul în braţele Regelui, fără să se oprească, zicând:

— Acum aleargă după mine cu ceilalţi şi strigă: „Arestaţi hoţul! Dar ai grijă de rătăceşte-ţi pachetul. Hugo se pierdu pe un drum de încrucişare şi o clipă după aceea,-reaparu, cu aerul nevinovat şi indiferent, apoi se duse să se reazeme de un stâlp, aşteptând eveni mentele.

Regele ofensat, aruncă pachetul la pământ şi pătura se desfăşură tocmai în momentul când femeia sosea, urmată de o mulţime care alerga în urma ei. Cu o mână ea apucă încheietura mâinii Regelui, iar cu cealaltă luă pachetul şi începu să lepede un torent de înjurături asupra copilului care se zbătea, fără succes, să scape din strânsoarea ei.

Hugo văzu destul. Duşmanul lui era prins şi nu va scăpa justiţiei. Atunci se grăbi să dispară chiuind de bucurie şi luă direcţia taberei, preparând mereu pentru Herisse o poveste verosimilă a afacerii.

Regele continuă să lupte pentru a scăpa de strân-soarea.femeii şi striga furios:

— Lasă-mă, creatură stupidă! Nu sunt eu acel care ţi-a furat pachetul!

Lumea se strângea în jur, îl înghesuia şi îl înjura. Un fierar păros, cu şorţ de piele, cu mânecile sumese până la cot, înainta spre el strigând că vine să-i administreze, pe loc, o lecţie. Dar în acel moment o spadă cu - tăişul lung zbârnâi prin aer şi căzu cu putere pe lat peste braţul omului, în timp ce fantasticul proprietar al spadei, zicea pe un ton glumeţ:

— Uşurel, suflete bun, să procedăm omeneşte; nici sânge rău, nici cuvinte urâte. Această afacere priveşte justiţia nu pe trecători. Lasă copilul, buna mea femeie.

Fierarul aruncă o privire asupra robustului soldat, apoi se îndepărtă bodogănind şi frecându-şi braţul. Femeia, lăsă mâna copilului fără voie.

Mulţimea privi pe străin fără bunăvoinţă dar, prudentă, tăcu. Regele alergă până la salvatorul său şi cu obrajii roşii şi ochii strălucitori, strigă:

— Tare rău ai mai întârziat, e adevărat, dar soseşti la timp. Sir Miles, fă bucăţi pe toţi aceşti neobrăzaţi!