Read synchronized with  English  Russian  Spanisch 
Print si cersetor.  Mark Twain
Capitolul 17. Nebunilă I
< Prev. Chapter  |  Next Chapter >
Font: 

Miles Hendon alerga spre Southark, aruncând câte o privire rapidă asupra tuturor trecătorilor, în speranţa că va da peste cei căutaţi. Dar fu decepţionat în aşteptările sale. După multă trudă, parveni să le ia urma până la o distanţă oarecare pe drumul Southark-ului, apoi. O pierdu şi se întreba îngrijorat ce trebuia să facă.

Totuşi, continuă cercetările sale tot restul zilei. Noaptea îl găsi încă în picioare, pe jumătate mort de foame şi cu toate acestea, puţin avansat faţă de începutul cursei sale. Mancă într-un han la Tabard şi se culcă hotărât să facă încercarea dimineaţa şi să scotocească oraşul. Tot reflectând şi făcând planuri ajunse la următorul raţionament:

„Copilul, dacă va putea, o să scape din mâinile nemernicului care îşi spune: tatăl lui. Se va întoarce el la Londra şi va veni în locurile de unde a plecat? Nu, el

nu va face aceasta; se va teme că va fi prins din nou. Atunci ce va face? Cum n-a avut niciodată un prieten în lume nici protector înainte de a-1 întâlni pe Miles Hen-don, el va încerca natural, să-şi regăsească acest prieten, dar nu-1 va căuta în Londra unde ar fi în pericol. Se va duce spre Hendon Hali, pentru că ştie că Hendon se întoarce în patria lui şi el speră să-1 regăsească acolo. Da, cazul era clar pentru Hendon, el nu trebuia să piardă mai mult timp la Southark ci să ia degrabă direcţia Monsk's Holm cutreierând pădurea şi informându-se pe drum.

Să revenim la micul rege dispărut.

Banditul pe care băiatul de la ospătăria Podului, îl văzuse ieşind în momentul sosirii tânărului şi a regelui, nu era împreună cu ei ci luându-i din scurt, ajunsese să meargă în spatele lor. El nu spunea nimic. Braţul stâng în bandaj, ochiul stâng acoperit de un plasture mare, verde, el se ţâra penibil sprijinindu-se pe un retevei de stejar. Tânărul puse pe rege să facă o cursă plină de cotituri prin Southark care, la sfârşit îi scoase la drumul mare. Regele era furios. El declară că voia să se oprească acolo, că Hendon trebuia să-1 găsească şi nu el să alerge după Hendon; că nu va mai suporta această lipsă de respect şi că rămâne pe loc unde se găseşte.

Tânărul remarcă:

— Vrei să rămâi aici în timp ce prietenul tău zace rănit în pădure acolo jos? Fie!

Regele schimbă la moment, limbajul şi strigă:

— Rănit! Şi cine a îndrăznit să facă asta? Dar, atunci e altceva: Haide, haide! Mai repede puşlama!

Eşti încălţat cu plumb? E rănit! Cine să fie autorul, fie el fiu de Duce, va regreta!

Pădurea era destul de departe; dar spaţiul fu repede trecut. Tânărul privi în jurul lui, zări o ramură înfiptă în pământ de care era legat un petic mic de sifon şi, părăsi drumul spre a intra în pădure unde căută alte ramuri asemănătoare, plantate la intervale. Erau, cu siguranţă, puncte de reper pentru locul unde trebuia să meargă.

Ajunseră într-un luminiş unde se găseau rămăşiţele unei ferme lângă o şură care cădea în ruină.

Nu era- împrejur nici o urmă de viaţă şi totul era numai linişte. Tânărul pătrunse în şură. Regele îl urmă repede. Nu era nimeni! Regele aruncă asupra tânărului o privire surprinsă şi bănuitoare şi întrebă:

— Unde este?

Un râs batjocoritor îi răspunse.

Regele intră într-o mânie violentă; apucă un lemn şi vru să-1 lovească pe tânăr când un alt râs batjocoritor răsună la urechile lui. Era potlogarul şchiop care îi urmase la distanţă.

Regele se întoarse şi întrebă cu mânie:

Cine eşti tu? Ce faci aici?

Destulă nebunie! răspunse omul, şi fii liniştit. Deghizarea mea nu este atât de perfectă ca să nu-ţi poţi recunoaşte tatăl.

Tu nu eşti tatăl meu. Nu te cunosc. Eu sunt Re gele! Dacă mi-ai ascuns servitorul cel mai loial, spu- ne-mi unde se găseşte sau vei fi pedepsit cu cruzime pentru ceea ce ai făcut.

John Canty replică pe un ton sever şi măsurat:

— E posibil să fii nebun şi mi-e silă să te pedep sesc; dar dacă mă împingi, voi face-o. Trăncănelile tale nu sunt periculoase aici unde nu există urechi pentru a auzii nebuniile tale. Totuşi ai face bine să-ţi obişnuieşti limba să se supravegheze ceea ce n-ar fi de prisos când vom schimba cartierul. Am comis un omor şi nu pot reveni acasă. Nici tu nu te vei duce, fiindcă am nevoie de tine. Pentru bună socoteală mi-am schimbat numele: Mă numesc, acum, Hobbs, John Hobbs; tu te numeşti Jack, ţine minte asta... Şi acum, vorbeşte. Unde e ma- mă-ta? Unde îţi sunt surorile. N-au venit la întâlnirea convenită. Ştii unde s-au dus?

Regele răspunse, nemulţumit:

— Nu mă deranja deloc cu enigmele tale. Mama mea e moartă; surorile mele sunt la palat.

Tânărul care îl adusese aici, avu un râs batjocoritor. Regele porni să-i sară de gât, dar Canty, sau Hobbs cum se numea acum, îl opri la timp şi zise:

— Taci Hugo, nu-1 supăra. Spiritul său e absent şi manierele tale îl agasează. Stai jos, Jack şi calmează-te, o să-ti dau o bucăţică să mănânci, chiar acum.

Hobbs şi Hugo se puseră pe vorbă împreună, cu vocea joasă, iar regele se îndepărtă cât putu de neplăcuta lor tovărăşie. Se retrase în colţul cel mai întunecos al şurii, unde găsi pe pământ un morman de paie gros de un picior. Se întinse deasupra, strânse paie peste el în chip de plapumă şi se cufundă în gândurile sale. El avea multe dureri, dar cele mai uşoare erau aproape adormite în uitare de cea mai importantă: moartea tatălui său.

La toată lumea, numele de Henry VII dădea fiori şi sugera tipul unui canibal ale cărui nări suflau distrugerea şi ale cărui mâini împărţeau loviturile şi moartea.

Pentru acest copil, însă, acest nume nu evoca decât sentimente plăcute; imaginea lui îi apărea ca o urmă a tandreţii şi afecţiunii, îşi amintea un mare număr de scene mişcătoare între eT şi tatăl său şi, tandru, se oprea; lacrimile şiroinde mărturiseau cât de profundă şi sinceră era durerea ce-i umplea inima.

Cum ziua se sfârşea, băiatul copleşit de durere, se lăsă puţin câte puţin în voia unui somn liniştit şi reparator.

După un timp destul de lung pe care n-ar fi ştiut să-1 evalueze, simţurile lui luptară într-o semi-conşti-inţă şi în timp ce era culcat, cu ochii închişi, întrebân-du-se, vag, unde era şi ce se întâmplase, el prinse un zgomot amintind pe cel al ploii pe un acoperiş. Senzaţia plăcută de confort, simţită un moment, fu brutal risipită în momentul următor, de un concert de mici cloncănituri şi de râsete mojice care îl făcură să aibă un fior neplăcut. Se descoperi la cap spre a vedea de unde vin toate acestea.

Un spectacol oribil, straniu, îi izbi vederea. Un foc în stare să ardă şi pământul, la cealaltă extremitate a şurii şi, împrejur, luminând-o cu o lumină roşie, mişuna cea mai remarcabilă tovărăşie de ticăloşi şi de tâhari, bărbaţi şi femei pe care îi putu imagina după lecturile şi visurile sale. Erau acolo adevăraţi uriaşi, înnegriţi de vânt, cu părul lung şi îmbrăcaţi în zdrenţe fantastice...

Erau acolo adolescenţi cu apucături brutale îmbrăcaţi cu acelaşi gust; erau cerşetori orbi, cu ochii acoperiţi de plasturi şi bandaje; schilozi cu picioare de lemn şi cu cârje; bolnavi cu plăgi purulente. Mai era un negustor ambulant, cu coşul de marfa, un tocilar, un căldărar şi un bărbier cu instrumentele meseriei lor. Printre femei, erau fete tinere de tot, unele erau încă copii, altele erau bătrâne, neruşinate, grosolane la vorbă şi toate erau murdare.

Mai erau trei copii cu figura bolnăvicioasă şi în fine, o pereche de câini leşinaţi de foame, cu câte o sfoară legată de gât, care aveau sarcina să conducă pe orbi.

Se făcuse noapte. Banda, tocmai sfârşise de mâncat, începea orgia. Sticla de lichior trecea din mână în mână. Un strigăt general se produse:

— Muzica! Un cântec. Haide, Liliac, Dick, Burduf de piele!

Unul din orbi se ridică, îşi aruncă plasturii care îi înveleau ochii foarte sănătoşi, apoi patetica pancardă pe care stătea scrisă cauza infirmităţii sale.-Burduf-de-piele îşi aruncă piciorul de lemn şi se aşeză pe ale sale, bune şi solide, lângă camaradul lui. Astfel intonară un cântec pungăşesc al cărui refren era cântat de toată asistenţa. La ultimul cuplet entuziasmul lor de beţivi ajunse la un aşa grad, încât fiecare cânta cu totul altceva, toţi deodată câte altceva, aşa că era un zgomot asurzitor care făcea să tremure bârnele şurii.

Când se saturară de cântat, începură conversaţiile, dar nu în limba hoţilor pe care n-o întrebuinţau decât când urechi duşmane ar fi putut auzi.

Din această conversaţie rezultă că „John Hobbs" nu era un nou recrut, ci făcea parte din bandă, deja, de câtva tirnp. El povesti ultima lui aventură şi când se află că omorâse „din întâmplare" un om, o mare satisfacţie se produse. Şi când adăugă că acel om era un preot, ropotul de aplauze nu mai înceta.

Trebui să ciocnească paharul cu fiecare. Vechii camarazi îl primiră cu bucurie, cei noi erau mândrii să-i strângă mâna. Fu întrebat de ce dispăruse timp de mai multe luni. El răspunse:

— La Londra, lucrurile merg mai bine ca la ţară, eşti mai în siguranţă. Anul acesta, legile sunt severe şi aplicate cu diligentă. Fără această poveste, aş fi stat.

Mă hotărâsem să nu mă mai aventurez niciodată la drumul mare; dar iată că accidentul s-a întâmplat, întrebă, apoi, câţi oameni numără banda, acum. Şeful, Herisse, răspunse:

Douăzeci şi cinci. Aproape toţi sunt aici, ceilalţi voiajează către răsărit toată iama. Noi ne ducem după lumină.

Nu văd pe Hen printre cinstiţii tovarăşi ce mă înconjoară. Unde este?

Sărmanul băiat, regimul lui e îmbâcsit cu pu cioasă acum şi prea cald pentru un palat delicat. A fost omorât într-o bătaie către mijlocul verii.

Asta mă doare, Hen era drăcos şi cumsecade.

E adevărat. Black Bess, nevastă-sa, e încă de ale noastre, dar este în turneu în răsărit. O fată bună cu maniere plăcute şi de condiţie bună, nimeni n-a văzut-o beată mai mult de patru zile pe săptămână.

A fost întotdeauna aşezată, îmi aduc bine aminte: o fată bună, demnă de consideraţie. Mama ei era mai liberă şi mai puţin interesantă. O natură bizară şi mânioasă, putin ticnită; dar un spirit deasupra celor obişnuite.

— Pentru asta am şi pierdut-o. Arta ei de a citi în palmă şi de a ghici viitorul a terminat prin a o face cele bră. A fost condamnată la moarte prin ardere cu înce tul. Am fost mişcat până la lacrimi când am văzut cu ce graţioasă manieră şi-a primit soarta, blestemând şi în jurând lumea care striga şi se îndesa în jurul ei, în timp ce flăcările îi lingeau faţa şi scânteiau în jurul bătrânu lui ei cap cenuşiu. Ce zic eu; blestemând şi înjurând! Dacă ai trăi o mie de ani, n-ai avea ocazia să auzi ase menea vociferării. Vai! Arta ei a dispărut cu ea. Nimeni nu mai cunoaşte adevăratul blestem.

Şeful oftă; auditorii făcură la fel, din simpatie. Un fel de tristeţe copleşi pentru un moment adunarea căci, chiar la oamenii din afara legilor, întăriţi ca-aceştia, nici un sentiment nu e mort şi ei rămân în stare de a resimţi mâhnirea pentru pierderea unuia din ai lor; mai ales când e vorba de vreun superior care nu lasă moştenitori ai talentului său. Totuşi, un pahar de băutură repune în echilibru spiritele.

Au mai fost trataţi aşa de aspru şi alţii din prie tenii noştri? întrebă Hobbs.

Da, mai cu seamă recruţii: mici fermieri lăsaţi pe drumuri, muritori de foame pentru că li se luaseră fermele pentru a face din ele parcuri de oi. Au cerşit oamenii şi, când au fost prinşi, au fost înhămaţi la plug, goi de la brâu în sus şi bătuţi cu biciul până la sânge.

După aceea, au fost puşi la coamele plugului spre a primi, astfel, bastonada. Când au scăpat, au cerşit din nou; au fost biciuiţi din nou şi li s-a tăiat o ureche. Au cerşit a treia oară, căci, ce vrei să faci când ţi-e foame? Şi au fost însemnaţi pe obraz cu fierul roşu, apoi vânduţi ca sclavi. Când au scăpat, au fugit; dar au fost urmăriţi, prinşi şi spânzuraţi. Iată povestea lor în termeni scurţi şi clari. Alţii au fost trataţi mai blând. Apropi-aţi-vă niţel. Yokel, Burns, Hodges... Arătaţi-vă tatuajele.

Acei pe care îi chemase, se ridicară, îşi scoaseră zdrenţele şi îşi arătară spatele brăzdat de cicatrice, amintiri ale bicelor primite în diverse epoci. Unul din ei îşi ridică părul şi făcu să se vadă lipsa urechii stângi, altul făcu să i se citească pe umăr litera „V" imprimată adânc în carne, pe lângă că avea urechea mutilată, Cel de-al treilea zise:

— Pe mine mă cheamă Yokel. Am fost altădată un fermier bogat. Aveam o nevastă pe care o iubeam şi copii pe care aş fi vrut să-i cresc după legea bunului Dumnezeu. Azi, nu mi-a mai rămas nimic din ceea ce aveam. Nevasta şi copiii s-au dus nu ştiu unde, poate în cer, poate aiurea; dar dau slavă lui Dumnezeu că oriunde or fi, sunt mai bine decât în Anglia!

Sărmana mea bătrână mamă care era o femeie onestă şi cumsecade, umbla după cerşit pâinea pe care o distribuia bolnavilor.

Unul din ei a murit fără ca doctorii să fi ştiut cauza şi bătrâna mea mamă,a fost arsă de vie, ca vrăjitoare, sub ochii copiilor mei care plângeau cu sughiţuri. Iată legea engleză! Haide, sus ceştile şi paharele! Sus, hoţi

şi să bem. Ura pentru buna şi cumpănitoarea lege engleză care a salvat pe mama mea de infernul Angliei! Mulţumesc la toţi şi la toate, borfaşi, escroci şi fuduli. Am cerşit atunci şi eu din casă în casă; iar nevastă-mea mă urma purtând în spinare sau târând de mână sărmanele mici creaturi pe care bunul Dumnezeu ni le dăduse.

Dar se pare că a-ţi fi foame, în Anglia, este o crimă. Iată de ce ne-au dezbrăcat şi ne-au biciuit peste spatele gol cu lovituri de curea şi ne-au trecut prin trei

oraşe. Beţi, prieteni, şi strigaţi: Ura! Să trăiască buna şi compătimitoarea lege engleză, căci curelele gâdelui au băut atâta sânge din sărmana mea Mary că la sfârşit a venit ora liberării. -

Ea este acolo sus, acum, culcată sub iarbă în Câmpul lui Potier unde doarme în pace.

Şi, copilaşii? O să mă întrebaţi, în vreme ce erau târâţi, din oraş în oraş, în lovituri de bici, ei au murit. Beti, prieteni, beţi măcar un pahar pentru sărmanii mici ai bunului Dumnezeu, care n-au făcut niciodată rău cuiva. Am cerşit încă: am cerut unui trecător o coajă de pâine şi am primit ciomăgeală şi tăierea urechii. Poftim, iată ce mai rămâne: am cerşit şi am fost vândut ca sclav, priviţi urma de sânge din obrazul meu. Veţi vedea, în mod distinct, litera „E" pe care fierul roşu a im-primat-o. Vândut ca sclav! Aţi auzit bine? Aţi înţeles bine? Un cetăţean englez, vândut ca sclav! Priviţi-mă toti câti sunteţi şi strigaţi: Ura, trăiască legile Angliei care tratează astfel pe cei cărora le este foame... Am evadat, dacă stăpânul meu pune mâna pe mine, pieri-r-ar legea ţării, care vrea aşa, voi fi spânzurat.

— Nu, n-ai să mai fii; începând de azi, această lege a încetat de a mai exista!

La aceste cuvinte care veneau din fundul şurii, toată trupa de ticăloşi şi de vagabonzi se întoarse înmărmurită.

Atunci se văzu micul rege repezindu-se în mijlocul adunării interzise şi cum se afla în plină lumină toţi având ochii prinşi pe el, o imensă explozie de râs îl primi.

— Ce? Cine eşti tu? Cine eşti, tu, puştiule?

Toţi strigau şi întrebau în acelaşi timp. Copilul îi privi fără tulburare şi încrucişându-şi braţele pe piept pronunţă cu calm şi mândrie:

— Sunt Eduard, Regele Angliei!

O nouă salvă de râs batjocoritor îi răspunse. Golanii nu asistaseră niciodată la o comedie asemănătoare.

Regele era rănit în orgoliul său.

— Mojici murdari şi târâie-brâu! strigă el cu mânie, aşa recunoaşte-ţi voi, darul şi privilegiul regal, care v-au fost îngăduite?

Râsetele şi exclamaţiile batjocoritoare îi înnbuşiră vocea.

John Hobbs strigă mai tare decât toţi ceilalţi. La urmă parveni şi acoperi vacarmul.

Ăsta, e borfaş, tovarăşi! zise el, pocitul meu, pe care îl vedeţi, are capul plin de sticleţi şi de maimuţe verzi. E nebun, e trăsnit! Dar, treceţi la altceva şi nu vă mai îngrijiţi de spiritul lui strâmb. El nu se crede mai puţin, decât rege al Angliei.

Şi, sunt, într-adevăr, strigă Eduard, cum o veţi afla în dauna voastră, la timpul şi locul potrivit. Aţi mărturisit că aţi făcut un omor şi, pentru aceasta, veti fi spânzuraţi.

Ah! vrei să mă trădezi, tu! Vrei să mă dai pe mâna justiţiei, tu! A, păi stai, tu...

încet! strigă Herisse, intrând la mijloc spre a scăpa copilul de gheara care era gata să i se înfigă în cap şi cu un dos de mână trânti la pământ pe John Hobbs.

N^ai nici un pic de respect nici pentru regii tăi nici pentru şefi? Dacă insulţi pe cineva în faţa mea, apoi te voi trimite eu la spânzurătoare! Apoi, adresându-se Regelui:

Află că tu n-ai să ameninţi micule, şi că trebuie să-ţi ţii gura de la orice vorbă rea contra acestora, ori unde ar fi. Fii rege, dacă aşa vrea fantezia ta, dar fi fără pericol. Părăseşte titlul ce ti-ai dat, fiindcă aceasta ar fi o trădare. La drept vorbind, noi toţi de aici, suntem oa meni de nimic; dar nici unul dintre noi, nu are suflet aşa de mic pentru a-şi trăda regele. Din acest punct de vedere, inimile noastre sunt loiale şi devotate. Şi, ca dovadă că spun adevărul, să strigăm toti odată: „Trăias că Eduard, Regele Angliei!"

Trăiască Eduard, Regele Angliei!

Acest strigăt izbucni cu atâta forţă din toate piepturile că dărăpănata construcţie tremura toată. Faţa micului rege străluci de plăcere pentru o clipă şi înclinând uşor capul, el pronunţă cu o simplicitate gravă:

— Mulţumesc, bunul meu popor!

Acest rezultat neaşteptat aruncă adunătura într-un acces de ilaritate. Când se liniştiră puţin, Herisse zise cu un ton ferm, dar cu un accent de bunăvoinţă:

— încetează jocul acesta, băiatule; nu e nici bun, nici bine. Distrează-ţi fantezia dacă vrei; dar ia-ţi un alt titlu.

Căldărarul avu o idee; el propuse:

— Nebunilă I, Regele Lunaticilor!

Acest titlu fu acceptat cu entuziasm şi, deodată, din fiecare gâtlej ieşi o nouă exclamaţie:

Să trăiască Nebunilă I, Regele Lunaticilor! aceas ta, urmată de ţipete de miorlăituri, de hohote de râs.

Să fie purtat în triumf şi încoronat!

Să i se pună mantia!

Să i se dea sceptrul!

Să fie urcat pe tron!

Aceste ţipete şi alte douăzeci izbucniră deodată şi înainte ca sărmana victimă micuţă să fi putut sufla ceva, era încoronat cu o tavă de cositor, îmbrăcat cu o pătură găurită, aşezat pe un butoi şi i se puse în mână, ca sceptru, lingura de sudat a căldărarului. Apoi, căzură toţi în genunchi înaintea lui şi se pierdură în lamentaţii ironice, în cereri batjocoritoare, în timp ce îşi ştergeau lacrimile de râs, cu mânecile sau cu şorturile pătate şi rupte.

Fii, graţiosul nostru, o, dulce, rege!

Nu ne strivi cu trăsnetul tău, o nobile Sire!

Ai milă de sclavii tăi şi încearcă-i cu bunătăţile unei lovituri de picior!

Reconfortează-ne şi încălzeşte-ne cu graţioase le tale raze, o, soare strălucitor al suveranităţii!

Sfinţeşte pământul atingându-1 cu piciorul tău, astfel ca noi să mâncăm pulberea şi să devenim nobili.

Fă-ne onoarea de a scuipa pe noi, o, Sire, aşa fel ca, copiii copiilor noştri să poată vorbi de considera ţia regală şi să fie mândri, fericiţi pentru totdeauna!

Umoristul căldărar, fu cuiul seratei şi primi onorurile, îngenuncheat, vru să sărute picioarele regelui, dar fu repezit cu indignare. După aceea porni în căutarea unei bucăţi de stofa pentru a o lipi pe partea obrazului lovită de piciorul regelui, spunând că vrea s-o păzeas-

că de contactul cu aerul, căci va face avere alergând pe drumuri şi arătând-o populaţiei. Şi el însuşi era aşa de caraghios că făcea invidia şi admiraţia întregii bande mârşave.

Lacrimi de ruşine şi de tulburare curgeau din ochii micului rege, care în inima lui zicea:

„Dacă le-aş fi făcut cel mai mare rău, n-ar fi putut fi mai cruzi, şi tocmai fiindcă mi-am exprimat dorinţa de a fi bun cu ei, iată-i cum mă tratează!"