Read synchronized with  English  Russian  Spanisch 
Print si cersetor.  Mark Twain
Capitolul 10. Suferinţele prinţului
< Prev. Chapter  |  Next Chapter >
Font: 

Am lăsat pe John Canty la Offal Court, târând după el pe adevăratul prinţ, urmat de o haită gălăgioasă şi amuzată. O singură voce se ridicase în favoarea captivului; dar nimeni nu-i dăduse atenţie. Ba, abia dacă fusese auzită, aşa de mare era vacarmul. Prinţul, furios de tratamentul ce-i fusese aplicat, continuă să lupte ca să scape cu toate că John Canty, pierzând putina răbdare ce avea, ridică năprasnic, reteveiul deasupra capului prinţului. Atunci persoana care luase apărarea nenorocitului copil, opri braţul omului care primi lovitura peste propriul său pumn.

— A, ha! Tu vrei să te amesteci? Strigă Canty. Ei, bine, iată-ţi osteneala! Şi îl lovi cu reteveiul în cap. Se auzi un tipăt şi, o masă informă se prăbuşi la pământ, sub picioarele mulţimii care, lăsând, la moment, victima singură în întuneric, se ducea mai departe, distracţia ei nefiind tulburată deloc prin acest incident.

In sfârşit, prinţul se pomeni la John Canty, a cărui uşă era deschisă pentru curioşi. La lumina slabă a unei lumânări 4e seu, înfiptă în gâtul unei sticle, el examina în cele mai mici amănunte înspăimântătoarea vizuină şi pe ocupanţii ei.

Două fete tinere murdare, şi o femeie de vârsta mijlocie erau ghemuite lângă perete, într-un colţ cu aer de animale obişnuite la cel mai rău tratament, aştep-tându-1 sau temându-se de el. într-un alt colt, şedea pe vine o babă înspăimântătoare, cu pârul alb în dezordine şi cu răutatea în ochi.

John Canty, i se adresă:

— Nu te mişca! Ai să vezi o nostimadă. Lasă-ne niţel să râdem şi după aceea vei putea să-ţi joci pumnii cum vrei. Vino, încoace, pici obraznic! Ia repetă, încă, invenţia ta, dacă n-ai uitat-o. Spune-ti numele. Cine eşti? Mânia împurpura obrajii prinţului. Fixând o privire fermă şi dispreţuitoare pe figura individului, răspunse:

— Trebuie să fie cineva aşa de prost născut cum eşti tu, ca să-mi ceară să vorbesc. Ţi-o spun acum, cum ţi-am mai spus-o înainte: sunt Eduard, Prinţul de Galles.

Surpriza produsă de acest uluitor răspuns ţintui de pardoseală picioarele vrăjitoarei şi aproape îi opri respiraţia. Ea privi pe prinţ, cu un aer de năuceală care amuză pe şnapanul ei de fiu şi îl făcu să se strâmbe de râs. Dar efectul asupra mamei şi surorilor lui Tom, fu altul. Teama lor de un tratament mai rău făcuse loc spaimei de ceea ce îl aştepta pe copil. Durerea şi groaza li se citeau pe faţă. Se repeziră strigând:

— O! Sărmane Tom, sărmane micuţ!

Mama, căzu în genunchi în faţa prinţului, puse mâna pe umerii lui, îşi fixă ochii plini de lacrimi pe figura lui şi gemu:

— O, sărmanul meu copil! Lecturile tale nebune au încheiat prin a-şi face blestemata lor datorie şi ţi-au zăpăcit minţile. Ah, de ce nu le-ai lăsat când eu cău tam să te feresc de ele? îmi sfâşii inima, inima mamei tale!

Prinţul o privi în faţă şi gentil, zise:

Fiul tău e sănătos. El nu şi-a pierdut minţile. Linişteşte-te: să fiu dus la palatul unde este el şi, înda tă, Regele tatăl meu, ti-1 va da.

Regele, tatăl tău! O! Copilul meu, nu prqnunţa aceste cuvinte care ar putea să-ţi aducă , moartea şi să ne dea nenorocire la toţi. Goneşte acest vis înspăimântător. Cheamă-ti amintirile rătăcite. Uită-te la mine. Nu sunt eu mama ta care te-a crescut şi te-a iubit?

Prinţul clătină din cap şi reluă cu un ton ferm:

— Dumnezeu ştie cât sunt de mâhnit că te îndure rez; dar adevărul este că până în ziua de azi eu nu ti-am văzut niciodată faţa.

Femeia se prăbuşi pe pardoseală şi începu să plângă cu hohote şi gemete care sfâşiau inima.

— Reprezentaţia continuă, strigă Canty. Hei, Nan! Hei, Bet! Fete fără educaţie. Staţi în picioare în faţa prinţului? în genunchi, sămânţă de mizerie şi faceti-i reverenţă!

El însoţi aceste cuvinte de un râs grosolan. Fetele începură să pledeze, timid, pentru fratele lor.

— Tată, zis'e Nan, lasă-1 să se ducă la culcare, som nul va vindeca această nebunie. Te rog.

-?- Da, tată, zise Bet, lasă-1, e mai obosit ca în alte zile. Mâine va merge să cerşească, cu mai mult curaj şi nu se va întoarce cu mâinile goale.

Această observaţie, calmă cheful tatălui şi reîntoarse spiritul său la lucrurile practice.

întorcându-se către prinţ, îi zise cu mânie:

Mâine trebuie să plătim doi pence, auzi tu, bani pentru şase luni de chirie fără de care vom fi daţi afară! Arată-mi cât ai cules cu lenea ta de a cerşi.

Nu mă ofensa cu vorbele tale mizerabile, răs punse prinţul, îti repet: sunt fiul Regelui.

Palma mare a lui Canty se opri într-0 lovitură sonoră pe umărul prinţului, care se rostogoli tocmai în braţele bunei femei Canty. Ea îl strânse la piept şi îl proteja contra unei grindini de lovituri şi de ghionturi, pe care le primi ea în locul lui. Fetele, înspăimântate, fugiseră în colţul lor. Atunci, mama-mare, ca o furtună sări în ajutor. Prinţul, sustrăgându-se din braţele doam.-nei Canty, strigă:

— Nu vreau să suferi pentru mine, femeie. Lasă pe porcii aceştia să se dea numai la mine!

Aceste cuvinte înfuriară porcii într-aşa grad, că se puseră pe treabă fără să mai piardă timpul. Amândoi, îl burduşiră cu schimbul şi le administrară o bătaie fetelor şi mamei pentru simpatia pe care i-o arătaseră.

— Acum, toată lumea, în pat! Strigă Canty. Distrac ţia m-a obosit.

El stinse lumina şi fiecare trecu la locul lui.

îndată ce sforăiturile capului de familie şi ale mamei-mari, mărturisiră că ei dormeau, fetele se stre-curară lângă stratul unde era culcat prinţul şi, cu duioşie, strânseră pe el paie şi zdrenţe, pentru a-1 feri de frig. Apoi, mama se apropie de asemenea, îi mângâie părul şi plânse aplecată deasupra lui, şoptindu-i la ureche cuvinte de milă şi de îmbărbătare. Ea pusese deoparte un coltuc de pâine ca să aibă el ce mânca; dar durerea făcuse să-i piară copilului orice poftă, mai ales pentru un colţ de pâine neagră şi rece. Era mişcat de intervenţia ei curajoasă, de mila ei, şi îi mulţumi în termeni plini de nobleţe şi de distincţie, apoi, o rugă să se ducă la culcare şi să încerce să uite greutăţile. Adăugă că Regele, tatăl său, nu va lăsa fără recompensă devotamentul ei loial şi bunătatea.

Această întoarcere la „nebunia" lui sfâşie din nou inima femeii. Ea strânse lung copilul la piept, apoi, cu lacrimile râu, se duse şi se aruncă pe pat.

în timpul cât şezu acolo, gânditoare şi tristă îi veni ideea că în acest băiat e ceva de nedefinit care nu era în Tom Canty, nebun ori sănătos.

Ce era, ea n-ar fi putut spune, dar instinctul ei ascuţit de mamă, îl înţelegea, îl percepea

Dacă, într-adevăr, băiatul nu era fiul ei? Ce absurditate! Aproape că surâse la această idee care o urmărea, o hărţuia, se crampona, refuza să fugă ori să se-facă uitată, în sfârşit, îşi dădu seama că ea nu avea odihnă atâta vreme cât nu va fi stabilit, cu o dovadă indiscutabilă că băiatul era fiul ei. Proba era necesară, pentru a se scăpa de această îndoială apăsătoare şi înspăimântătoare. Atunci, îşi puse din nou spiritul la tortură pentru a-şi imagina mijlocul de a stabili această probă...

Dar nu era lucru uşor. Ea cumpăni, unul după altul toate indiciile posibile, dar nici unul din ele nu părea absolut sigur; ori, o dovadă neperfectă nu o putea satisface. Desigur, îşi spărgea capul în zadar. Şi văzu că va trebui să renunţe la intenţie. Pe când trăgea ea această concluzie descurajatoare, urechea ei prinse respiraţia regulată a copilului... înţelese că era adormit. Dar, puţin mai pe urmă, respiraţia regulată fu tăiată de un suspin; de un ţipăt uşor ca acela pe care îl scoate cineva când are un coşmar. Această întâmplare îi sugeră, deodată, ideea unei experienţe doveditoare. Se ridică, înfrigurată, fără zgomot ş'i se duse să aprindă lumânarea.

„Cum n-am făcut asta mai repede, îşi zise ea; aş fi ştiut deja. De când, într-o zi, fiind mic, albindu-i faţa un nor pe praf, i-a intrat în ochi tocmai când se deştepta din somn, el nu s-a trezit brusc din visele sale, ba nici măcar din reverii fără să ducă mâna la ochi, exact cum a făcut atunci: cu palma în afară şi niciodată cu dosul în afară cum fac alte persoane. L-am observat de sute de ori şi niciodată n-a lipsit gestul acesta, nici nu 1-a făcut altfel. Da... Acum voi şti!"

în acest timp ea se târâse până la băiatul adormit, ţinând lumânarea a cărei flacără o ascundea cu mâna. Se aplecă asupra lui, prudent, înfăşurându-şi tulburarea şi abia respirând. Deodată, apropie lumina de faţa copilului şi, aproape de urechea lui. Ciocăni în scândură cu degetul. Ochii adormitului se deschiseră brusc. El aruncă în juru-şi o privire vagă, dar nu făcu nici un gest particular cu mâna. Sărmana femeie, copleşită de surpriză, şi de durere, îşi pierdu cunoştinţa; dar învingân-du-şi emoţia, mângâie băiatul spre a-1 readormi.

Atunci, ea se îndepărtă şi cernu în minte durerosul şi jalnicul rezultat al experienţei sale. încerca să creadă că boala alungase gestul obişnuit al lui Tom, dar nu putea parveni. „Nu, îşi zicea ea, mâinile sale nu sunt nebune, ele nu puteau să se dezvete într-un timp aşa de scurt, de un aşa de vechi obicei. O, ce zi dureroasă pentru mine!"

Totodată, speranţa era, acum, tot aşa de încăpăţâ-. nată ca îndoiala mai înainte. Nu putea să se hotărască a primi verdictul acestei probe şi ar fi vrut să-1 încerce din nou. Că gestul obişnuit nu se produsese, era poate, o întâmplare.

Ea deşteptă copilul din somn, a doua oară, apoi a treia oară; dar, de fiecare dată, rezultatul fu acelaşi.

Atunci, se culcă din nou şi, penibil, termină prin a adormi, murmurând: „Dar nu-1 pot renega, oK! Nu, nu pot, e copilul meu".

Experienţele sărmanei mame, încetând şi durerile prinţului cedând în mod treptat cu oboseala, el închise ochii şi căzu într-un somn adânc şi reparator. Orele treceau şi el dormea mereu ca un mort. în timpul somnului, după vreo patru-cinei ore, letargia lui începea să dispară. Deodată, jumătate adormit, jumătate treaz, murmură: „Sir William" şi după un moment:' „Hei! Şir William Herbert! Apropie-te şi ascultă visul straniu care niciodată... Sir William, auzi!? Ascultă... devenisem un sărac şi... Hei! Gărzilor! Sir William! Cel Nu e nimeni în casă? Asta ar fî teribil dac..."

Ce ai? murmură cineva lângă el. Pe cine strigi?

Pe Sir William Herbert. Tu cine eşti?

- Eu? Cine să fiu, sora te, Nan! Oh, Tom!... Uitasem! Tu eşti încă nebun, sărman băiat, eşti, încă nebun! Aş fi putut să nu mă deştept ca să nu mai văd aceasta! Dar, te rog, ţine-ţi gura, dacă nu, vom fi bătuţi amândoi, pisăgiţi ca ipsosul!

Prinţul tremurând se ridică pe jumătate. Amintirea îngrozitoare ce-i dădeau vânătăile amorţite îl readuse la realitate şi îl făcu să se lase pe grămada de paie infecte.

— Vai! N-a fost deci un vis! gemu el. îndată, dure rile şi chinurile, pe care somnul le risipise, înviară din nou şi el îşi dădu seama că nu mai era un prinţ răsfăţat, în palatul său, adorat de tot poporul, ci un sărman, un paria îmbrăcat în zdrenţe, prizonier într-o cocioabă murdară, înconjurat de cerşetori şi de hoţi.

Deodată, începu să simtă zgomote confuze şi ţipete care păreau a fi aproape de tot. în momentul următor, mai multe lovituri violente în poartă se auziră. John Canty se opri din sforăit şi întrebă:

- Cine bate? Ce vrei?

O voce îi răspunse:

Ştii pe cine ai cotonogit cu măciuca ta, aseară?

Nu. Nu ştiu; dar puţin îmi pasă.

Ai să schimbi tonul când o să ştii. Şi, dacă vrei să-ti salvezi capul, n-ai decât să fugi. Omul e în agonie. Este Părintele Andrews.

Dumnezeu să ne ajute! exclamă Canty.

îşi deşteptă familia şi ordonă cu o voce aspră:

— Sus toată lumea şi la drum, dacă nu vreţi să ră- mâneti aici şi să vă lăsaţi prinşi!

în mai puţin de cinci minute, toată căsuţa era în stradă. John Canty ţinea pe prinţ de gleznă şi îl ţâra pe o alee întunecoasă, dându-i mereu cu vocea stinsă, următorul avertisment:

Să-ti ţii gura, nebun.blestemat şi să nu spui cum ne cheamă. Voi lua un altul la repezeală pentru a înşela câinii legii. Ţine-ţi gura, îţi spun... şi adresându-se celorlalţi membrii ai familiei:

Dacă din întâmplare, ne pierdem unul de altul, ne vom găsi la Podul Londrei, primul sosit la prăvălia de pe pod va aştepta acolo pe ceilalţi şi astfel vom fugi împreună până la Southwark.

în acest timp banda ieşea pe neaşteptate din întuneric la lumină şi nu numai în lumină; dar chiar în mijlocul unei mulţimi care cânta, dansa şi striga, îngrămădită pe malul fluviului.

O serie de „focuri de bucurie şi petrecerea generală" se întindea atât de departe cât poţi vedea cu ochii în susul şi în josul Tamisei, Podul Londrei era luminat ca şi Podul de la Southwark. întreg fluviul era brăzdat de lucirile focurilor de diverse culori, la fiecare clipă, rachetele focurilor de artificii spintecau cerul unde formau o foarte încurcată ţesătură de jerbe splendide şi o ploaie de stele strălucitoare care făcea din noapte, zi. Peste tot erau cete de oameni veseli; toată-Londra părea în sărbătoare.

John Canty trase o înjurătură furioasă şi porunci retragerea; dar era prea târziu.

El şi tribul său, erau prinşi în aceste talazurFvii şi, separaţi unul de altul, fără speranţă de regăsire. Canty, rămase singur cu prinţul pe care îl ţinea, încă, în ghearele lui; dar inima acestuia bătea cu putere la speranţa de a scăpa, acum.

Un luntraş corpolent, tare ameţit de alcool, fiind îmbrâncit de Canty în sforţările sale, de a se adânci în mulţime, lăsă mâna lui largă pe umărul acestuia şi îl întrebă:

Ei, prietene, eşti grăbit aşa tare? Sufletul tău este atât de mânjit de ticăloşii ca să te grăbeşti astfel când toţi cetăţenii oneşti au sărbătoare?

Afacerile mele, sunt afacerile mele şi mă pri vesc personal, răspunse Canty, brutal. la-ţi mâna şi lasă-mă să trec.

A, aşa! Dar nu vei trece până nu vei bea în să nătatea Prinţului de Galles; ţi-o spun eu! şi barcagiul se aşeză în drumul lui.

Dă-mi cupa, în cazul acesta; dar repede!

Gură-cască, erau interesaţi de această discuţie. Ei strigară:

— O cupă, o cupă a prieteniei! Să golească paharul sau dacă nu, va fi dat ca hrană peştilor din fluviu.

Atunci se aduse o cupă mare. Luntraşul o luă de una din toarte şi cu mâna cealaltă se prefăcu a-i şterge fundul, apoi o prezentă după vechiul obicei, lui Canty, care trebuia s-o ia de cealaltă toartă cu o mână şi, cu cealaltă, să ridice capacul. Aceasta îl obliga să lase o clipă pe prinţ din mână. Fără să piardă timpul, acesta se afundă în pădurea de picioare care îl înconjura şi dispăru. Un moment după aceea n-ar fi fost mai posibil să-1 regăsească în acest ocean uman, decât ar fi fost posibil să găseşti o piesă de două parale în Atlantic.

Prinţului nu-i trebui mult să-şi dea seama şi, fără să se mai îngrijească de John Canty se ocupă de sine. Nu întârzie să înţeleagă altceva încă: Un fals prinţ de Galles era sărbătorit de Cetate. El conchise uşor că sărmanul Tom Canty, profitase de neobişnuita ocazie pentru a-i uzurpa locul.

Nu-i mai rămânea, deci, de făcut decât un lucru, să caute drumul spre Guildhall, să se facă cunoscut şi să denunţe pe impostor.

îi veni de asemenea în minte, ideea că trebuia să dea lui Tom un timp oarecare pentru datoriile lui creştineşti, după care va fi spânzurat, tras pe roată sau sfârtecat în patru, confoan legilor în vigoare şi uzului, pentru crimele de înaltă trădare.