Read synchronized with  English  Russian  Spanisch 
Print si cersetor.  Mark Twain
Capitolul 15. Tom rege
< Prev. Chapter  |  Next Chapter >
Font: 

A doua zi, ambasadorii străini se prezentară cu strălucitoarele lor suite şi, Tom aşezat pe tron, cu pompă regală, îi primi. La început splendoarea acestui spectacol îi încântă ochii şi îi aprinse imaginaţia. Dar audienţa era lungă şi plictisitoare, scrisorile erau aşa de numeroase că aceea ce părea la început o plăcere, deveni în curând apăsător şi mortal plictisitor.

Tom pronunţă vorbele pe care Hertford i le şoptise din vreme şi se silea să se achite în mod satisfăcător de datorie, dar era prea nou pentru asemenea lucrun şi prea puţin în rosturile sale pentru a obţine mai mult decât un rezultat mediocru. El avea destulă înfăţişare de rege, dar era incapabil să simtă ca rege Aşa că, fu, sincer, bucuros când solemnitatea se termină.

Cea mai mare parte din această zi fu „pierdută" cum zicea el, pentru sine cu lucrun inerente funcţiu-nilor regale. Chiar cele două ore consacrate petrecerilor princiare erau aproape mai apăsătoare pentru el ca celelalte momente, atât erau de supuse la constrângeri şi rezerve ceremonioase.

în timpul acesta, el avu o oră de răgaz pe care o dădu copilului său de bătaie, de la care continua să primească instrucţiuni preţioase şi necesare

Cea de-a treia zi a domniei lui Tom Canty, trecu aşa ca celelalte, numai că norii ce o ameninţau, înde-peau să se risipească. Se simţea mai puţin jenat ca în prima zi, se obişnuia puţin cu situaţia şi cu obligaţiile lui.

Lanţurile îl strângeau, încă, dar nu în continuu; prezenţa şi omagiile celor mari îl stinghereau şi îl încurcau din ce în ce mai putin. Dar vedea, că se apropie a patra zi, cu o tristeţe serioasă, când trebuia să ia masa în public. Erau, de asemenea multe lucruri mari în programul acestei zile: trebuia să prezideze Consiliul care dorea să ia părerea şi ordinele sale asupra politicii de urmat faţă de naţiunile străine; lordul Hertford trebuia ridicat, formal, la gradul de Şef al Guvernului. Alte lucruri, încă, erau fixate pentru această a patra zi. Dar lui Tom, toate îi păreau putin importante faţă cu un dineu în faţa mulţimii de priviri curioase, fixate asupra lui şi o mulţime de guri comentând în şoaptă atitudinea şi greşelile sale, dacă ar fi avut nenorocirea să le comită. Dar cum nimic nu putea să împiedice această a patra zi să vină la rând, ea veni.

Şi găsi pe Tom dezorientat, distrat şi incapabil de a se stăpâni.

Datoriile obişnuite ale dimineţii îl copleşiseră într-un mod insuportabil. Odată mai mult simti asupra lui greutatea-captivităţii.

Târziu, dimineaţa, se duse în marea sală de audienţe şi se întreţinu cu contele Hertford. Aştepta îngrijorat .ora fixată pentru vizita de ceremonie a unui număr considerabil de mari ofiţeri şi de curteni.

Un moment după aceea, Tom, care se apropiase de fereastră şi privea cu un interes viu ceea ce se petrecea pe marea alee, dincolo de grilajul palatului cu do-rinţa de a lua parte în persoană la aceasta viaţă şi la această mişcare, zări o mulţime infectă, dezorientată, de oameni, de femei şi de copii huiduind şi strigând, care înainta pe drum.

Aş vrea să ştiu ce e acolo! Zise el cu acea curio zitate a copilului în asemenea împrejurări.

Dumneavoastră sunteţi Regele, răspunse sobru contele înclinându-se. Majestatea Voastră îmi dă voie să mă interesez?

O! Da! Vă rog! O! Da! Cu plăcere! Exclamă Tom, incitat, adăugând în el însuşi cu un sentiment de satisfacţie: „într-adevăr, a fi rege nu e decât plictiseală; sunt, nu e vorbă şi compensaţii şi agremente".

Căpitanul chemă un paj şi îl trimise să ducă la căpitanul gărzii, ordinul următor:

„Să se oprească marşul mulţimii şi să se afle cauza acestei mişcări. Din ordinul Regelui!"

După câteva secunde, un şir lung de gărzi regali, îmbrăcaţi în armurile lor de oţel ieşi pe porţi şi porni să închidă drumul.

Un mesager vine şi raportează că mulţimea urmărea un bărbat, o femeie şi o fetiţă care urmau să fie executaţi pentru crimă comisă contra păcii şi măririi regatului.

Moartea, o moarte groaznică, aştepta pe aceşti sărmani nenorociţi! La acest gând inima lui Tom se strânse. Mila domină în el toate celelalte consideraţii. El nu se gândea la legile violate de aceşti trei criminali, nici la pagubele pe care le suferiseră victimele. El nu se gândea decât la un singur lucru: că eşafodul le aşteaptă, că o soartă teribilă şedea ameninţătoare deasupra capetelor !or. Acest gând îl făcu să uite, pentru un moment, că el nu era decât umbra falsă a unui rege şi înainte de a-şi da seama de aceasta şi dăduse ordinul:

— Să fie aduşi aici.

Deodată se roşi, apoi ceva ca o scuză i se ridică pe buze; dar văzând că ordinul său nu provocase nici o surprindere din partea contelui şi a pajilor, îşi înghiţi cuvintele ce voia să spună. Pajul făcu o reverenţă adâncă şi se retrase de-a-ndăratelea pentru a se duce să transmită ordinul. Tom avu o mişcare de orgoliu şi o simţire nouă din avantajele legate de funcţiunea de rege. îşi zise: „într-adevăr, este exact aşa cum îmi închipuiam eu când citeam poveştile bătrânului preot şi jucam rolul prinţului. Dădeam ordine şi făceam legi, tuturor, zicând: Faceţi asta, faceţi pe cealaltă şi nimeni nu îndrăznea să mă contrazică ori să se opună voinţei mele".

In acest moment uşile sălii de audienţă se deschiseră; ofiţerii de serviciu anunţară pe rând o serie lungă de nume şi de titluri sforăitoare, şi personajele care purtau aceste nume şi care erau toate, în costume de gală, se aranjară liniştite în încăpere.

Tom nu le dădu nici o atenţie, atât era de absent şi de îngrijorat de ceea ce avea să se întâmple cu cei trei mizerabili conduşi la supliciu.

Se aşeză cu indiferenţă într-un fotoliu al cărui spate era brodat cu armele regale şi, cu picioarele sprijinite pe o pernă tot aşa de brodată, fixă ochii pe uşă dând toate semnele unei nerăbdări nervoase. Asistenţa nu îndrăzni să-1 tulbure din reflecţiile sale, şi aşteptând ca el să binevoiască a se ocupa de ea, considerări în şjoaptă se angajară la moment, asupra treburilor guvernului şi împrejurările Curţii.

Deodată se auziră paşi cadenţaţi de soldaţi. Uşa de la sala de audiere se deschise din nou şi cei trei criminali se găsiră în prezenţa lui Tom, conduşi de un subşerif însoţit de un număr de guarzi ai regelui. Ofiţerul de poliţie judiciară, puse un genunchi la pământ în faţa lui Tom, apoi se sculă şi se postă deoparte.

Cei trei condamnaţi îngenuncheară, de asemenea, şi rămaseră în această poziţie cu faţa aproape lovin-du-se de pământ. Garda se grupă în jurul tronului.

Tom examina atent prizonierii. Ceva din costumul şi aerul condamnatului, deşteptă în el o vagă amintire. „Mi se pare, îşi zise el, că eu am mai văzut pe omul acesta... dar unde şi când, nu aş putea spune".

Omul ridicase, deodată, capul şi îl aplecase pe loc, neputând să suporte strălucirea temută a suveranităţii.

Dar n-a trebuit pentru Tom decât o clipă ca să surprindă expresia fizionomiei nenorocitului.

„Acum ştiu, murmură el. Este individul care a scos pe Giles Witt din Tamisa şi i-a salvat viaţa în acea zi de Anul Nou, pe un frig teribil. O faptă frumoasă, fără îndoială şi mare nenorocire este că a comis şi fapte mârşave care 1-au adus în situaţia aceasta tristă. N-am uitat nici ziua, nici ora, prin faptul că, puţin după aceea, la vremea prânzului, mama-mare mi-a tras o bătaie aşa de grozavă că toate cele primite până aici, puteau să treacă drept mângâieri, îmbrăţişări şi dulcegării, după aceasta.

Tom ordonă să se îndepărteze un moment femeia şi copilul, apoi adresându-se subşerifului:

— Ce crimă a comis omul acesta? Ofiţerul de justiţie făcu o plecăciune şi zise:

— Să trăiască Majestatea Voastră, acest mizerabil a omorât prin otravă pe unul din supuşii Majestăţii Voastre.

Compătimirea ce încercase Tom pentru prizonier şi admiraţia lui pentru generosul salvator al copilului care era gata să se înece, se stinseră dintr-odată.

— Crima a fost dovedită? întrebă regele.

— A fost evidentă, sire. Tom oftă şi zise:

— Să-1 ducă, merită moartea. E păcat, căci era un om de treabă, sau cel putin... vreau să spun că are aerul.

Prizonierul împreună mâinile cu energia disperării şi făcu apel la îndurarea regelui. Spaima îi era zugrăvită pe fată şi fraze ciopârţite îi scăpau de pe buze:

— O, îndurare, Rege; dacă puteţi avea milă de mine, Sire. Sunt nevinovat. Nu există dovezi de faptele pen tru care sunt acuzat, dar accept condamnarea. Judecata a fost făcută, trebuie numai executată. Numai că, în marea şi extrema mea durere, cer o favoare, căci sen tinţa e prea crudă ca s-o pot suporta. Graţie, Milord, graţie! Compătimirea Voastră regală, asculte-mi ruga! Din ordinul Vostru să fiu spânzurat!

Tom era înmărmurit. Nu se aşteptase la această ieşire.

— Iată o favoare, ridicolă! Zise el. Tu ceri să fii spânzurat? Dar mi se pare că asta ţi-e soarta.

— O, nu! Bunul meu stăpân şi Suveran. Sunt con damnat să fiu fiert de viu.

La aceste cuvinte, un sentiment de groază se picta pe faţa lui Tom. Avu o tresărire şi puţin trebui să cadă de pe scaun, îndată ce îşi recuceri sângele rece, zise:

— Ruga să-ţi fie ascultată, sărman ticălos! Dacă ai fi otrăvit o sută de oameni, tot n-ai merita o moarte atât de oribilă.

Condamnatul se aruncă cu faţa la pământ şi izbucni în mulţumiri pasionate de recunoştinţă.

— Dumnezeu să vă ferească de rău, Sire, să soco tească în cer binele pe care mi-1 faceţi şi să vă dea răs plata!

Tom se întoarse către contele Hertford:

Milord, zise el, eu nu cred ca îngrozitoarea sen tinţă pronunţată contra acestui om, să fie conformă cu legea.

Este pedeapsa otrăvitorilor, Sire. în Germania, falsificatorii de monede sunt aruncaţi de vii în ulei clo cotind sau, nu sunt aruncaţi ci mai degrabă sunt co borâţi cu o funie, puţin câte puţin, mai întâi labele pi cioarelor, pe urmă pulpele, pe urmă...

O, te rog, Milord, opreşte-te; nu pot să suport descrierea acestor orori.

Tom îşi acoperise ochii cu mâinile ca şi când ar fi vrut să-şi cruţe vederea de sinistrul spectacol.

— Vă rog, Milord, zise el, gata să se sufoce faceţi să se schimbe legea. O! Nu suferiţi ca sărmanele crea turi ale bunului Dumnezeu să fie supuse la asemenea torturi.

Faţa contelui se lumină de satisfacţie. Hertford era un suflet nobil, compătimitor, cedând impulsurilor generoase, lucru puţin cunoscut printre merii regatului în acea perioadă când forţa şi violenţa erau regula de conduită obişnuită a regilor şi prinţilor,.

— Cuvintele acestea ale Majestăţii Voastre, zise el, au semnat şi au pecetluit abrogarea, de azi înainte, a legii contra otrăvitorilor. Istoria îşi va aduce aminte, Sire, pentru a rezerva toată cinstea domniei Majestăţii Voastre.

Subşeriful se pregătea să plece cu condamnatul. Tom îi făcu semn să aştepte.

Aş vrea, zise el, să examinez această afacere mai de aproape. Omul acesta afirmă că nu e vinovat, că nu există probe contra lui. Spune-mi pe ce se sprijină acuzaţia şi condamnarea.

Să trăiţi Majestate, din proces reiese că omul acesta a intrat într-o casă din cătunul Islington unde zăcea un bolnav. Trei martori spun că erau orele zece de dimineaţă şi alţi doi martori susţin că erau câteva minute mai târziu. Bolnavul era singur în acel moment şi dormea. Omul acesta, ieşi în acel moment din casă şi îşi urmă drumul. Bolnavul muri, o ora după aceea fă când mari sforţări să vomite, cu mari contracţii convul sive ale muşchilor şi ale nervilor.

A văzut cineva că i-a dat otravă bolnavului? S-a găsit otrava?

-Nu, Sire.

Atunci, cum se ştie că a fost otrăvire?

Să trăiţi, Majestate, doctorii au mărturisit că ni meni nu moare astfel, fără să fi fost otrăvit.

Mărturia era concludentă, căci ştiinţa medicală era, în acele vremuri de simplicitate, mai stăpână decât astăzi. Aşa că Tom se păzea să pună la îndoială autoritatea unui cuvânt atât de respectat peste tot.

Doctorii îşi cunosc treburile lor, zise el, prin ur mare, au dreptate. Şi, adăugă, mintal: „sărmanul diavol, mi se pare că e pierdut fără speranţă".

Nu e totul, Sire, continuă subşeriful. E mai mult şi mai grav. Multă lume a venit să ateste că un vrăjitor din acelaşi cătun, pe care nimeni nu 1-a mai văzut de arunci şi care a plecat nu se ştie unde, prezisese, şi în credinţase în secret mai multor persoane, că bolnavul va muri otrăvit şi că cel care îi va da otrava, va fi un străin, un om brun, rău îmbrăcat; ori, omul acesta este brun şi zdrenţăros.

Rog pe Majestatea Voastră să observe această împrejurare care dă o greutate atât de mare acuzării şi să ia cunoştinţă că omul a fost prevestit.

Era, într-adevăr, un argument irezistibil care cerea în mod fatal condamnarea, în epocile de superstiţie.

Tom înţelese că nu avea nimic de replicat. Căci oricât de puţin te-ai fi raportat la aceste probe zdrobitoare, culpabilitatea mizerabilului era în afară de îndoială. Tom, vru, cu toate acestea, să mai lase prizonierului o ultimă şansă de salvare:

Ai ceva de spus pentru apărarea ta? întrebă el. Vorbeşte repede!

Sire, se plânse condamnatul, aceea ce am spus în faţa judecătorilor, tot ce voi spune aici, nu mă va scăpa. Sunt nevinovat; dar n-o pot dovedi. N-am prie teni şi nu cunosc pe nimeni. Dacă aş avea, aş fi putut stabili că n-am fost la Islington în ziua când omul bol nav a murit. Aş fi putut stabili că în acea zi mă găseam la o mare depărtare de acolo în josul scării vechi de la Wapping şi aş fi putut stabili, de asemenea, că în mo mentul acela, Sire, în loc de a face să piară un om prin otravă, salvam viaţa unui copil care se îneca şi că...

Linişte! strigă Tom, cu animaţie. Şerifule, în ce zi a fost comisă crima?

La ora zece dimineaţa, Sire, sau câteva minute mai târziu, în ziua de Anul Nou, atunci când...

Lăsaţi omul acesta liber. Să i se dea drumul chiar în momentul acesta. Vreau eu!

Privi în jurul său cu teamă, roşi puternic şi pentru a îndrepta ceea ce avea negramatical în vorbele sale, adăugă:

— Turbez când văd că un om poate fi spânzurat pe baza unor mărturii atât de uşuratice şi aşa de lejere.

Un murmur surd de admiraţie înconjură adunarea. Această admiraţie nu era deloc provocată de iertarea pe care Tom o acordase unui păcătos de care, formele dădeau convingerea că era vinovat de otrăvire şi a cărui punere în libertate putea abia să treacă admisibilă; dar se mirau, cu plăcere că tânărul investit cu autoritatea supremă dăduse dovada de atâta inteligenţă şi hotărâre. Şi, îşi ziceau în şoaptă: „Nu e aşa de nebun cât se spune. Un om în toate minţile n-ar fi judecat mai sănătos".

Cu câtă abilitate, cu câtă siguranţă de judecată a condus interogatoriul! Ce bine s-a regăsit el în întregime în acest mod brusc şi net de a tranşa chestiunea! Ce bine îl recunoşti în acel: „Vreau eu!" atât de ridicat şi ferm!

„Domnul fie lăudat, iată-1 în fine, vindecat! Nu mai e un copil, e un rege.

Acesta va avea voinţa tatălui său!"

Aceste reflecţii însoţite de aplauze, nu erau atât de discrete cât să nu parvină câte ceva la urechile lui Tom.

Şi avură efectul de a-1 face să se simtă mai la sine, îl făcură mai întreprinzător şi îl făcură să aibă un sentiment de orgoliu care ameninţa să degenereze îndată în prezumţie.

Totodată, naturalul vârstei, făcu să cadă în extrema cealaltă şi curiozitatea îl duse la rezervă... Era nerăbdător să ştie ce crime săvârşiseră: femeia şi fetiţa. Aşa că, ceru să fie aduse în faţa lui. Când le văzu

prosternate în faţa lui, când le văzu lovite de spaimă şi le auzi plângând cu dureroase sughiţuri simţi o lacrimă în ochi.

Ce-au făcut? întrebă el pe subşerif.

Să trăiţi, Majestate, au fost acuzate, şi există convingerea, de crima cea mai neagră. Pentru aceasta chiar, judecătorii procedând conform cu legea au ordo nat, fără şovăire, moartea prin spânzurătoare: Şi-au vândut sufletele diavolului.

Tom tresări din toate mădularele. Părintele Andrews îi spusese odată cât trebuie să dispreţuiască şi să se ferească de asemenea răufăcători care se dedau la practici atât de condamnabile. Totuşi, nu putu rezista dorinţei de a şti mai exact ce se petrecuse.

Unde şi când a fost comisă această crimă abominabilă? întrebă el.

— La miezul nopţii, în decembrie, lângă ruinele unei biserici, Sire.

Tom, avu o nouă tremurătură de oroare.

Cine era acolo?

Aceste două creaturi infame, Sire, şi celălalt.

Au mărturisit crima?

Nu, Sire, o neagă.

Atunci, cum se ştie?

Sunt martori, Sire, care le-au văzut dând târ coale prin partea locului! Du-te, vino acesta al lor, a trezit presupuneri care în curând au fost confirmate şi justificate de fapte, în particular e lucru manifest că prin forţa ocultă astfel obţinută, ele au evocat şi provo cat o vijelie care a devastat întreg ţinutul. Patruzeci de

martori au văzut furtuna şi au atestat-o, şi s-ar fi putut găsi, cu siguranţă, o mie, căci toată ţara a suferit.

Tom nu putea contesta că un asemenea act era un act scelerat; dar gravitatea sentinţei nu înceta să-1 tulbure.

— Au suferit şi ele de pe urma acestei vijelii? în trebă el.

Fu un moment de surpriză în adunare. Câteva capete pleşuve se apropiară, mai mulţi asistenţi conve-niră că întrebarea era subtilă şi pătrunzătoare. Subşeri-ful nu voia să ajungă unde dorea Tom să ajungă. Astfel că, răspunse simplu:

Desigur, Sire, au suferit şi ele şi chiar mai crud decât restul satului. Casa lor a fost distrusă, toate bunu rile pierdute, şi au rămas fără adăpost.

Atunci, mi se pare că această femeie a fost de la început pedepsită de fapta ei rea, prin paguba ce a su ferit şi ea a fost cea păcălită în târgul ce a încheiat, chiar dacă n-ar fi plătit o para. Căci, să-ţi vinzi sufletul tău şi al copilului tău ca să ai un asemenea rezultat, iată ce mi se pare imposibil, afară de cazul când ea e nebu nă. Or, dacă e nebună, nu ştie ce face şi dacă nu ştie ce face, nu e vinovată.

Capetele pleşuve se apropiară pentru a doua oară. Dacă Regele e nebun, zise cineva, cum a ieşit vorba, nebunia lui este din cele ce trebuiesc dorite oamenilor pe care îi cunosc şi a căror înţelepciune întreagă nu prezintă un gram de raţiune.

Ce vârstă are copila aceasta? întrebă Tom.

Nouă ani, să trăiţi, Majestate!

— Legile Angliei permit unui copil să facă un pact pentru a se vinde, Milord?

Tom adresase această întrebare unuia din judecătorii care făceau parte din adunare.

Sire, zise învăţatul magistrat înclinându-se în două rânduri, legea nu permite unui copil să se lege pentru nici o afacere importantă, nici să figureze într-un contract, având în vedere că un copil, din lipsă totală, sau slăbiciune de inteligenţă, este inapt, fără experienţă şi fără competenţă, în materie de angajament, obligaţi uni ori controverse, neputând în cele mai multe cazuri să pareze scopurile urâte ale celor mari. Orice contract făcut de un copil cu un englez e nul, neavenit şi caduc.

Dar de ce un asemenea contract este valabil când e făcut la această vârstă cu Dracul? Pentru ce le gea engleză acordă Dracului un drept pe care îl refuză unui supus englez?

Acest mod nou de a înfăţişa lucrurile păru atât de spiritual că mulţi îl reţinură pentru a-1 da ca dovadă de originalitatea regelui şi de însănătoşirea lui.

Femeia încetase plânsul cu sughiţuri; cu capul ridicat ea întreba din ochi fizionomia lui Tom, pe care părea că citeşte pentru ea şi copilul ei, o licărire de speranţă. Tom observă şi se simti mai mult atras către această nenorocită, expusă, ea şi fetiţa ei de nouă ani, la o situaţie atât de teribilă şi, ca să zicem astfel, fără leac.

Cum au făcut pentru a provoca furtuna?

Şi-au scos ciorapii, Sire.

Tom nu pricepu nimic. Curiozitatea lui era viu aprinsă.

E straniu! Zise el cu un gest de incredulitate. Şi asta se întâmplă întotdeauna?

întotdeauna, Sire, cel puţin dacă astfel e voinţa femeii şi dacă ea pronunţă cuvinte cabalistice în gând sau în fapt.

Tom se întoarse spre femeie şi cu o voce poruncitoare ordonă:

— Exercită-ţi puterile. Vreau să văd o vijelie.

Fu un moment de groază şi de perplexitate în superstiţioasa adunare. Nimeni nu îndrăznea să vorbească; dar era lucru sigur că fiecare ar fi vrut s-o ia la fugă, ceea ce nu observă Tom, care era cu gândul numai la cataclismul comandat. O expresie de frică şi de mirare apăru pe faţa femeii. Atunci Tom repetă cu însufleţire:

Nu-ţi fie frică; nu ţi se va face nici un reproş. Din contra, vei fi liberă; nimeni nu te va supăra. Exer- cită-ţi puterile!

Oh! Majestate, n-am nici o putere. Am fost acu zată pe nedrept, răspunse femeia.

De teamă vorbeşti astfel. Fi sinceră, nu ţi se va face nici un rău. Fă să vină o vijelie, poate să fie cât de mică. Nu-ti cer o furtună, un uragan; îmi place mai mult contrariul. Fă ce-ţi spun şi vei avea viaţa salvată. Vei pleca de aici cu copilul tău sub protecţia Regelui, fără ca nimeni din supuşii acestui regat să-ţi poată cauza nici un rău, nici pagubă.

Femeia nu răspunse. Ea căzu cu faţa la pământ şi, gemetele întretăiate de sughiţuri convulsive, dovedeau că era în imposibilitate să satisfacă acel capriciu regal

cu toate că viaţa copilului ei şi propria ei salvare erau în joc.

Tom insistă, ordonă sever, bătu din picior spre a se face ascultat. Femeia sughiţa mereu.

Nu pot, Sire, nu pot... In fine, Tom zise grav:

Cred că această femeie spune adevărul. Dacă mama mea era în locul ei şi dacă ea ar fi avut vreo pu tere de la Dracul, n-ar fi ezitat să izbucnească toate vi jeliile pe care le-ar fi cerut cineva şi a întoarce ţara în treagă cu susul în jos chiar dacă ar fi trebuit să nu rămână piatră peste piatră, îndată ce ar fi fost sigură că îmi salvează viaţa cu preţul acesta! Or, e locul să cred că toate mamele gândesc la fel cu a mea. Eşti liberă femeie, tu şi copilul tău, că^ vă cred nevinovate pe amândouă.

Ori, acum când eşti lib ei d, când nu mai ai de ce te teme, când eşti iertată, trage-ţi ciorapii şi fă să vină o vijelie, şi te voi face atât de bogată cât vei vrea.

— Nu pot, Sire, zise sărmana, nu pot.

Tom era roşu de mânie. Asistenţa tremura. Gardienii, supunându-se unei mişcări instinctive, lăsaseră să le cadă grele, halebardele, în jos.

— Scoate-ţi ciorapii! Strigă Tom.

Femeia, înspăimântată, se supuse, îşi scoase ciorapii şi îi scoase şi pe ai fetiţei.

Fu o tăcere lungă. Vijelia nu începu. Tom avu un oftat de dezamăgire.

— Du-te buna mea femeie, zise el, judecătorii tăi s-au înşelat. Du-te în pace. Necuratul n-are putere asu pra ta. Pune-ţi ciorapii şi tu şi fetiţa ta.

Milorzi, nu vom mai avea niciodată vijelie, fiţi siguri...