Read synchronized with  English  Russian  Spanisch 
Print si cersetor.  Mark Twain
Capitolul 14. A murit regele! Trăiască regele!
< Prev. Chapter  |  Next Chapter >
Font: 

în zorii aceleiaşi zile, Tom Canty se deşteptă din-tr-un somn adânc şi deschise ochii în întuneric. Rămase tăcut câteva clipe, încercând să-şi analizeze gândurile şi impresiile şi să-şi dea socoteala de tot ce i se întâmplase, când deodată, strigă cu voce încântată dar conţinută.

— Văd ce este, văd! Acum, domnul fie lăudat. Sunt în fine treaz. Vino, veselie! Dispari, durere! Hei, Nan! Bet! Strângeti-vă grămada de paie şi veniţi să vă întin- deţi lângă mine, să vă strecor în urechile credule visu lui cel mai extraordinar de nebun, pe care spiritele nop ţii 1-au făcut să se nască pentru a uimi o fiinţă umană. Hei! Nan! Bet!

O formă nelămurită apăru lângă el şi o voce pronunţă:

Binevoiţi să-mi dări ordine?

Ordine, eu? O, nenorocitul de mjne, vă cunosc vocea! Vorbiri...cine sunt eu?

— Cine sunteţi? într-adevăr ieri eraţi prinţul de Galles; iar astăzi sunteţi graţiosul meu suveran, Eduard Regele Angliei.

Torn, cu capul între urechi, murmură tânguitor:

— Vai! N-a fost un vis! Pleacă dragă, domnule, lasă-mă cu durerile mele.

Tom readormi şi în curând avu un vis plăcut. Era vară şi el se juca singur în livada numită „Câmpul oamenilor de treabă", când un pitic înalt de un picior, cu favoriţi roşii, lungi şi o cocoaşă în spate, îi apăru deodată şi-i zise;

„Scobeşte la rădăcina acestui trunchi". Scobi şi găsi doisprezece penni* strălucitori, absolut noi, o adevărată comoară! Dar asta nu era tot: piticul reluă:

Monedă engleză valorând zece centime (n t.)

„Te cunosc. Eşti un băiat de treabă şi demn. Neplăcerile tale s-au isprăvit şi răsplata se apropie. Scobeşte aici la fiecare a şaptea zi şi vei găsi întotdeauna, aceeaşi comoară, doisprezece penni, strălucitori, absolut noi. Nu spune la nimeni; păstrează secretul. „

Piticul dispăru şi Tom alergă la Offal Court cu pleaşca ce-i căzuse, zicându-şi: „în fiecare seară voi da tatălui meu un penni. El va crede că îl am din cerşit şi acest lucru îi va înveseli inima şi nu mă va mai bate. Un penni pe săptămână îl voi da bunului preot care m-a învăţat carte; mama mea, Bet şi Nan vor avea fiecare câte unul.

Cu acestea am sgăpat de foame şi de zdrenţe, de frica bătăii şi a tratamentului sălbatic".

în visul lui îşi regăsi mizerabila sa locuinţă, cu sufletul la gură; dar cu ochii strălucitori de un entuziasm recunoscător şi aruncă patru din cei doisprezece penni, în şorţul mamei lui strigând: ăştia sunt ai tăi. Pentru tine, pentru Nan şi Bet, bani cinstiţi pe care nici nu i-am cerşit, nici nu i-am furat!"

Mama lui fericită şi mirată, îl strânse în braţe şi zise:

— E târziu. Doreşte Majestatea Voastră să se scoale?

Ah! Nu era acesta răspunsul pe care îl aştepta. Visul nu se risipise. Tom se deşteptase. Deschise ochii.

Primul nobil al Camerei, în costum, splendid, era îngenuncheat lângă patul său. Veselia visului spulberat dispăru, de asemenea, la moment. Sărmanul copil înţelese că era, încă prizonier şi rege. Camera era plină de

curteni îmbrăcaţi în purpură, culoarea doliului, şi nobilii ataşaţi la persoana monarhului.

Tom se ridică şi ieşind de sub pătura de mătase, apăru vederii acestei nobile asistenţe. Marea ceremonie a sculării începu. Curtenii unul după altul, puseră un genunchi pe pământ şi aduseră micului prinţ omagiile şi condoleanţele pentru doliul crud ce încerca, în timp ce i se făcea toaleta.

Mai întâi primul nobil scutier de serviciu, luă o cămaşă pe care o dădu primului lord al Vânătrii, care o trecu celui de al doilea nobil al Camerei ca aceasta s-o treacă primului guard al pădurii Windsor care o trecu cancelarului nobil al Robei, de la care fu luată în primire de cancelarul regal al Ducatului de Lancaster, apoi acesta o trecu maestrului Garderobei, pentru ca de aici să treacă la pristavul armelor coroanei, de la acesta la generalismul de la Tour, de aici la supraintendentul general Casei regelui la lordul ereditar al Lenjeriei, la lordul mare amiral al Angliei, la mitropolitul de Canterbury, la primul nobil al Camerei, care în sfârşit o luă şi o dădu lui Tom.

Acesta aminti sărmanului băieţaş lanţul găleţilor în timpul stingerii incendiilor. Fiecare piesă din îmbrăcămintea lui urma la rândul ei, această procesiune înceată şi solemnă, cu toate că Tom era obosit de ceremonie, atât de obosit încât puţin lipsi să scoată un oftat de uşurare când îşi văzu pantalonii lungi de mătase începând călătoria la capătul celălalt, înţelese, în fine, că s-a sfârşit. Dar el se înveselea prea repede. Primul nobil al Camerei primii pantalonii şi porni să-i pună la picioarele prinţului când o roşcată subită îi acoperi faţa.

înapoie pantalonii în mâinile Mitropolitului de Canterbury, cu o privire mirată, şoptind: „Vedeţi Milord!" Mitropolitul păli apoi se roşi şi trecu pantalonii lordului mare amiral, şoptind: „Vedeţi Milord!" Amiralul trecu pantalonii lordului ereditar al Lenjeriei, care avu tocmai atâta respiraţie pentru a putea îngâna: „Vedeţi Milord!" Pantalonii parcurseră drumul înapoi prin întreg şiragul. Marele supraintendent, general al Casei Regelui, Generalismul de la Tour, al treilea crainic de arme al Coroanei, maestrul Garderobei, Cancelarul regal al ducatului de Lancaster, cel de al treilea nobil al Robei, primul guard al pădurii Windsor, cel de al doilea gentilom al Camerei, primul lord al Vânătorii, pe la toţi trecură pantalonii, însoţiţi la fiecare schimbare de mâna de: „Vedeţi, Milord!" spus cu groază şi surprindere.

Când, m sfârşit, obiectul ajunse la primul Scutier de serviciu, el primi cu faţa palidă, cauza acestei boroboaţe, apoi murmură cu o voce strangulată: „O, viaţă! Căpătâiul metalic al şnurului de la un cerculeţ lipseşte!

Să fie închis la Tour primul îngrijitor al pantalonilor Regelui!" După aceasta el se sprijini pe umărul primului lord al Vânătorii şi nu-şi recapătă puterile risipite, decât după ce i se aduseră pantalonii la care nu mai lipsea nimic.

Dar cum toate lucrurile au un sfârşit, vine şi momentul când Tom Canty se află în stare să se dea jos din pat. Nobilul care avea privilegiul apei, nobilul însărcinat cu spălatul, nobilul însărcinat cu ţinerea prosopului, procedară în diferite etape la spălarea lui Tom, care fu gata atunci pentru serviciile coaforului Majes-

taţii Sale. Când, în sfârşit, ieşi din mâna acestuia era frumos ca o fată, cu mantoul şi pantalonii lui de satin purpuriu şi cu şapca împodobită cu pene de aceeaşi culoare.

Se duse cu pompă în sala de mâncare trecând printre două rânduri de curteni, care pe măsură ce el înainta, îi făceau loc şi puneau un genunchi la pământ. După dejun, se duse, tot escortat de marii săi ofiţeri şi de garda lui formată din cincizeci de nobili pensionari, purtând securi de luptă, în sala Tronului, unde trebuia să ia cunoştinţă de treburile Starului.

„Unchiul" său, lordul Hertford, rămase în picioare lângă tron, pentru a sprijini cu sfaturile sale înţelepte, inteligenţa regală.

Consiliul ilustrelor personaje, numite de răposatul rege ca executorii săi testamentari se prezenta spre a cere lui Tom aprobarea pentru unele din actele lor. Nu era de obicei, decât o formalitate, dar în cazul de faţă era ceva mai mult, deoarece nu avea, încă un protector. Mitropolitul de Canterbury făcu raport asupra decretului Consiliului cu privire la înmormântarea Foarte Ilustrei Majestăţi decedate şi termină prin citirea semnăturilor executorilor care erau: Mitropolitul de Canterbury, lordul Cancelar al Angliei, Lord William St. John, Lord John Russell, Eduard Conte Hertford; John viconte de Lisle; Cuthbert, episcop de Durham.

Tom nu mai asculta, o ultimă clauză a acestui document îl privea, în acel moment se întoarse şi şopti lordului Hertford:

Pentru când a fost fixată înmormântarea?

Pentru ziua de 16 luna aceasta, Seniore.

— Stranie idee! Va ţine până atunci?

Sărmanul copil! Era încă nepriceput şi necunoscător în ce priveşte obiceiurile regale. La Offal Court, nu se păstrau morţii aşa de multă vreme. Dar lordul Hertford îl asigură...

Un secretar de stat prezentă un ordin al Consiliului care fixa pentru a doua zi la orele unsprezece, recepţia ambasadorilor străini şi cerea asentimentul regelui. Tom întoarse o privire nedumerită către Hertforf care şopti:

— Majestatea Voastră, trebuie să consimtă. Ei vin să mărturisească durerea ce încearcă suveranii lor pen tru nenorocirea care v-a lovit şi a lovit regatul Angliei.

Tom consimţi, aşa cum fu sfătuit.

Un alt secretar, începu să citească un expozeu privind cheltuielile casei răposatului rege care se ridicau la 28000 de livre pentru ultimele şase luni precedente, sumă atât de considerabilă, că Tom rămase cu gura căscată. O deschise şi mai mult încă, îndată ce i se spuse că din acest total 20.000 de livre sunt datorie, că, vis-teria Regelui era aproape goală şi că cei o mie două sute de nobili ai Casei Regelui, erau în mare încurcătură, pentru că nu-şi primiseră salariile, care le erau alocate, ce e drept, dar nu fuseseră plătite...

Fu un moment când Tom nemaiputându-se stăpâni strigă în culmea emoţiei:

— Dar luăm drumul spitalului, prieteni! Ar trebui schimbat totul şi degrabă, să se ia o casă mai mică, fi- indc.ă eu n-am deloc nevoie de această mare hală pe care o vedeţi; va trebui de asemeni să mă scap de toată această lume care nu face nimic şi nu serveşte decât la

a târî lucrurile în lungime, să-mi obosească spiritul şi mintea cu slugărnicii care fac din mine o adevărată păpuşă fără cap şi fără inimă, şi care mă crede incapabil să fac ceva, astăzi, chiar, pe toţi aceşti oameni de care mă împiedic şi care astupă drumul degeaba.

Cât despre casă, am văzut una micuţă care îmi e de ajuns, în faţa pieţii de peşte, lângă Billingsgate.

Tom urma să continue, când simţi o mână exercitând o presiune puternică pe braţul lui.

Se roşi şi tăcu;-nimeni, însă, în asistenţă nu trăda printr-o cută a figurii, strani-a şi penibila impresie produsă de această divagaţie.

Un al treilea secretar citi un document conceput astfel:

„Având în vedere că răposatul rege a arătat în testamentul său intenţia de a conferi titlul de duce contelui Hertford şi de a ridica pe fratele zisului lord, şir Thomas Seymour, la demnitatea de pair şi în acelaşi timp de a conferi titlul de conte fiului zisului lord şi de a ridica la ranguri respectiv mai ridicate pe alţi mari lorzi ai Coroanei: Consiliul a hotărât să ţină şedinţă la 16 februarie pentru a delibera şi confirma acordarea acestor titluri.

Având în vedere că răposatul rege n-a acordat în scris veniturile şi domeniile legate de aceste demnităţi: Consiliul interpretând gândul, intenţia, suveranului decedat, din acest punct de vedere, a găsit drept şi echitabil să aloce lordului Seymour 500 livre de pământ şi fiului lordului Hertford 800 livre de pământ episcopal, care va deveni liber. Totul în afară de încuviinţarea Regelui în prezent domnitor."

Tom era să strige că ar fi fost mai convenabil să se plătească datoriile răposatului rege înainte de a risipi toţi aceşti bani; dar o nouă presiune a mâinii exercitată la timp pe braţul său de prevăzătorul Hertford îl împiedică să comită această nouă boroboaţă. Astfel îşi dădu consimţământul regal fără să zică un cuvânt, dar nu fără a se simti foarte lezat de a vedea regatul său ducân-du-se astfel pe apa sâmbetei.

în timp ce extazia de uşurinţa cu care îndeplinea atâtea fapte uimitoare: să guverneze o ţară, să numeasr că înalţii demnitari, să cheltuiască sume nebune, să-şi facă socotelile fără să deschidă punga, să facă găuri spre a astupa altele; îi veni deodată o fericită şi generoasă idee: de ce n-ar face din mama lui o ducesă de Offal Court dându-i tot cartierul unde locuia pentru venituri? Dar deodată îi veni această idee penibilă: că el nu era rege decât cu numele, că aceste personaje grave sunt stăpânii lui, că pentru ei mama lui nu exista decât în imaginaţia lui bolnavă, că îi vor asculta cuvintele, vor primi proiectele fără să facă nimic şi vor profita pentru a chema medicul.

în vremea aceasta, marii demnitari munceau cu hărnicie. Numai lectura de petiţii, proclamaţii, decrete, hârtii cu conţinut lung, plictisitoare, în care aceleaşi cuvinte reveneau fără încetare ţoale cu privire la afacerile publice.

în sfârşit, Tom, oftând din greu îşi zicea: „Cu ce am păcătuit eu, că bunul Dumnezeu m-a smuls câmpiilor cu aer curat şi cu lumină d& soare pentru a mă închide aici, să mă facă rege şi să-mi pedepsească soarta?"

Atunci, sărmanul său cap, obosit peste măsură, se clătină un moment, apoi căzu pe umăr şi afacerile statului fură suspendate din lipsa factorului principal, puterea suverană.

Se făcu linişte în jurul copilului adormit şi înţelepţii regatului întrerupseră deliberaţiunile.

După masă, Tom avu o oră de recreaţie, cu permisiunea mentorilor săi Hertford şi St. John, în tovărăşia Lady-ei Elisabeth şi micuţei lady Jean Grey. Dar spiritul principeselor era foarte abătut din cauza formidabilei lovituri care izbise casa regală. La sfârşitul vizitei lor, „sora mai mare", aceea pe care istoria o numi mai târziu „Măria sângeroasa", îl îngheţă printr-o dojana solemnă, care n-avu decât meritul de a fi scurtă.

îi mai rămăsese câteva minute libere, apoi un băiat zvelt cam de doispiezece ani, fu introdus. Costumul său nou, în afară de gulerul alb şi de dantelele din jurul încheieturilor de la mână, era negru: tunică, pantaloni etc. Nu purta, în semn de doliu decât un nod de panglică purpurie pe umăr.

înainta timid, cu capul descoperit, plecat şi puse un genunchi la pământ în faţa lui. Tom stătea jos şi îl examina un moment cu indiferenţă, apoi îi zise:

— Scoală-te, micuţule. Cine eşti şi ce doreşti? Băiatul se sculă, luă o poză graţioasă, dar faţa lui

avea o expresie de îngrijorare. Răspunse: -

Desigur, Majestatea Voastră nu m-a uitat. Eu sunt copilul Vostru de bătaie.

Copilul meu de bătaie?

Da, sire. Eu sunt Humphrey, Humphrey Mar- low.

Tom înţelese că unul din mentorii săi- punea pe lângă el pe cineva şi găsiseră pe acest copil.

Situaţia era delicată. Ce trebuia să facă? Să pretindă că îl cunoaşte pe băiat sau să lase să se vadă la fiecare din vorbele lui că nu auzise niciodată vorbin-du-se de el, măcar? Nu, aceasta nu e posibil.

îi veni o idee: fapte de genul acesta nu vor lipsi să se producă des acum, când afaceri urgente îndepărtară deodată de lângă el pe Hertford şi St. John, membri ai Consiliului Executiv. Ar fi deci, mai bine, poate, de a organiza un plan pentru a se pune la adăpost de asemenea eventualităţi.

Da, asta ar fi o hotărâre înţeleaptă cu acest copil şi să vadă pe ce succes ar putea conta, îşi încruntă sprâncenele, se gândi câteva clipe şi zise:

—Acum, mi se pare că te recunosc, dar vederea îmi este tulburată şi slăbită de boală.

Vai, bunul meu stăpân! Exclamă copilul de bă taie cu emoţie, adăugând pentru sine: „într-adevăr, au dreptate cei ce spun că spiritul lui e absent, vai, sărman suflet! Dar nenorocirea lui mă tulbură şi face să-mi uit interesele! S-a dispus ca nimeni să nu remarce că în el e ceva anormal.

E straniu cum m-a părăsit memoria de câteva zile, reluă Tom. Dar, nu lua în seamă, încep a fi mai bine, adesea un lucru de nimic ajunge ca să-mi amintească faptele şi numele care îmi scapă. (Şi, chiar, nu numai ceea ce am uitat; ci şi ceea ce n-am ştiut niciodată, cum o s-o vadă acest băiat!) Ce aveai să-mi spui?

Nimica toată, seniore, dar dacă Majestatea Voas tră doreşte să mă audă, iată: acum două zile, când Mă-

jestatea Voastră a făcut trei greşeli de greacă în,lecţia de dimineaţă... Vă aduceţi aminte?...

Da, îmi aduc... (Nu e o minciună mare şi dacă mă amestecam în limba greacă, nu trei greşeli, ci patru zeci aş fi făcut). Da, îmi amintesc. Continuă.

Profesorul indignat de ceea ce el numea o mun că urâtă şi stupidă, vă promisese că o să fiu serios bi ciuit, dacă...

Biciuit, tu!? Zise Tom mirat, până la punctul de a-şi uita rolul. De ce voia să te biciuiască pentru greşelile mele?

Ah! Majestatea Voastră uită încă. Mă biciuieşte întotdeauna când comiteţi erori în lecţiile Voastre.

E adevărat, e adevărat. Uitasem. Tu îmi dai lec ţii mai întâi şi dacă atunci când sunt ascultat fac greşeli, profesorul pretinde că tu nu ţi-ai făcut datoria cum tre buie şi...

O! Sire, ce spuneţi? Eu cel mai umil dintre ser vitorii Voştrii, să am pretenţia de a vă instrui?

Atunci, în ce constă greşeala ta? Ce înseamnă aceasta? Sunt eu cu adevărat nebun sau eşti tu? Expli- că-te. Vorbeşte.

Dar, Majestatea Voastră ştie, că e lucru simplu. Nimeni n-are dreptul să pună mâna pe persoana sfântă a Prinţului de Galles; iar dacă se întâmplă ca el să facă o greşeală, eram eu cel care era pedepsit, lucru foarte natural şi echitabil când în aceasta constă însărcinarea mea şi pâinea de toate zilele.

Tom privea cu mirare copilul, foarte calm şi gândea:

„Ce lucru straniu şi ce obicei mai straniu! Mă mir că nu e un băiat să îmbrace hainele mele în locul meu, să dea Dumnezeu! Aş consimţi să primesc eu personal, corecţiile ce merit, mulţumind lui Dumnezeu pentru schimbare" ... Apoi, cu voce tare zise.

Şi ai fost bătut, sărman băiat, cum ţi s-a făgă duit?

Nu, Majestate, pedeapsa mea era fixată pentru azi şi poate se va anula, din cauza doliului ce a surve nit. Nu ştiu. Iată de ce am îndrăznit să vin aici să amin tesc Majestăţii Voastre binevoitoare promisiune de a interveni pentru mine.

Pe lângă profesor? Ca să te scutească de bici?

Ah! Văd că vă amintiţi.

Memoria îmi revine, vezi. Fii fără frică, spatele tău nu va fi atins. Voi veghea.

Oh, mulţumesc bunul meu senior! strigă copi lul, căzând în genunchi, din nou. Dar poate că am mers prea departe şi încă...

Văzând că Humphrey ezită, Tom îl încuraja spu-nându-i că e în bună dispoziţie.

— Atunci voi spune tot, căci mă apasă pe inimă. Acum când nu mai sunteţi Prinţ de Galles, puteţi ordo na tot ce doriţi, fără ca cineva să poată obiecta ceva. De asemenea nu mai este nici o raţiune ca să vă con strângeţi la studiile grele şi, fără îndoială că preferaţi să ardeţi cărţile şi să vă ocupaţi spiritul cu lucruri mai puţin plictisitoare. Dar atunci eu sunt ruinat şi odată cu mine, surorile mele orfane.

- Ruinat9 Cum?

— Spatele meu este „câştigă-pâine" al meu, o, măreţul meu senior! Dacă el nu mai lucrează, eu pier. Dacă încetaţi studiile, rolul meu s-a terminat, nu veţi mai avea nevoie de băiat pentru bici. Nu mă goniţi!

Tom era mişcat de această chinuitoare suferinţă. El avu un elan de generozitate regală:

Nu te descuraja mai mult, micuţule. însărcina rea ta îţi va rămâne pentru totdeauna, ţie şi descenden ţilor tăi. Şi, el lovi uşor cu latul săbiei sale pe umărul copilului, zicând:

Ridică-te Humphrey Marlow, prim copil pentru bici, ereditar, al Casei Regale Engleze. Alungă-ţi griji le, îmi voi relua cărţile şi voi studia atât de prost, că va trebui, pe bună dreptate să merit să-ţi întreiesc salariul, atât de sporită va fi munca ta.

Humphrey recunoscător, răspunse cu râvnă:

— Mulţumesc, o, stăpânul meu nobil; această prin ciară risipă depăşeşte visurile mele de bogăţie, cele mai îndrăzneţe. lată-mă acum fericit pentru toată viaţa şi odată cu mine, tot neamul Marlow.

Tom avea destulă perspicacitate pentru a înţelege că acest copil îi putea fi de mare ajutor. El încuraja, deci, pe Humphrey să vorbească şi nu avu nimic de regretat.

Acesta era fericit la gândul că ajută „la însănătoşirea'" regelui, căci de fiecare dată când termina de adus aminte spiritului bolnav al lui Tom, oarecare detalii asupra lecţiilor făcute şi aventurilor sale în sala regală de studii sau în alte locuri ale palatului, el remarca totuşi că Tom „îşi amintea" clar împrejurările. După o oră, Tom se găsea în posesia unor informaţii foarte

importante relativ la personajele şi treburile Curţii. Astfel se hotărî să recurgă la acest izvor în fiecare zi şi, pentru aceasta, dădu ordin ca Humphrey să fie introdus în cabinetul regelui ori de câte ori va veni, dacă Regele Angliei n-ar fi ocupat cu alte probleme.

Abia ieşise Humphrey, când lordul Hertford sosi aducând noutăţi plictisitoare pentru Tom... El îl informă că membrii Consiliului, temându-se ca şoapte rău intenţionate asupra tulburării sănătăţii regelui să nu fi transpirat în afară, găsiseră bine şi cuminte ca Majes-tatea Sa să dineze în public, peste o zi sau două. Buna sa aparenţă, pasul lui hotărât, calmul gesturilor sale, uşurinţa şi graţia ţinutei sale, vor reasigura, fără nici o îndoială, opinia publică, făcând-o să presupună că a fost alarmată de gurile rele...

Atunci, sub pretextul de a-i „aminti" lucrurile bine cunoscute de el, contele, începu, foarte delicat să instruiască pe Tom de eticheta ce se cere în asemenea ocazii.

Dar spre marea lui satisfacţie, constată că Tom avea nevoie de puţin ajutor, într-adevăr, de la Humphrey el ştia că peste puţine zile, va începe să dineze în public.

Văzând memoria regelui astfel restabilită, Hertford se aventură în a-1 supune la o probă, ca să-şi dea seama de progresul făcut. Rezultatele erau fericite din anumite puncte, acelea asupra cărora Tom discutase cu Humphrey şi, în total, lordul fu tare satisfăcut şi reconfortat. Era aşa de încântat, că vorbea cu voce plină de speranţă.

— Acum sunt pe deplin convins că dacă Majes- tatea Voastră ar vrea să facă încă un efort de memorie, ea va rezolva enigma sigiliului cel mare, a cărui pier dere era gravă, ieri şi mai putin azi, întrebuinţarea lui luând sfârşit odată cu viaţa regelui nostru răposat.

Ar binevoi Majestatea Voastră să facă acest efort?

Tom era în imposibilitate de a răspunde: sigiliul cel mare era un obiect de care nici nu avea măcar idee. După un moment de ezitare ridică o privire inocentă şi întrebă:

— Cum e făcut, Milord?

Contele avu o mişcare imperceptibilă şi murmură: „Vai! Spiritul său s-a rătăcit din nou. Era puţin înţelept să-1 trimită în căutarea obiectului. Aşa că, în mod abil, schimbă conversaţia în scopul de a întoarce gândul lui Tom de la chestiunea nenorocită a sigiliului, aceea ce nu era greu.