Read synchronized with  English  Russian  Spanisch 
Print si cersetor.  Mark Twain
Capitolul 18. Prinţul între haimanale
< Prev. Chapter  |  Next Chapter >
Font: 

în zorii zilei vagabonzii o luară la drum. Cerul era întunecos şi vremea îngheţată ca o iarnă.

Veselia trupei dispăruse. Unii erau încruntaţi şi tăcuţi, alţii nervoşi şi agitaţi. Nici unul n-avea bună dispoziţie şi tuturor le era sete.

Herisse încredinţa pe „Jack" lui Hugo, cu câteva instrucţiuni scurte şi porunci lui John Canty să stea la distanţă de copil şi să nu se mai ocupe de el. De asemenea, recomandă, lui Hugo să nu fie prea aspru cu el

Ceva mai târziu, atmosfera deveni mai blândă şi norii se risipiră. Ceaţa încetă de a mai tremura şi spiritele se reînsufleţiră. Atunci, haimanalele începură să se apostrofeze unii pe alţii şi să insulte trecătorii ce întâlneau. Aceasta era semnul că redeveniseră în stare să aprecieze bucuriile existenţei Frica pe care ei o inspirau, reieşea din faptul că fiecare trecător se dădea la o parte din calea lor şi accepta fără murmur injuriile fără a risca să le răspundă. Smulseră rufele întinse pe un

gard, sub ochii proprietarului care nu protestă, ba părea recunoscător că nu-i luaseră şi gardul.

Puţin mai departe, năvăliră într-o fermă şi se instalară în vreme ce fermierul tremura şi oamenii lui, goleau cămara spre a le prepara o masă.

Ei ciuruiră pe femeia fermierului şi pe fiicele lui cu batjocurile de glume obscene însoţite de cuvinte injurioase şi de râsete grosolane. Aruncau oasele şi legumele în fermier şi în copiii lui, urmărindu-le şi aplaudând nebuni când o lovitură îl nimerea. Şi sfârşiră prin a unge cu unt capul uneia din fiice care luase în nume de rău familiarităţile lor Când plecară, se jurară că vor reveni să dea foc casei şi tuturor locuitorilor ei dacă vreo plângere contra lor ar ajunge la urechile autorităţilor.

Către amiază, după un drum lung şi aspru, trupa se opri în spatele unui gard viu, la intrarea într-un sat mare. îşi îngăduiră o oră pentru odihnă. După aceea tovărăşia se răvăşi, spre a pătrunde în sat prin diferite puncte, dându-se fiecare meseriei lui. „Jack" fu trimis cu Hugo. Ei rătăciră încolo şi încoace un timp oarecare. Hugo căuta prilejul să dea o lovitură oarecare, dar, negăsind, zise, în sfârşit:

Nu văd nimic de pescuit, e un loc păcătos. Nu ne rămâne decât să cerşim.

Nu? într-adevăr! Dacă e meseria dumneavoas tră, faceţi-o; dar eu, eu nu voi cerşi.

Nu vrei să cerşeşti! exclamă Hugo, privind pe rege cu surpriză. Spune-mi, te rog, de când te-ai îndrep tat astfel?

Ce vrei să spui?

Ce vreau să spun? N-ai cerşit de când te ştii pe străzile Londrei?

Eu? Eşti un imbecil.

Păstrează-ţi complimentele. Stocul tău va fi re pede epuizat. Tatăl tău spune că ai cerşit toată viaţa ta. Poate că minte el. Aşa, din întâmplare, vei avea poate tupeul să spui că minte el? îl luă în râs Hugo.

Aceluia căruia dumneata îi zici tatăl meu? Da, minte.

Haide, haide, nu duce aşa departe joculeţul tău. înţeleg să te amuze, nu să-ţi strice. Căci dacă eu i-aş repeta toate astea, ştii bine că te-ar jupui de piele?

Scuteşte-te de această osteneală. I-o voi spune eu, singur.

— Caracterul tău îmi place, este adevărat; nu-ti ad mit judecata. Curelele, bicele şi ciomegile nu sunt atât de rare în viaţa noastră, pentru a fi nevoiţi să alergăm după ele. Dar destul despre asta. Eu cred ce spune tatăl tău. Nu mă îndoiesc că e capabil şi să mintă! Nu mă îndoiesc că minte la diferite ocazii, căci cel mai bun dintre noi e nevoit s-o facă; dar aici, nu e cazul. Un om înţelept nu-şi pierde timpul să mintă degeaba. Dar, haide, dacă e capriciul tău să nu cerşeşti, voi face trea ba asta eu. Vrei s&pescuieşti prin birturi?

Regele răspunse cu nerăbdare:

— Ce am să fac cu prostiile cu care mă deranjezi? Hugo explică liniştit:

— Acum, ascultă tovarăşe: tu nu vei cerşi, tu nu vei fura, fie! Dar vreau să-ti spun ce vei face: Vei che ma, vei atrage atenţia trecătorilor în timp ce eu voi cerşi. Dacă refuzi, te vei căi.

Regele era gata să răspundă cu tărie când Hugo se întrerupse.

— Tăcere! Iată un cap frumos care vine încoace. Acum am să cad în epilepsie. Când tipul va alerga într-ajutor tu să începi a geme şi a te vaită, să cazi în genunchi şi să te prefaci că plângi.

Atunci vei striga ca şi când toţi dracii mizeriei ar fi în corpul tău şi vei zice: „Oh, domnule, este sărmanul meu frate năpăstuit şi suntem părăsiţi de toată lumea, în numele bunului Dumnezeu, aruncaţi o privire de milă asupra acestui bolnav fără azil; daţi o para din bogăţiile dumneavoastră unui sărac al bunului Dumnezeu şi salvati-1 de la moarte!" Şi, adu-ţi aminte să continui a

geme şi să nu laşi omul fără să ne fi dat paraua sa; altfel, să ştii că ai s-o păţeşti cu mine.

Deodată Hugo se aruncă jos, cu ochii ieşindu-i din orbite şi începu să se zbată şi să gesticuleze. Când străinul ajunse lângă el începu să horcăie ca şi când ar fi intrat în agonie.

Doamne, Doamne!, strigă trecătorul îngrozit. Oh, sărman suflet, sărman suflet, cât suferă! Stai că te voi ajuta.

Oh, bunul meu domn, mulţumesc şi Dumnezeu să vă binecuvânteze pentru bunătatea dumneavoastră. Dar îmi face foarte rău când cineva mă atinge în starea asta. Fratele meu, pe care îl vedeţi, vă va spune cât su făr când mă apucă aceste accese. O para, bunul meu domn, o para pentru a cumpăra un pic de pâine şi, apoi, lăsaţi-mă soartei mele nenorocite.

O para, vei avea mai multe, sărmană creatură, şi el căută cu grabă în buzunar.

Iată sărmane, ia-le şi fii sănătos! Acum, vino încoace băieţaşul meu şi ajută-mi să transport pe fratele tău până acasă la tine.

Eu nu sunt fratele lui, zise regele.

Ce? Nu eşti fratele său?

Oh, nu-1 ascultaţi, murmură Hugo, care se tăvă lea pe pământ. El renegă pe propriul lui frate, care e cu un picior în mormânt!

Băiatul meu, e drept că, îţi lipseşte inima, dacă e fratele-tău. E ruşinos! Şi el, care zace acolo ţeapăn! Dacă nu e fratele tău, cine e atunci?

Un cerşetor şi un hoţ. El a primit pomana dum neavoastră în timp ce v-a golit buzunarele. Şi, dacă vreţi

să faceţi o minune daţi-i o lovitură de baston peste umeri şi, încredeţi-vă în Providenţă pentru rest.

Dar Hugo nu aşteptă miracolul, într-o clipă el fu în picioare şi fugea ca vântul, cu trecătorul care striga în gura mare, alergând după el. Regele mulţumind cerului pentru propria sa libertate, fugi în direcţia opusă fără să înceteze pasul până ce nu s-ar fi simtit în afară de pericol.

Apucă pe primul drum care îi ieşi în cale. în curând se găsi departe de sat. îşi continuă drumul mai multe ore, uitându-se peste umăr, înapoi, dacă nu era urmărit. Dar temerile sale terminară prin a se risipi şi o senzaţie plăcută de siguranţă le înlocui. Observă atunci că îi era foame şi că era obosit.

Se opri la o fermă. Dar înainte de a fi putut deschide gura să vorbească fu gonit cu brutalitate. Hainele sale vorbeau contra lui.

El ţipă în gura mare, supărat şi indignat şi se hotărî să nu mai dea ocazia de a fi astfel tratat. Dar foamea învinse orgoliul şi la căderea nopţii el reînnoi încercarea la o altă fermă.

Dar şi acolo se întâmplă la fel. Fu copleşit de înjurături şi ameninţat de a fi arestat ca vagabond dacă n-o şterge cât mai repede.

Vine noaptea întunecoasă şi rece. Regele abia mai merge. Nu putea nici să se oprească, din cauză că de câte ori se aşeza ca să se odihnească, frigul îl pătrundea până la oase. Toate senzaţiile şi impresiile ce încerca în timp ce mergea prin întunericul solemn în marea singurătate a nopţii, erau noi şi stranii pentru el. în unele momente, auzea voci care se apropiau şi se stingeau în

linişte; dar cum nu vedea persoanele, atribuia acele voci, spectrelor şi fantomelor, care îl făceau să se cutremure. Câteodată zărea sclipirea unei lumini care părea în permanenţă foarte îndepărtată, aproape în altă lume. Dacă prindea sunetul clopotelor agăţate de gâtul oilor, acest sunet era vag, depărtat, indistinct; răgetele surde ale turmelor, ajungeau până la el, aduse de vânt, în cadenţe slăbite care mureau în noapte. La intervale îl ajungea lătratul plângător al unui câine, traversând marea întindere a câmpiilor. Toate aceste sunete erau aşa de depărtate, aşa de slăbite că micul rege se simţea pierdut, fără tovarăşi, în afară de mişcare şi de viaţă, în mijlocul unei imense singurătăţi.

Se poticnea la fiecare pas, cu imaginaţia în mişcare la fiecare nouă senzaţie, tremurând la fâlfâitul foilor uscate care-cădeau şi care lui îi păreau respiraţii omeneşti.

Deodată, lumina unei lanterne străluci în apropiere. El se opri în întuneric şi aşteptă. Lanterna era pusă aproape de poarta deschisă a unei sure. Nu se auzea nici un zgomot şi nimic nu mişca. Regelui, îi era aşa de frig să stea pe loc nemişcat şi şura ospitalieră părea aşa de ispititoare că la urmă se hotărî să rişte totuşi şi să intre.

înainta încet, pe furiş şi tocmai când trecea pragul, auzi voci. Văzu un butoi în şură, şi se ascunse după el. Doi îngrijitori ai fermei intrară, ţinând lampa şi se apucară de lucru continuându-şi vorba.

în timpul când plecau şi veneau cu lumina, regele profita de ocazie şi examina locul unde se găsea. Văzu o despărtitură bine amenajată în fundul şurii şi îşi pro-

puse să se instaleze când va rămâne singur. Mai văzu de asemenea o grămadă de cuverturi pentru cai, aruncate în mijlocul şurii şi îşi promise să le rechiziţioneze în noaptea asta pentru serviciul Coroanei Angliei, în sfârşit, oamenii terminându-şi treaba, plecară închizând uşa cu cheia în urma lor şi ducând cu ei lampa. Regele, tremurând de frig, dibuind prin întuneric, găsi păturile, le luă şi fără piedici ajunse până la despărţitură.

Cu două din pături îşi făcu un pat şi cu alte două ae înveli. Era fericit ca un rege, acum, cu toate că păturile erau vechi, mici şi nu prea călduroase; iar în afară de aceasta, emanau? un miros de cal, aproape sufocant

Cu toate că era flămând şi rebegit de frig, regele era atât de copleşit de somn, că aceste două împrejurări învinseseră pe primele şi în curând, se află într-o stai e de semiconştienţă.

Dar tocmai când era gata să adoarmă, simţi în mod distinct că cineva îl atingea. Sări în sus şi deschise gura ca să-şi regăsească suflarea. Tremurul de groază al acestei misterioase atingeri, în întuneric, aproape îi opri bătăile inimii, înspăimântat, ascultă ţinându-şi respiraţia. Dar nimic nu mişca şi liniştea era completă. Ascultă încă, aşteptă un moment care i se păru un secol, dar totul rămânea nemişcat şi liniştit. Atunci căzu într-un fel de aţipeală. Dar, simţi din nou tulburătorul contact.

Era ceva groaznic această manifestare a unei prezenţQ tăcute şi invizibile şi sărmanul copil se îmbolnăvise de frică. Ce să facă? Se întreba; dar nu găsea răspunsul. Trebuia să părăsească acest loc relativ confortabil, pentru a scăpa de groaza acestei situaţii fără nume? Să fugă? Unde? Nu putea ieşi din şură şi ideea de a rătăci ca orbul în întuneric, între patru pereţi cu fantoma lunecând după el şi urmărindu-1 cu dulcea şi hidoasa atingere pe obraji şi pe umeri, era peste putinţă. Să rămână pe loc şi să îndure această moarte lentă, toată noaptea? Era mai bine? Nu. Atunci, ce să facă? Ah! Nu avea decât o cale: să scoată mâna şi să-caute să vadă ce e.

Dar era mai convenabil să gândească decât să realizeze. De trei ori scosese puţin mâna în întuneric, încet, dar o retrase repede, cu spaimă, nu fiindcă ar fi dat peste ceva, ci numai fiindcă simţea că o duce să dea

peste ceva. A patra oară, riscă să o întindă ceva mai mult.

Atunci mâna lui atinse ceva moale şi cald. De groază rămase aproape pietrificat. Nu putea fi decât un cadavru; starea lui de spirit nu-i permitea altă ipoteză, îşi spuse, în gând, că ar vrea să moară decât să mai pună mâna o dată. Dar avu acest gând absurd pentru că nu cunoştea forţa de neînvins a curiozităţii umane.

în curând, mâna lui, se întinse, din nou, încet fără voia lui şi înainta exact ca rândul trecut. Ea întâlni un smoc de par lung. Regele tremură; dar mâna lui urmări, cu pipăitul, părul, care semăna cu o funie caldă. Pipăi până la sfârşit funia şi dădu peste un viţel nevinovat, căci acea funie nu era o funie, ci coada viţelului.

Regele era sincer ruşinat de a fi simţit atâta frică şi tortură sufletească de un sărman viţeluş adormit. N-avea, însă, de ce să fie ruşinat, căci nu viţelul îl speriase, ci aceea ce viţelul de care nu ştia, reprezenta, acel ceva ireal, imaginar, şi orice copil în acele vechi timpuri de superstiţii ar fi crezut şi simţit la fel cu el.

Regele era bucuros nu numai că ştia că n-are de-a face decât cu un simplu viţel; dar era bucuros de tovărăşia acestui animal. Era, altfel, atât de singur, atât de părăsit, căci chiar acest umil tovarăş, era binevenit, în plus, fusese aşa de aspru tratat, aşa de fără milă de semenii lui că era o adevărată satisfacţie pentru el să simtă că se găsea, în sfârşit, cu un camarad care avea cel puţin o inimă blândă, un spirit plăcut, calităţi ce se atribuie viţelului.

Astfel hotărî el să uite rangurile şi să-i facă concesii.

în timp ce mângâia spinarea netedă şi caldă a animalului culcat lângă el, se gândea la avantajele pe care le-ar putea avea. Aşa că îşi refacu patul apropiindu-1 de viţel apoi se strânse în spatele animalului, puse păturile pe el ş'i pe prietenul său şi după un minut sau două avu căldură şi se simţi tot aşa de bine, dacă nu mai bine ca în moliciunea lui de culcuş de la palatul regal din Westminster.

Gânduri plăcute se deşteptară atunci. Viaţa relua o aparenţă veselă. El era în afară de liniile sclavajului şi ale crimei; în afară de atingerea bandiţilor şi a hoţilor, îi era cald, era la adăpost, cu un cuvânt. Era fericit. Vântul sufla în noapte. El se izbea în rafale care făceau să tremure şi să trosnească bătrâna,şură, apoi, potolin-du-se la intervale, gemea şi urla prin colturi Dar toate acestea erau muzică dulce pentru Rege.

Acum, când era la adăpost şi se simţea bine, vântul putea să bată, să turbeze, să răstoarne şi să distrugă, să geamă şi să urle; el nu se îngrijea, ci, îi făcea plăcere.

Bucuros, se strângea lângă prietenul său şi, în voluptatea unei calde satisfacţii, se lăsă bucuriei inconştiente a unui somn adânc, fără vise, plin de seninătate şi de pace.

Departe, lătrau câinii, vacile răgeau, melancolic, şi v ântul turba. Averse furioase coborau de-a lungul acoperişului; dar Regele Angliei dormea, în toată liniş-'tea şi viţelul de asemenea, fiind o simplă creatură pe care n-o tulbură uşor vijeliile şi care nu e deloc jenată de a dormi cu un rege.