Read synchronized with  English  Russian  Spanisch 
Print si cersetor.  Mark Twain
Capitolul 12. Prinţul şi salvatorul său
< Prev. Chapter  |  Next Chapter >
Font: 

îndată ce Miles Hendon şi micul prinţ fură în afară de mulţime, coborâră alergând, străzile şi uliţele către fluviu. Drumul era liber până aproape de Podul Londrei. Acolo se găsiră din nou în mulţime; Hendon ţinând strâns, puternic, glezna prinţului, sau mai degrabă, a regelui. Noutatea atât de uluitoare se răspândise, şi copilul află prin mii de voci că regele era mort, ceea ce îi îngheţa sufletul şi îl făcea să tremure din toate mădularele. El simţea mărimea acestei pierderi şi era apăsat de o greutate amară, căci întunecatul tiran care fusese spaima tuturor, se arătase întotdeauna plin de atenţie cu el.

Lacrimile îi umpluseră^ochii şi îi împiedicau" vederea. Un moment, se simţi cea mai părăsită, cea mai înstrăinată din toate creaturile lui Dumnezeu.

Deodată un alt strigăt sparse noaptea ca o lovitură de tunet: „Trăiască Regele Eduard VI". Atunci, ochii săi străluciră şi tresări de orgoliu: „Ah! gândi el, oricât de mare şi de straniu pare acest lucru, eu sunt Regele!"

Prietenii noştri îşi urmau drumul încet prin lumea care se îngrămădise pe pod oprind trecerea.

Podul care data de şase sute de ani şi fusese în toate timpurile o cale umblată şi animată, era cu drept cuvânt curios cu aglomeraţiile lui de magazine, de prăvălii şi de locuinţe ce-1 mărgineau de la un mal la celălalt pe o parte şi pe alta.

Podul era un fel de oraş aparte. Avea hanurile lui, debitele lui, brutăriile, magazinele lui de manufactură, pieţele lui, fabricile lui şi chiar biserica lui. îşi privea cei doi vecini: Londra şi Southwark, pe care el le lipea unul de altul, aşezări bine ca atare dar fără nimic particular de remarcat. Podul constituia, pentru a spune astfel, o corporaţie închisă, un oraş strâmt cu o singură stradă lungă de vreo cinci mile.

Populaţia lui era cât populaţia unui sat şi fiecare locuitor ştia tot ce privea viaţa particulară a celorlalţi. Ea îşi avea distracţia ei: vechile familii de măcelari, de brutari şi alţii care se aşezaseră aici cu cinci sau şase sute de ani în urmă şi ai căror descendenţi cunoşteau din scoarţă în scoarţă marea istorie, istoria Podului, cu toate legendele ei stranii.

Nu neglijau niciodată nimic din ce povestea şi gândea Podul şi se conformau tuturor obiceiurilor şi normelor lui. Copiii se năşteau pe Pod, erau crescuţi, îmbătrâneau şi, în sfârşit, mureau fără a fi pus vreodată piciorul într-un alt loc în lume.

Această lume, îşi imagina, desigur, că vijelioasa şi interminabila procesiune care se mişcă pe Pod, ziua şi noaptea, cu larma ei confuză de vociferări şi de ţipete, nechezaturile acestea, mugetele, behăiturile şi tropăiturile, erau singurul lucru mare în lume, ai căror proprietari, într-un fel oarecare, erau ei. Şi erau, într-ade-văr, căci puteau să stea la fereastra lor şi să privească; iar când un rege sau un alt personaj dădea o serbare nautică nu era loc mai bun pentru a vedea cortegiul.

Oamenii născuţi şi crescuţi pe Pod, găseau viata insuportabil de stupidă şi goală, peste tot în altă parte.

Istoria vorbeşte de unul din aceştia care părăsi Podul la şaptezeci şi doi de ani spre a se retrage la ţară. Dar acolo, nu făcu decât să se mişte şi să se întoarcă în pat, unde nu putea dormi din cauza liniştii adânci care îi era penibilă.

în sfârşit, ajuns la capătul puterilor sale de rezistenţă, se întoarse la vechea lui locuinţă ca o arătare sălbatică şi, sunetele muzicii potolitoare a talazurilor, vacarmul, trosnetul şi vuietul Podului Londrei făcură să-şi recâştige odihna şi visele vesele.

în epoca povestirii noastre, Podul dădea copiilor lecţii asupra istoriei Angliei. Acolo, într-adevăr, ei puteau să vadă capetele livide şi sângerânde ale oamenilor eminenţi, înfipte în suliţe de fier deasupra uşilor. Dar să lăsăm aceste divagaţii.

Hendon locuia într-un han micuţ de pe Pod. îndată ce se apropie de poartă cu micul său prieten, o voce mitocănească exclamă:

— Ah! lată-te, în fine! Nu-mi vei mai scăpa de data aceasta, te asigur şi dacă din sfărâmarea oaselor ai fi putut învăţa ceva, nu vei fi pierdut nimic aşteptând!

Şi John Canty întinse braţul pentru a prinde copilul. Miles Hendon intervine:

Nu aşa repede, prietene! Te necăjeşti degeaba, cred. Ce ai cu copilul?

Dacă n-ai nimic de făcut, cel puţin nu te ames teca în treburile altora. E fiul meu.

E o minciună! Strigă cu vioiciune micul rege.

Fără înconjur ai vorbit şi te cred, băiatul meu. Şi chiar dacă acest mizerabil este sau nu, tatăl tău, puţin importă. El nu te va lua de la mine ca să te bată şi să te maltrateze, cum te ameninţă, dacă vrei să rămâi cu mine!

O! Da, da: nu-1 cunosc, îl urăsc şi aş muri mai degrabă decât să mă duc cu el!

Atunci ne-am înţeles, nu mai avem de ce vorbi.

Vom vedea noi! exclamă John Canty, trecând în faţa lui Hendon pentru a pune mâna pe băiat. Cu forţa îl...

Dacă îl atingi, numai, tu, lepădătură umană, te străpung ca pe o gâscă!

Şi Hendon, punându-i-se în cale, duse mâna la mânerul săbiei, Canty dădu înapoi.

— Atunci, fii atent, continuă Hendon: Am luat acest copil sub protecţia mea, pe când o mulţime de oameni, aşa ca şi tine voiau să-1 maltrateze, poate, să-1 omoare. Crezi tu că îl voi părăsi acum, lăsându-1 în voia unei soarte încă rele?

Căci, fiind tu sau nu, tatăl lui, şi la drept vorbind cred că minţi, o moarte la timp şi cuviincioasă, e mai bună pentru un asemenea copil ca viaţa pe mâinile tale brutale. Aşa că, urmează-ţi drumul şi fii liniştit, căci mie nu-mi place să-mi pierd vorbele. Nu sunt, răbdător din fire.

John Canty se îndepărtă înjurând, ameninţând şi blestemând şi se pierdu în mulţime.

Hendon urcă trei etaje şi intră în odaie împreună cu protejatul său după ce comandase o porţie de mâncare.

Locuinţa lui era săracă: un pat urât şi câteva mobile vechi şi prăpădite. Două lumânări subţiri luminau. Micul rege se târî până la pat şi se întinse, extenuat de foame şi de oboseală. El umblase toată ziua şi o bună parte din noapte, căci acum erau orele două sau trei dimineaţă şi în tot timpul acesta nu mâncase nimic.

— Strigaţi-mă, vă rog, când va fi masa gata, murmură el, pe jumătate adormit şi, în curând, adormi de-a binelea.

Un surâs străluci în ochii lui Hendon care îşi zise. „Pe sfânta leturghie, micul cerşetor se încartierează şi pune stăpânire pe pat cu naturaleţe şi cu o uşurinţă ca şi când ar fi stăpân aici fără să spună vreodată: vă rog, cu permisiunea dumneavoastră sau, nimic asemănător, în delirul lui bolnăvicios, îşi spune prinţ de Galles şi, cu îndrăzneală îşi arogă caracterul. Sărman şoricel părăsit! Fără îndoială că spiritul lui s-a scrântit din cauza regimului. Bun. Voi fi prietenul lui L-am salvat şi asta mă leagă de el.

îl iubesc, deja, pe această pleaşcă mică, cu limba spânzurată. Cu ce aer marţial ţinu piept mulţimii obscene şi îi arunca în faţă dezgustul lui profund! Şi ce graţioasă, dulce şi amabilă figură are, acum, când somnul a gonit chinurile şi suferinţele sale! îl voi instrui şi-1 voi îngriji; da, voi fi fratele lui mai mare şi voi avea grijă de el şi-1 voi supraveghea şi cine va vrea să-1 insulte sau să-i facă rău, va trebui să-şi facă testamentul, căci, chit că eu aş putea fi ars pentru aceasta, va avea cu siguranţă'nevoie!"

Se aplecă deasupra copilului, îl privi cu bunătate şi cu milă, bătându-1 afectuos pe obrazul lui mic şi dând la o parte buclele lui amestecate de păr, cu mâna lui mare înnegrită. O tresărire uşoară trecu pe faţa copilului. Hendon murmură: „Să vedem, este, oare, uman să-1 las să doarmă aici, fără plapumă cu riscul de a prinde o aprindere de plămâni, mortală? Ce să fac? Am să-1 scol şi-1 voi culca în pat, are atâta nevoie de somnl"

Căută peste tot o cuvertură suplimentară, dar nu găsi. Atunci îşi scoase tunica şi îl înveli cu ea, zicând: „Eu sunt învăţat cu aerul înţepător şi cu îmbrăcăminte sumară; sunt puţine şanse să răcesc. Şi umblând încoace şi-ncolo prin cameră pentru a stimula circulaţia sângelui, el continua monologul său:

. Spiritul lui tulburat îl convinge că el este Prinţul de Galles. Ar fi bizar să mai răsară acum un prinţ de Galles când acel care era nu mai este prinţ, ci rege. Căci, după cum se vede, acest nenorocit prinţ rămâne în fantezia lui şi nu-şi dă socoteală că în viitor nu trebuie să-şi mai spună prinţ, ci rege. Dacă tatăl meu trăia, încă fiindcă în cei şapte ani de închisoare în străinătate, n-am avut nici o veste de acasă, ar fi făcut o bună primire sărmanului băiat şi i-ar fi dat o generoasă ospitalitate, din dragostea pentru mine.

Fratele meu mai mare, Artur, ar face la fel; celălalt frate al meu, Hugues ... dar 1-aş obliga să cedeze, laşul şi blestematul animal! Da, e ceea ce vom face şi fără întârziere".

Un servitor intră cu o farfurie din care ieşeau aburi, o puse pe o măsuţă de lemn alb, puse scaunele şi ieşi, judecând că aşa păcătoşi locatari, se pot servi şi singuri. Uşa se trânti în urma lui şi zgomotul deşteptă copilul, care se ridică în capul oaselor şi aruncă o privire veselă în jurul său*.

Dar, deodată, tristeţea reapăru pe faţa lui şi murmură cu un oftat adânc: „Vai! Doamne! Nu era decât un vis, nenorocitul de mine!" Observă tunica lui Miles Hendon şi o singură privire îl făcu să înţeleagă sacrificiul ce făcuse. Amabil, îi zise:

— Ce bun eşti cu mine; da, eşti tare bun cu mine. Ia-o şi îmbrac-o, nu mai am nevoie.

Se sculă şi se îndreptă către oglinda care era într-un colt al camerei; apoi, auzi:

— Avem acolo, zise Hendon cu o voce bucuroasă, arătând masa, o supă excelentă şi o bucată de pastrama, totul cală, savuros, cu o cupă de vin. Acesta te va re face, te va reconforta, te va încălzi de la cap până la pi cioare, ai să vezi.

Copilul nu răspunse. El se mulţumi să-şi fixeze ochii asupra gigantului care îi vorbea, şi să-i arunce o privire, mirată, severă, puţin nerăbdător. Hendon se simţi tulburat.

îţi lipseşte ceva? Bolborosi el.

Aş vrea să mă spăl, bunul meu.

Numai atâta? Păi n-ai nevoie să ceri permisi unea mea, sărman micuţ. Fă ce-ţi place, dispune de tot ce este aici, după cum îţi convine şi după felul tău.

Copilul nu se mişcase din loc; dar el lovi de două sau trei ori duşumeaua cu piciorul.

Hendon începea să se nedumirească.

Doamne fereşte, zise el, nu mai înţeleg nimic.

Toarnă apă şi nu scoate atâtea exclamaţii. Hendon se abţinu cu greutate de la un hohot de râs. „Pe toţi sfinţii, îşi zise el, iată partea cea mai frumoasă".

înainta respectuos şi făcu ceea ce i se ceruse. Apoi, aşteptă, stupefiat că i se dădea un nou ordin.

— Ei, bine! Dar prosopul?

Aceste cuvinte erau spuse cu un ton sec, impunător. Luă prosopul care era sub nasul copilului şi i-1 întinse, fără replică. Apoi, se spălă şi el.

In timp ce Miles proceda la această operaţiune, copilul se aşezase şi începu să mănânce. Tocmai se aşeza în faţa oaspetelui său când acesta strigă indignat:

— Opreşte-te! Nu stă nimeni pe scaun în faţa Re gelui! Această apostrofă, aiuri pe Hendon. „Nebunia sărmanului micuţ, revine", îşi zise el. „Dar ea s-a modi ficat adaptându-se marelui eveniment care s-a produs şi acum el se crede rege! Farsa e bună. Trebuie să mă con formez; nu e altceva de făcut, într-adevăr, dacă nu, el mă va trimite la Tour!"

Şi, amuzat de această comedie, retrase scaunul de la masă şi se dădu la spatele regelui, grăbindu-se să-1 servească cu toate curtoazia de care era capabil, în timpul cât mânca, rigoarea demnităţii sale regale se odihni puţin. După traiul bun, îi veni pofta de vorbă.

Te cheamă Miles Hendon, cred, dacă am auzit bine?

Da, sire, răspunse Miles, care îşi zise aparte: „Dacă vreau să măgulesc mania sărmanului copil, nu

trebuie să umblu cu jumătăţi de măsură, nu trebuie să omit nimic din rolul ce m-am hotărât să joc. Căci dacă îl voi juca rău, nu-mi voi face, cum trebuie, datoria de bunătate şi de milă".

Regele îşi încălzi inima cu un al doilea pahar de vin şi reluă:

—Aş vrea să cunosc povestea dumitale, spune-mi-o. Ai aerul viteaz şi nobil. Eşti nobil?

—Noi suntem coada nobilimii, cu voia Majestăţii Voastre. Tatăl meu e un mic baron, unul din lorzii cu proprietăţi mici, prin dreptul cămăşii de zale, sir Richard Hendon din Hendon Hali, lângă Nouk's Halm în comitatul Kent.

N-am acest nume în memorie... continuă.

Istoria mea e puţin interesantă, dar, în lipsă de altceva mai bun, ar putea să recreeze pe Majestatea Voastră o mică jumătate de oră. Tatăl meu, Sir Richard, e foarte bogat şi cu un caracter generos. Mama mea muri când eu eram copil, încă. Am doi fraţi: Arthur mai mare decât mine, al cărui suflet este asemănător cu al tatălui nostru şi Hugues, mai tânăr decât mine, natură josnică, pizmaşă, perfidă şi vicleană, o reptilă. Aşa a fost de când era în leagăn, aşa a fost acum zece ani, când 1-am văzut ultima dată. El avea la acea epocă nouă sprezece ani, eu douăzeci şi Arthur douăzeci şi doi. Alti copii n-am mai fost. Dar la un loc cu noi trăia o veri- şoară a noastră, în vârstă, atunci, de şaisprezece ani.

Ea era frumoasă, bună, .amabilă, fiica unui conte, ultimul din rasa lui, moştenitoare a unei mari averi şi a unui titlu căzut în linie femeiască: Tatăl meu era tutorele ei. O iubeam şi mă iubea; dar ea fusese logodită cu Arthur încă din leagăn şi sir Richard nu voia ca promisiunea să fie retrasă. Arthur iubea o altă fată şi ne sfătuia să avem curaj, să sperăm că poate cu timpul şi norocul, va fi o zi când dorinţele noastre, ale tuturor se vor împlini. Hugues, urmărea averea lady-ei Edith, cu toate că zicea că pe ea o iubeşte. Era, de altfel, în obiceiul lui să spună una şi să gândească alta. Pe tata putea să-1 înşele; dar în nici un caz pe altcineva. Tata avea încredere în el şi ni-1 prefera nouă celorlalţi; pentru că era cel mai mic din copiii săi şi fiindcă ceilalţi îl detestau, condiţii suficiente în toate timpurile pentru a câştiga dragostea părinţilor, în afară de acestea, el poseda o limbă dulceagă şi convingătoare şi un dar extraordinar de a minţi — lucruri care ajută puternic la câştigarea unei afecţiuni oarbe.

Eram înfuriat, aş putea spune, chiar că eram foarte înfuriat, dar violenţa mea era fără urmări supărătoare şi nu făcea rău nimănui decât mie. Ea nu aduse nici ruşine nici pagubă nimănui; niciodată nu îmbrăca un caracter criminal sau mârşav şi nici dezonorant în cel mai mic grad.

în timpul acesta, fratele meu Hugues profită de ocazie. Sănătatea fratelui nostru Arthur, fiind delicată, el spera că lucrurile se vor întoarce în favoarea lui dacă m-ar putea da la o parte din drumul lui. Dar este o istorie lungă, amabilul meu Rege şi puţin demnă de atenţia Voastră.

Pe scurt, acest frate ştiu aşa de bine să exagereze defectele mele că făcu crime; împinse manevrele mârşave atât de departe că găsind în apartamentul meu o scară de mătase, pe care el însuşi o depusese, convinse pe tatăl meu cu ajutorul servitorilor şi a altor impostori pe care îi cumpărase cu bani, că mă hotărâsem să fur pe Edith şi să mă însor cu ea numai cu voia mea.

Tatăl meu aprecie că trei ani de exil de acasă şi din Anglia, vor face din mine un soldat şi un om şi îmi vor da câţiva grăunţi de înţelepciune. Aşa s-a făcut că mi-am început serviciul pe continent, unde am cunoscut mizeria, privările, şi unde, nu de umflătura vârfului degetului am avut să mă plâng. Căci m ultima mea campanie, am fost făcut prizonier şi, şapte ani încheiaţi, un turn mi-a fost adăpostul... Cu spiritul şi cu tot curajul, terminai prin a evada şi am ajuns aici fără un ban şi fără îmbrăcăminte şi, mai sărac încă de informaţii asupra a ceea ce devenise Hendon Hali şi locuitorii lui în aceşti şapte ani teribili. Să mă ierte Majestatea Voastră, umila mea poveste e terminată.

— Ai fost înşelat în mod nedemn, zise regele cu o privire iritată; dar eu te voi face să-ţi recapeţi dreptatea. Iţi jur pe cruce. Ai cuvântul regelui!

Povestea nenorocirilor lui Miles, păru să fi dezlegat limba tânărului suveran. Dintr-o dată el îşi povesti propriile lui suferinţe. Terminase de mult căci ascultătorul său încă îl privea, cu înmărmurire. „Doamne, ce imaginaţie! îşi zicea omul nostru, în fapt, el n-are o inteligenţă ordinară. Nu, un prim venit, nebun sau nu, ar putea să depene aşa pe nepregătite şi cu căldură, un ghem de aventuri imaginate pentru o piesă de teatru Sărmane cap ţicnit, du-te dracului!"

Nu-i va lipsi nici prieten nici adăpost atâta timp cât eu mai fac parte din numărul oamenilor vii. El nu mă va mai părăsi niciodată; va fi copilul meu răsfăţat

Şi îl voi face sănătos. Şi când va avea toate simţurile voi face din el un om. Voi fi mândru să-mi pot spune: îmi datorează totul. L-am adunat după stradă, pe când nu era decât un biet golănaş, fără pâine, fără acoperiş; dar eu am văzut stofa ce avea în el şi mi-am zis că într-o zi, se va auzi vorbindu-se despre el şi, acum, uite-1, priviţi-1, aveam dreptate?

După o pauză de linişte, regele cu un aer gânditor şi cu un accent măsurat reluă:

— Tu m-ai scăpat de ocara mulţimii şi de mârşăvie, poate că mi-ai salvat chiar viaţa, salvând de asemenea coroana. Aceste servicii excepţionale au dreptul la o înaltă şi liberală recompensă.

Vorbeşte: ce vrei tu? Ceea ce este în puterea mea regală să-ţi promit, şi se va da.

Această ofertă fantastică scoase dintr-o dată pe Hendon din visare. El fu pe punctul de a mulţumi, scurt, regelui şi de a rupe convorbirea spunând că nu-şi făcuse decât datoria şi nu aşteaptă în nici un caz răsplata; dar, la moment, îi veni altă idee şi ceru permisiunea de a se reculege.

Regele îl aprobă grav, dându-i să înţeleagă că nu trebuia să procedeze cu uşurinţă, într-o afacere atât de importantă.

Miles, păru a se absorbi în reflecţiile sale.

„Da, îşi zise el, iată ceea ce ar fi de făcut. Nu e altă portiţă de ieşire şi, desigur, experienţa mi-a dovedit că ar fi pericol pentru sărmana lui minte dacă nu mi-aş juca rolul până la sfârşit. Sunt fericit că mi-am lăsat această uşă deschisă.

El puse un genunchi la pământ şi zise:

— Micul serviciu pe care 1-am putut face Majes-tăţii Voasti c nu depăşeşte deloc marginile datoriei unui simplu supus şi n-am prin urmare, nici un merit; dar, dacă dorinţa Majestăţii Voastre este de a mă aprecia ca demn de o recompensă oarecare, îndrăznesc să-i prezint o jalbă în acest sens. Majestatea Voastră nu uită că sunt aproape patru sute de ani de la vrăjmăşia care izbucni între regele Jean al Angliei şi regele Franţei. S-a hotărât ca doi campioni să iasă pe teren şi vor rezolva conflictul printr-o luptă numită „Judecata lui Dumnezeu". Cei doi Regi şi regele Spaniei, reunin-du-se pentru a fi martorii şi judecătorii acestei probe, campionul francez se prezentă; dar era atât de grozav încât cavalerii noştri englezi refuzară să se măsoare cu el. Astfel că afacerea care era de o mare gravitate, ameninţa să se întoarcă contra Regelui Angliei, care nu dăduse satisfacţie cauzei. Or, la acea epocă printre prizonierii închişi la Tour, se găsea nobilul Courcy, care era cel mai viteaz lăncier din Anglia şi care după ce fusese despuiat de onoruri şi de bunurile sale, fusese condamnat la o aspră şi lungă închisoare. Se făcu apel la curajul său. El consimţi să ridice mănuşa campionului inamic şi coborî înarmat până în dinti în arenă. De-abia văzu nobilul francez statura înaltă a adversarului său, abia îl auzi pronunţându-şi numele său faimos şi o luă la fugă. Cauza regelui Franţei era pierdută. Regele Jean, înapoie nobilului Courcy toate titlurile şi toate domeniile sale şi zise: „Tot ce doreşti şi ne ceri, îţi acordăm dinainte, chiar dacă ar trebui să sacrificăm jumătate din regatul nostru". Arunci de Courcy, îngenunche cum fac eu în momentul acesta, Sire, şi vorbi astfel: „Iată ce sper şi rog pe înaltul şi puternicul suveran să ştie, că eu şi succesorii mei vom avea în viitor privilegiul de a sta acoperiţi în prezenţa Regelui Angliei şi aceasta acum şi în viitor, atât cât tronul Angliei va fi în picioare". Această favoare i-a fost acordată. Majestatea Voastră n-a uitat.

De patru sute de ani n-a fost moştenitor din această descendenţă care până în zilele noastre să nu fi avut dreptul să poarte coiful, casca, pălăria sau orice fel de acoperământ în faţa Majestăţii Sale regelui. Aceasta, fără ca cineva să mai poată face la fel. Sire, invocând acest precedent în sprijinul cererii mele, îndrăznesc să rog pe Majestatea Voastră să-mi acorde ea singură graţie, unic privilegiu şi suficientă recompensă, să ştiu: Că eu şi moştenitorii mei de totdeauna vor avea dreptul să stea jos în prezenţa Majestăţii Sale regelui Angliei.

— Ridicati-vă, sir Miles Hendon, cavalere, zise regele luând grav, spada protectorului său şi îmbrăţişân-du-1; ridicaţi-vă şi aşezati-vă!

Cererea Dumneavoastră s-a aprobat. Atâta timp cât va exista Anglia şi va dăinui coroana acest privilegiu nu va cădea de drept sau prin anulare, în afară de cazul lipsei beneficiarilor.

Regele se îndepărtă şi, visător, începu să umble. Hendon care şezuse pe un scaun lângă masă, îşi zise: „Am avut o idee bună. Ea m-a scos dintr-o situaţie păcătoasă; picioarele mele nu mai putea să mă ţină. Dacă nu-mi trecea asta prin cap, ar fi trebuit să stau în picioare săptămâni de zile, până când sărmanul băiat şi-ar fi recucerit sănătatea."

Puţin după aceea, urmă: „Şi astfel, iată-mă: Cavaler al regatului Viselor şi Umbrelor!

Curioasă şi stranie poziţie, într-adevăr pentru unii aşa terre-f-terre ca mine. Dar, Dumnezeu mă ţine de nu râd, căci este de asemenea, real pentru el ce este ireal pentru mine.

Şi, pentru mine de asemenea, într-un sens oarecare, nu e o himeră. Este reflexul adevărat al bunătăţii şi generozităţii inimii sale". După o pauză: „Ah! Dar dacă el mă va striga pe titlu şi nu pe nume în fata lumii... ar fi un contrast vesel între demnitatea ce port şi îmbrăcămintea mea.

Dar, ce importă? Să mă strige cum o vrea, cum îi va plăcea; voi fi mulţumit".